marți, 3 februarie 2009

Interviu din "Sud-Est", 2008, Nr. 4




Leo BUTNARU

LIBERTATEA SCRISULUI O TRĂIESC CA PE O REVANŞĂ

Dragă Leo Butnaru, de mai mulţi ani nu ai altă îndeletnicire decât scrisul. În timpuri în care literatura este poate cea mai nesigură sursă de existenţă, obstinaţia ta de a rămâne un liber profesionist şi de a scoate cel puţin câte o carte pe an este, în condiţiile noastre, vizibil ieşită din comun. Cum reuşeşti această performanţă?

– Am renunţat, la timp, probabil, să cred, precum o fac unii „colegi”, că aş putea… guverna lumea, sau doar societatea basarabeană, sau doar(-bis) literatura, cultura acesteia, încercând, pur şi simplu, să mă... autoguvernez, în libertate, cât mai eficient, în măsura în care sunt în stare. Scriitorul din mine – în posibila dedublare a fiinţei – se pomeni asistat, ajutat de un suportabil... scriptolog cu ceva calităţi... autoadministrative: mă cârmuiesc, să zic, încercând să rămân cât mai mult – timp şi saţiu – în sferele în care îmi place să mă aflu, într-o perioadă deja destul de vastă – de la călimară, via pix, spre... maşina de scris şi, iată, astăzi, magnificul computer; să rămân în sfera scrisului beletristic, eseistic, publicistic; în literatură... Numai astfel îmi pot obţine şi apăra libertatea, fără de care un scriitor nu se poate împlini. Apoi, se ştie, ceea ce numeşti, dragă Valentina Tăzlăuanu, performanţă nu se poate atinge fără conştiinţa de sine că eşti menit anume unui atare canon şi ar fi păcat să nu munceşti pentru onorarea lui şi a libertăţii tale de om angajat benevol în salinele – uneori, seninele! – scrisului. Plus solicitudinea unor edituri, care te observă, te acceptă, te solicită în libera izvodire şi mişcare a cărţii în cultura, în istoria prezentă general-românească. Dar aceasta ar fi deja o altă pistă a răspunsului... ... Numai în libertate artistul poate încerca să-şi dea adevărata măsură de care este în stare.

În ce măsură te identifici cu literatura care se face astăzi la Chişinău, având în vedere că o mare parte a cărţilor tale au apărut la edituri din România?

– Păi, „dincolo”, la edituri prestigioase, au publicat cărţi şi alţi colegi de-ai noştri, la care ţin cu adevărat şi pe care îi văd numai şi numai în contextul literaturii române, printre ei – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Ion Hadârcă, Irina Nechit... Iar dacă s-ar fi întâmplat ca, deocamdată, să nu fi apărut la edituri serioase de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj alţi colegi de-ai noştri, precum ar fi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Nicolae Esinencu, Vasile Romanciuc, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Ghenadie Nicu, ei nu pot fi receptaţi decât ca scriitori români autentici, ceea ce e de remarcat în mai multe studii critice, apărute în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Evident, unele nume mi-au scăpat, dar mai sunt, mai sunt câteva demne de atenţie transbasarabeană...Sigur că am trăit şi trăiesc anumite sentimente mai speciale, când un volum sau altul mi-au apărut sau îmi apar la edituri precum „Cartea Românească”, „Eminescu”, „Dacia”, „Junimea”, „Anthropos”, Fundaţia Culturală „Poezia”, Editura Muzeului Literaturii Române sau cea a Institutului Cultural Român, „Vinea”... Nu pot să nu mă bucur, când traducerile mele sunt solicitate la „Humanitas”, spre exemplu, „Ideea Europeană”, „I. Krasko”, chiar şi la Madrid, unde Editura „Hebreo erante” mi-a publicat o selecţie din poezia unuia din ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev...Astfel că e uşor frivol să vorbim de identificarea cu „literatura care se face la Chişinău”. Literatura e una, română, în caz contrar (sau... colateral) poate fi altceva, chiar... antiromânească, în cazul „localiştilor”, „moldoveniştilor” reducţionişti, obişnuiţi cu ţarcul provincialismului, „belşugului” de la Puţintei...De altfel, atitudinea mea e uşor polemică nu numai într-un caz, ci şi în celălalt, ceea ce se înţelege, sper, şi din următorul poem: „Maică Literatură Română / iartă-i poetului / involuntara-i neascultare / de-a se fi născut în Basarabia / şi nu la Bucureşti…” Însă într-un alt text, de acum vreo cincisprezece ani, eram (am şi rămas) în aceeaşi ideaţie oarecum paradoxală, specifică situaţiei noastre, însă ceva mai dramatică, dar, de asemenea, neeludând subtextul de bonomie ironică şi autoironică – ce ne caracterizează, nu, ca popor? În „Poemul de identificare a propriului protrector” îl declaram pe Sfântul Terapont „ocrotitor al / poeziei terra-pontico-euxine a poeţilor români”, pe care, concomitent, îl imploram să nu o facă de oaie, „precum Sfântul Ermolaie / care a uitat că i s-a dat în cerească grijă / politica aceasta carpatină ce miroase a / laptele caprelor din Bucegi după care / căprarul aleargă forfotind de înjurături...”Prin urmare, raportul, raporturile de aflare şi identificare sunt mult mai complexe, dar şi stimulative pentru crearea literaturii. Române, fireşte.

– Care este din punctul tău de vedere cea mai sensibilă problemă a literaturii basarabene de azi?

– Fie, în sens foarte convenţional, să admitem şi sintagma de „literatură basarabeană”... Iar problema sensibilă ţine de... inerţie: mai mulţi reprezentanţi ai acesteia, printre care şi unii cu adevărat dăruiţi cu har, nu au, totuşi, şi aptitudinea de a se actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensibilitate care, ne place sau nu prea, de suntem conservatori, tradiţionalişti sau mai ştiu eu ce, – ele, modificările, se întâmplă mereu în societate, în arealul spiritual românesc, cel european, în lume, în condiţia existenţială a omului ca individ sau individualitate. Pentru că e o permanentă schimbare de nuanţe; intervin, imperios, altfel de accente, de dislocări semantico-receptive. Asta e, precum spunea şi Andrei Codrescu într-un dialog cu Vitalie Ciobanu: s-a încheiat, s-a epuizat o anume mentalitate a gustului. Oricum, chiar şi la noi, cei care suntem ceva mai indolenţi, e pe cale a se întâmpla acelaşi fenomen, ca parte componentă a procesului de modificare a conştiinţei în plan universal. De nu eşti în stare să faci faţă unor atare imperative, te arunci în capul altora, blamezi, fără a-ţi da seama că eşti un blazat. Ca să nu mai reluăm dezbaterile (şi bătăile de cap...) despre ceea ce Eugen Lungu numea lumi paralele (în strâmtişoara lumişoară/ lumiţă prutonistreană... ).Apoi, la noi, pe ambele maluri ale Prutului, încă nu s-a înţeles, de către mai mulţi, că (şi) scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieşire din impasuri, să evite fundăturile plafonării, să descopere şi să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienţei de sine, autoadulării sau adulării de grup, gaşcă; să evite cerşitul de consideraţie din partea publicului. Să-şi respecte superioritatea faţă de mulţimea ce reacţionează mai curând instinctual, şi nicidecum exegetic, valorizant. Dacă pricepem, cum s-ar spune, să nu-l amestecăm pe Beethoven cu „amore, amore” din cântecelele – multe, deja, chiar dacă suntem în secolul XXI, – atât de gustate de textieri, compozitori şi interpreţi de estradă „moldovenească”. Acest „amore” poluant, ce ajunge deja ca şi un barbarism sadea (şi... sadic!), confirmă că unii de pe aici au rămas încă în final de secol XIX şi prima jumătate a secolului următor, dominate de suspinele înfocate, gen Conachi: „Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin”. Dar, revin şi zic: să nu-l amestecăm pe Enescu cu – pardon! – hip-hop-ul. Da, este valabilă comparaţia, deoarece conţine şi... hopul... atât de frecvent în cultura şi literatura provincială, localistă...

Cum pot influenţa cărţile viaţa oamenilor? Sau, ca să reformulez: în ce măsură contează în general produsul scriitoricesc într-o societate ca a noastră?

– Într-o cvasisocietate ca a noastră, est-transpruteană, foarte pestriţă şi dezbinată – de asta o şi numesc cvasisocietate, – cartea contează puţin, foarte puţin, iar pe alocuri – deloc... Pe când într-o societate avansată, deplină, să zicem, cartea e printre elementele primordiale care stau la fundaţia respectivei societăţi.La noi, însă, cartea nu că e doar ignorată, ci, nu o dată, şi... fentată, obstrucţionată, dacă ne gândim că şi constituţia e tot carte... Pentru că se ştie, se vede ce expresie aculturală cam generală au cei care umblă la constituţie – parlamentarii, politicienii de orice rang...Asta e: scriitorul român de valoare din Basarabia, editurile importante din Interriverania se gândesc, în mare, la impactul pe care îl pot avea în societatea românească din dreapta Prutului.Iar aici, „la noi”, nu are rost să investeşti masiv în optimism, sau chiar să contezi pe minuni. Pentru că aici încă mulţi ani înainte 99 la sută din populaţie nu va trece niciodată pragul librăriei, în vecii vecilor nu va procura vreo carte. Iar tristeţea creşte şi mai mult, când te gândeşti că mai nimeni dintre profesorii de limba şi literatura română nu ştiu a valoriza critic vreo carte oarecare. Ei merg pe scheme, clişee, banalităţi. Limbajul conceptualizat pentru ei este ca o limbă moartă.Iar cărţile – cum pot acţiona, ce te pot învăţa ele, aici?... – Cum să ajungi şi să te menţii inspirat-lucid, şi să acţionezi în consecinţă...

Se pare că Dan C. Mihăilescu scria într-un eseu despre o „asumare a halucinaţiei culturale” de care nu sânt capabili foarte mulţi. Pentru basarabeni această halucinaţie culturală ar trebui, la modul teoretic, să aibă o motivaţie şi mai clară, deşi, în aceşti ani ce au urmat schimbării de după nouăzeci, am văzut-o degradând adesea în retorică pură. Ce-ţi spun azi fraze precum „a-ţi asuma destinul comunităţii căreia îi aparţii”?

– Greu de spus, când mass-media proclamă fel de fel de figurine bicisnice la spirit drept (strâmb!) VIP-uri. Chiar ăştia, astea sa fie „Very Important Person”?! – figuri puţin spus hazlii, involuate, de-a dreptul blazate, fie că au 30 sau 60 de ani... Incultura le îmbătrâneşte prematur. Însă gloata se mulţumeşte „cu puţinul” şi imediat accesibilul. Pe aici nu e în vogă efortul întru a pricepe adevărata cultură, literatură, muzică, pictură... Pretutindeni, se împeliţează scene pentru cântăreţi de două parale, daţi drept „staruri”... Am fost şi, cu atare apetit pentru fleacuri şi inconsistent, mai avem încă a fi, pur şi simplu, păguboşi. Neluaţi în seamă. De unde mă întorc şi zic: salvarea, şansa de afirmare a adevăratului scriitor român din Interriverania e doar în contextul panromânesc. „Numai aici”, între Nistru şi Prut, nu-i poate fi dat decât un destin derutat, de cvasiratat; un destin chircit, de mic monstru al imposibilităţii de a evolua...Astfel că, după părerea mea, destinul acestei comunităţi nu trebuie asumat, ci – subminat, demolat, – reformulat, reorientat, întru a-l obişnui cu libertatea, munca şi valoarea. Cu toate că şi acest mod de a înţelege şi acţiona înseamnă de asemenea „a-ţi asuma destinul comunităţii”. Numai că o altfel de asumare. Mult mai onestă, mai temerară, mai eficientă.

Crezi că modul în care intelectualii noştri au gestionat situaţia culturală în care s-au pomenit a fost unul adecvat?
– Sunt tentat să iau răspunsul de mai departe, de la o experienţă a noastră, istorică şi culturală... Să iau, adică, răspunsul de la nişte... întrebări.Şi noi suntem dintre cei care ştiu prea bine că, vieţuind, trăind, istorisind (de la a trăi în istorie, nu – a istorisi, ca literatură) împreună cu inteleghenţia rusă, fireşte că am preluat şi obsedantele şi nicicând rezolvatele, prin răspunsuri adecvate, întrebări ale ei: cine e vinovatul? şi – ce-i de făcut? Dar, de regulă, a doua interogaţie, totdeauna iese în faţă, împingând-o pe prima pe planul doi. Astfel că, încercând zadarnic a da un răspuns la prima – etern de negăsit acest, acel răspuns, – nu mai ajungem să încercăm să răspundem şi la cea dintâi, devenită, între timp şi istorie, cea de-a doua, adică – secunda, ca şi cum neimportantă, deja. Este blestemul de-a pune necurmat întrebări şi, mereu... sugrumător, cu nodul în gât, de a nu găsi răspunsuri la ele. De ce? – s-ar cere o a treia întrebare, drept consecinţă dureroasă a primelor două (iată, deja nu mai e prima şi a doua, ci – primele două, la fel de importante! – cine e vinovatul? ce-i de făcut?). De ce nu găsim nici vinovatul şi nici cauza stării de fapt, deplorabile, fireşte? Acesta ar fi, prin contaminare, perpetuumul mobile al nerezolvatelor probleme ale intelectualităţii basarabene. Iar dacă avem ceva curaj şi suntem în stare a mai surdiniza din prejudecăţi, putem recunoaşte că problemele au un caracter transnaţional, fiind şi panromâneşti, în general, cum sunt ruseşti, în particular.Apoi, se creează impresia că, în Moldova Estică, se simte încă în largul său demonul inacţiunii, cum i-ar fi spus Noica. A ideii ca acţiune, ar mai trebui, probabil, precizat. Acţiunii întru bine social şi creaţie ca emanaţie a spiritului în esenţa şi nobleţea sa sui generis.Iată de ce concluzia ar fi, implicit, una deloc măgulitoare: nu, intelectualii nu au gestionat, adecvat şi eficient, situaţia culturală în care s-au pomenit.

Dincolo de prejudecăţile din interiorul breslei sau de atitudinile maniheiste care tulbură viaţa noastră literară şi extraliterară, crezi că în ultimii 20 de ani de libertate de creaţie literatura de la noi a reuşit să facă faţă aşteptărilor optimiste de la începutul acestui interval sau e un termen prea scurt pentru a putea vorbi despre nişte realizări consistente?

– Ca să răspund, iată, vine gândul – şi se sparie gândul... Pentru că aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi. Drept (strâmb!) rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi cei mai mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi basarabeni, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.Sau, poate, cei mai mulţi sunt doar (încă) derutaţi... Însă durează prea de tot această dezorientare...Apoi, libertatea şi economia de piaţă şi în editarea de carte, fireşte, au dovedit că nu chiar toate sutele de persoane cu carnete de scriitor, care la noi, în Basarabia, se obţin ridicol de uşor, – nici pe departe toate aceste persoane ar fi „confiscate” de pasiunea fundamentală şi irevocabilă a scrisului. Prin aranjamente şi orgoliu, poate că doar din simplu moft garnisit cu câteva damigene, unii ajung în Uniunea Scriitorilor de la Chişinău, astăzi tot mai „diluată” de vărsarea în ea a neaveniţilor. Aceştia sunt nişte diletanţi doar... votanţi, odată la patru ani. Doar atâta li-i dat lor „de scriitor” – votul întru perpetuarea blazării... Astfel că uniunea („scriitorilor”) cade, cu siguranţă, sub „incidenţa” vitriolului lui Petru Poantă: o comunitate care îşi exhibă „graţioasa mediocritate printr-o continuă şi voioasă petrecere”, satisfăcându-şi iluzia unui oarecare nonconformism cu care speră să-şi acopere anume lipsa de calităţi de – cu adevărat – buni scriitori şi intelectuali virtuoşi. Bineînţeles, cu excepţiile de rigoare, a 10-15-20 individualităţi, scriitori adevăraţi; excepţii ce sunt, totuşi, cu mult mai puţine, decât ar retro-îndreptăţi acele „aşteptări optimiste”... Însă aici trebuie să menţionez că problema unde se încadrează, cât contează, sub aspect axiologic, un scriitor sau altul (cu sau fără ghilimele), este chiar problema personală a fiecăruia şi nicidecum o cotaţie colectivă, la hurtă. Cine ar avea dreptul să-l „admonesteze” pe X că, vezi, amigo, nu te încadrezi în literatura română, ci rămâi doar?... ( Unde?...)Însă pretenţii faţă de deplorabila prestaţie a Uniunii Scriitorilor trebuie să avem fie şi din motivul că ea nu este ce ar trebui să fie, azi: un sindicat al breslei, nu al găştii...

Dacă, în ceea ce te priveşte, nu este şi o atitudine indusă de critică, am observat că, dintr-un motiv sau altul, ai tendinţa de a te poziţiona oarecum între generaţiile literare. Deşi, strict vorbind, faci parte din contingentul şaptezecist, care are totuşi un profil al său, un tip de formaţie culturală, nişte similarităţi de educaţie, purtând amprenta unui timp specific. Cum ai caracteriza acest profil?

– Uneori îmi zic, – dar – convingător – doar pentru o vreme, că a încerca să mă dumeresc-„beton” din ce generaţie fac parte şi dacă fac parte din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima, deoarece – deloc nu e. Însă, vede-se, la noi nu se poate aşa ceva. Pentru că, să zicem, e curios cum te poziţionează sau te repoziţionează cineva dintre colegi, cineva dintre exegeţi. Ultima întâmplare de acest fel a cauzat-o criticul literar Mihai Cimpoi care nu mă mai vede în generaţia „ochiului al treilea”, ci, zice-scrie, că sunt, de fapt, un – integeneraţionist. Ca şi Arcadie Suceveanu. Şi înclin să-i dau dreptate, deoarece, sub aspect estetic, canonic, programatic (exceptându-l, fireşte, pe cel... inevitabil, – biologic), încă de la debutul nostru „comun”, cred că am propus ceva care mă caracterizează doar pe mine, ce îmi trasa ca şi cum altfel de vectorialităţi, decât mi le-ar fi impus starea de fapt, mai bine zis – starea de societate cu căluşul în creier, cu drasticul său sistem de interdicţii. Şi la acest capitol, al diferenţei, m-a prins cel mai adecvat, încă pe atunci, la debut, un alt coleg de generaţie, însă care nu locuia şi scria la Chişinău, ci la Cernăuţi – unde se citea mai mult, se ştia mai multă literatură română şi universală. Este vorba de Ştefan Hostiuc, actualmente – bucureştean care, în revista „Nistru”, la început de 1977, scria despre cartea mea de debut, apărută în anul precedent, că autorul ei – îmi permit să citez: „este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale”. Prin urmare, Ştefan Hostiuc opera, încă acum treizeci de ani, cu unele noţiuni atât de familiare, astăzi, criticii postmodernismului... Iar ca acoladă de etapă, să zic, Cernăuţiul, ca... exeget al scrisului meu, „mă urmăreşte” benefic şi astăzi, făcându-se că unul din cele mai sagace eseuri de studiu despre poezia mea l-a scris Arcadie Suceveanu. Se intitulează „L. B. poet al „texistenţei” şi l-am pus drept postfaţă la recenta mea carte de poeme „Din sens opus”... De altfel, articolul a fost publicat mai întâi în revista „Sud-Est”, apoi – preluat, în două numere, de revista bucureşteană „Luceafărul”.

Oricât de mult s-ar miza pe sinceritatea discursului, ar trebui, din punctul tău de vedere, să existe limite pentru spunerea-de-sine a unui autor?

– Propun să restrângem foarte cuprinzătoarea, la modul general, noţiune de discurs, în caz contrar am risca să ajungem la un amplu tratat, cu capitole, subcapitole, note bibliografice şi celelalte. Aşadar, să ne limităm doar la câteva aspecte ale sale, la un gen sau două din câte presupune el.Astfel, pentru mine, această temă – cum e: delicată, spinoasă? – deveni... obiect de interes, să zic, – pentru că nu era, la acea etapă, şi unul de „cercetare”, – încă din adânca-mi tinereţe (dacă perioada „clasică” de studenţie poate fi numită aşa; la 18-19 ani), şi anume – după ce am citit „Confesiunile” lui Jean-Jacques Rousseau, ce apăruseră la sfârşitul anilor ’60 la Bucureşti. Acest text excepţional mă intrigase chiar din prima frază, în care autorul spune că alcătuieşte o lucrare cum nu a mai fost o alta, în care ţine să înfăţişeze cititorilor „un om în tot adevărul firii lui; şi omul acesta sunt eu”. Deci, mă acaparase în mod deosebit această promisiune de completă sinceritate şi anume sub atare aspect citii acele trei volume din „Biblioteca pentru toţi”. Eram intrigat de promisa modalitate de spunere-de-sine şi din motivul că, pe zi ce trecea, noi, ţărănaşii de ieri, ajunşi studenţi la Chişinău, ne dădeam seama de tot mai marea falsitate care impregna mediul în care vieţuiam şi studiam, societatea ideologizată excesiv de asemenea în baza deturnării adevărurilor supreme... Unii dintre noi simţeau deja impulsul care să declanşeze efortul conştientizat de a ne distanţa, disocia cât mai repede de textele şi, mai ales, exemplele din deplorabilele manuale şi crestomaţii pe care le utilizasem în obedienta, derutata, hăţuita şcoală medie.Apoi, pe parcursul anilor, eu, ca devorator de jurnale, citii şi alte opere de acest gen anume în axa directivei de „deplină sinceritate” anunţată în acea primă frază a lui Rousseau. Căutam francheţea sui generis (pentru a fi, în fine, „dezamăgit”, fireşte) în jurnalele, confesiunile sau memoriile (unele dintre acestea intitulate... cochet-ispititor, ca în cazul lui Carlo Gozzi, „Memorii inutile”) lui Jules Renard, W. Somerset Maugham, Papini („Un om sfârşit”), Stefan Zweig, Italo Svevo, Lev Tolstoi, Kafka, Jules Renard, Marchizul de Sade, Casanova, Virginia Woolf, Mircea Eliade, Jeni Acterian, Ernest Junger, Eugen Ionescu, Salvador Dali, mai multe fragmente din jurnalele publicate în celebra revistă „Secolul 20”, etcetera, etcetera, până, să zicem, mai spre zilele noastre, la Witold Gombrowicz, despre care chiar am scris, „incluzându-l” până şi într-un titlu de carte, „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, de la una din editurile ieşene. Sigur, am dat doar o parte din numele celebrităţilor ale căror jurnale sau memorii le-am citit, pentru a constata că, bineînţeles, sinceritate deplină nu există! Limitele, impuse de diverse considerente ce ţin fie de... autoapărare, fie de bun-simţ (pentru că o sinceritate debordantă nu ar trebui să ocolească – nu? – şi trivialitatea, abjectul, mizerabilul, care, oricum, într-o doză mai mare sau mai mică, există în viaţa, intimă sau publică, a fiecărui om). E drept, în urma acestor lecturi marele meu câştig s-a tezaurizat în mii de fişe care mi-au fost utile la scrierea eseurilor ce aveau să intre în volumul „Şlefuitorul de lentile” – cartea la care am lucrat pe parcursul a circa trei decenii, din studenţie până acum trei-patru ani, când a fost editată. Dar să revin şi să istorisesc cel mai „recent” exemplu despre jurnal şi sinceritate, care mi s-a întâmplat chiar mie. Un prieten de juneţe, astăzi locuind în unul din oraşele din dreapta Prutului, mă surprinde, spunându-mi că a scris o carte de eseu-confesiune şi mă roagă să-i ofer câteva gânduri pentru „coperta a IV-a”. Primesc, via internet, manuscrisul, computerograma, citesc şi rămân surprins până la... entuziasm! Şi chiar scriind, în acel cuvânt ce mi se solicita, că respectiva carte ar fi una dintre cele mai sincere, poate că cea mai „neapărat-dezgolită” (în nervii săi şi ai autorului) naraţiune memorialistică din cele scrise la noi. E o analiză acut-„deconspiratoare”, fără concesii, în primul rând ale autorului faţă de sine – copil, student, fost ofiţer sovietic, angajat în domeniul culturii, scutierul lui Casanova, ziarist, soţ trecut prin divorţ, astăzi – profesor de liceu, cu viaţa în refacere, cum se spune...– ; de o francheţe... incomodă faţă de cei apropiaţi (părinţi – tatăl, în special, – rude, prieteni, colegi de serviciu, politicieni pseudopatrioţi din pretutindenea românească, arivişti...)… Sigur că în sinea mea mă gândeam la impactul pe care îl va avea respectivul text, necruţător în sinceritatea lui, asupra celor vizaţi în el – pentru unii, eram convins, impactul ar fi fost unul de şoc... Numai că, peste un timp, autorul-prieten îmi re-aduce cartea deja într-o formă... revăzută... Acuitatea sincerităţii s-a cam volatilizat din cele mai multe pagini... Iar eu nu aveam dreptul să-i imput: bine, amice, dar deja cam escamotezi... Nu puteam să-i pretind lui, autor fără mari pretenţii în afirmarea ca scriitor, în baza experienţei proprii de cititor ştiind prea bine că puseseră surdină deplinei sincerităţi şi multe din marile spirite ale lumii...

Ca scriitor mai vârstnic, te irită presiunea „noilor valuri”, ostentaţia cu care intră în literatură „ai noştri tineri”?

– Din contră, mă bucură prestaţia tinerilor. A unora – de-a dreptul excelentă. Nu e o simplă vorbă ce spun, aici-acum-şi-astfel, pentru că simpatiile, colaborările şi susţinerile noastre mutuale nu ţin de secrete, ocultism, fiind cunoscute. Sunt solicitat de revistele construite de tineri din întreg spaţiul cultural românesc, în unele public frecvent, în altele chiar ţin rubrici... multianuale. Deloc puţini tineri scriu cu înţelegere despre cărţile mele. Cu unii dintre ei am întreţinut corespondenţă, cu alţii – şi acum ne mai aflăm într-un permanent schimb de noutăţi, idei, consideraţii. Prin internet, în primul rând, dar şi prin intermediul „clasicei” telefonii sau aproape anticei... poşte, prin care primesc cărţile, autografele lor, revistele la care scriu dânşii. Unii dintre ei mi-au solicitat interviuri, pe care le-au publicat la Iaşi, Chişinău, Bucureşti, Braşov, Botoşani, Piteşti, Galaţi... Mi-au dedicat spaţii considerabile în reviste electronice... Apoi, constat că, înde ei, mai mulţi juni colegi îşi recomandă adresa blogului meu literar de pe internet, o includ, de asemenea cu titlu de propunere, în blogurile lor.Fie-mi iertată involuntara nemodestie, dar, pentru a rotunji răspunsul, voi apela la o consideraţie a unuia dintre tineri sau – mai tineri, Vitalie Ciobanu care, încă acum peste un deceniu, scria că generaţia tânără mă „consideră pe drept cuvânt un exponent mai rutinat al tendinţei sale de sincronizare cu „suflul” literaturii române de ultimă oră”.
Faptul că frecventezi aproape concomitent mai multe genuri literare nu te fac să le „trădezi” câte puţin pe fiecare dintre ele?

– Ca si Poe ori Baudelaire, Coleridge ori Matthew Arnold, Eliot dispunea de cele doua voci: de cea a poetului, ca si de cea a criticului. Unii dintre ei, precum Poe, aveau şi o a treia voce, inconfundabilă, – a prozatorului. Astfel că „e vechi păcatul”, vorba poetului... Să nu uităm că au scris eseu, proză şi Eminescu, Arghezi, Voiculescu, Blaga... Ca să mă rezum la clasicii noştri, pentru că, dacă ar fi, din acest unghi de apreciere, să invocăm numele contemporanilor, textul interviului ar spori considerabil... Nu este deloc ciudat că, de la o etapă încolo a creaţiei sale, poetul conştientizează că literatura e mult mai solicitantă pentru cel care are vocaţie, chemare pentru ea, „propunându-i” să abordeze şi proza – oricât ar fi de geloasă poezia! Proza care înseamnă şi înzestrarea lumii exterioare (dar şi a celei interioare!) cu calităţi, semnificaţii, inclusiv peisaje ce se plăsmuiesc în conştiinţa autorului, în subiectivitatea acesteia... inventivă. E ceva ce stă obligatoriu în balanţa sensibilă a inteligenţei (şi necesităţii) artistice, în strădania sa de a releva un maxim de expresivitate a ideii, cuvântului, metaforei, frazei, respectivului text în toate ale sale.Iar eseul intercomunică pregnant – astăzi, tot mai mult – cu toate genurile literare, în primul rând cu proza şi poezia. Apoi, filosofia, istoria culturii, filosofia civică, sociologia... Eu unul prefer eseul de indubitabilă orientare estetică şi filosofică, precum se vede, cred, din mai recentele mele cărţi, „Şelefuitorul de lentile” şi „A opta zi / Cosmograme”, aceasta apărută chiar anul acesta la Editura Institutului Cultural Român. O particularitate a eseisticii inserate aici ar fi „conectarea” ei, dar şi a prezentului nostru, ca sensibilitate, modalitate de percepţie, la contextele ideatice, atitudinile filosofico-existenţiale, a celor estetice, a dispoziţiilor intelectuale, stărilor de spirit ale diverselor epoci, cu inconfundabilele lor personalităţi, genii, spiritus rector transseculare, toate astea – cu inevitabila apariţie a elementelor mitologizării experienţelor reale de cândva. În esenţa lor, multe din respectivele eseuri sunt şi metodă, dar şi modalitate de popularizare a culturii scrise, a artei şi filosofiei în general. E în aceste texte o tentativă de analiză a literaturii, culturii, analiză pe care, bineînţeles, ca oricare alt autor, mi-aş dori-o originală şi cât mai profundă, inclusiv în presupunerile ce merg spre subliminal, acolo, unde se nasc multe din imprevizibilele iluminări tematice şi ideatice.

Traducerile din poeţii ruşi ca şi comentarea lor cu multă acribie au devenit în ultimii ani un fel de specializare a ta. Crezi că această preocupare a influenţat sau a adăugat valenţe necunoscute propriei tale poezii?

– Înainte de toate, pentru mine personal, românizarea autorilor avangardişti – pe ei îi am mai mult în atenţia şi făptuirea mea de traducător – ar fi ca şi cum o revanşă pe care mi-am tot râvnit-o din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcură epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea comunist-sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans.La orice vârstă, prin avangardă, avangardişti înveţi mai eficient ceea ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau celui botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”? (La noi, dar nu numai, e şi mai grav: sunt suficienţi scriitori care ar trebui să recurgă la aceeaşi deparatizare cerebrală, a circumvoluţiilor...)Eu unul îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului (aproape... colective), cârtesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de revigorare în literatură, estetică, cultură, gândire în general. Da, la avangardă generaţiile prezente, dar şi cele viitoare, mai au a face şcoală. Întru – de ce nu? – mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”. Cutezanţa avangardistă e cea mai eficientă în combaterea absurdităţii născute din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...

Eşti unul dintre autorii permanenţi şi de nădejde ai revistei noastre, iar eseurile cu cea mai diversă tematică pe care le-ai publicat în paginile ei sânt citite cu mult interes. Anul trecut ai publicat însă o amplă proză autobiografică în care îţi rememorezi copilăria petrecută într-un sat moldovenesc din anii cincizeci-şaizeci. Ce crezi că se întâmplă în şi cu satul nostru de astăzi? Mai reprezintă el o temă pentru literatură sau aceasta a fost acaparată cu desăvârşire de urban?
– Acum câţiva ani, îndrăznii să mă adresez, colocvial, dar şi oarecum polemic, unor mari scriitori care, fiecare în parte, a fost şi a rămas un spiritus rector în cultura, ba chiar în destinul lumii. Astfel, într-un diptic, intitulat „Scrisoare în zona liberă dintre Rai şi Iad”, mă adresam măriei sale Dostoievski cam aşa: Frate Fiodor Mihailovici, deja nimeni nu mai crede că frumuseţea va salva lumea, dar câte cineva, naivul, se gândeşte că lumea ar trebui să salveze frumuseţea...Al doilea meu adresat a fost autorul celebrei cărţi de poeme „Paşii profetului” căruia, cu înaltă deferenţă, mă confesam – în spiritul întrebării pe care o am în faţă: Domnule Lucian Blaga, vă rog să nu vă supăraţi, însă, în ultima vreme (sper, nu cea de pe urmă...), de cum merg la ţară, constat că veşnicia a murit la sat...Nu voi da explicaţii speciale: vedeţi ştirile TV, internet, despre migraţia fostului ţăran în întreaga lume, despre copii abandonaţi, despre lipsa gâgâlicilor pentru clasele întâi din zeci de localităţi rurale, despre taţi ce au dreptul la port-armă şi, din eroare, îşi împuşcă fiul...În fine, satul e într-un proces de reformulare dramatică. E ca şi cum un foc continuu. Încă nepregătit, parcă, satul basarabean, şi nu numai, este supus unui inevitabil proces de urbanizare, cosmopolitizare... Ceea ce au scris poeţii şi prozatorii noştri despre satul din comunism, de acum 15-20 şi mai bine (spre... rău) de ani – nu mai ţine de realitate, în mare, deja nu mai este valabil sub aspect ideatic, deopotrivă – şi estetic, eminamente artistic, literar... În toţi parametrii săi, reali sau imaginari, de perspectivă, satul trebuie re-gândit, re-definit... E cu totul altceva, acolo, la sat, decât văzusem eu, copilul, adolescentul, – perioadă pe care o oglindesc în romanul memorialistic, autobiografic „Copil la ruşi”, publicat de editura „Ideea europeană”... Acolo, aici ar fi – relicvele, chiar... moaştele satului de acum un sfert de veac, pe când astăzi e timpul – fracturilor, surpărilor, dărâmării de sat-relicvă întru altfel de reîntemeiere a lui... Ar fi multe de spus, astfel că ar trebui să ne oprim la timp...

În fine, mă simt obligată să deschid nişte paranteze. Acest interviu are un subtext. Împlineşti în curând 60 de ani. Nu ţi se pare ciudată această vârstă, n-ai impresia că timpul a trecut peste măsură de repede, că poate undeva, sus, s-a făcut o eroare de calcul?

– Uşor... consolându-mă, trebuie să constat că, perioada între 40 şi 60 de ani, mi-a fost – cel puţin, aşa am receptat-o, o mai receptez, – drept cea mai fascinantă din viaţa-mi de scriitor, conştientizată în datele ei „stabile”, ontologice, din care să se ramifice şi vectorialităţile propriilor perspective de perpetuă devenire, împlinire, afirmare. Sigur, sentimentul respectiv e generat şi propulsat de faptul că această perioadă am trăit-o şi... scris-o în libertate panromânească, europeană (pentru că am putut să şi călătoresc prin unele ţări de pe continentul nostru, dar şi de pe cel asiat). Astăzi, libertatea scrisului o trăiesc cât se poate de intens, ca pe o revanşă, spuneam, ca pe o recuperare şi manifestare de sine cât mai firească şi conformă cu ceea ce a investit în firea mea providenţa.Iar partea a doua, cea... ispititoare, a întrebării conţine, in nuce, şi unul din posibilele răspunsuri ale mele. „Ciudatul”, „eroarea de calcul” ţin de metaforele etern... tinere, în aceste cazuri, împrejurări, când se cere, parcă, atenţie, delicateţe în abordarea temei, subtextului, precum zici.Ştii la ce mă gândesc eu, de fapt? Ca senectutea, – inevitabilă, fără doar şi poate, – să nu te umilească prin decrepitudine, ci să te lase să-ţi continui calea destinului de om căruia îi place munca, în cazul nostru – cea a scrisului. Această muncă, precum oricare, probabil, are misterioasa calitate de a atenua dramatismul înaintării în vârstă, şi spre... neant. Plus că e cea mai demnă formă de-a învinge disperarea. Şi, în final, o mărturisire ad hoc: pot spune că, în mod aproape conştient-programatic, „m-am pregătit” pentru înaintatele praguri de vârstă (ce duc... în jos, totuşi), scriind seria de eseuri publicate în „Contrafort” la rubrica... multianuală „Cosmograme”, care au şi intrat în volumul „A opta zi”. Sunt în ele şi multe reflecţii-compendiu despre existenţă ca filosofie, izvodite în şiruri de întâmplări din intimitatea, conştiinţa mea, când, ca orice alt om, eram şi eu atras de vertijurile raţionale/ relaţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă, iar şi iar, despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Iar în cărţile mele sigur că m-am referit la destinul uman, – toate astea, se ştie, predispunând la frământări, nelinişti, angoasă şi, nu o dată, la suferinţă. Însă aceasta ar fi o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă, în cazul scriitorului – şi creativă (dacă nu invoc o chestie cam retorică...). Astea fiind spuse nu obligatoriu în deplin acord, – dar, parţial, da, fiind, totuşi, – cu părerea Sfântului Augustin, conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire a spiritului capabilă să-i aducă omului adevărata fericire. În toate sunt nuanţe, pe alocuri – chiar disonanţe, însă, în mare, asta e: o viaţă de om... S-ar putea spune...

Sf. de septembrie, înc. de octombrie 2008
Pentru conformitate: Valentina TĂZLĂUANU