vineri, 23 octombrie 2009

Un important poet leton





Leons BRIEDIS

S-a născut în anul 1949. A studiat Filologia la Universitatea Letonă (1968-1970), apoi Filologia Română şi Spaniolă la Universitatea din Chişinău (1972-1974), iar între 1977-1979 a audiat cursuri la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Poet, prozator, eseist, publicist şi critic literar, traducător din latină, engleză şi, în mod special, din limbile neolatine – română, spaniolă, italiană, portugheza, catalană. Autor al 31 de cărţi originale (poeme, proză, eseuri, cărţi pentru copii), iar ca traducător a editat 48 de volume. Membru al Uniunii Scriitorilor din Letonia (1974), membru al PEN Centrului Internaţional, din anul 2008 – membru al Academiei de Ştiinţe al ţării sale. Pentru prestigioasa-i activitate literară i s-au acordat distincţii în Letonia (inclusiv, cea mai înaltă: Ordinul celor Trei Stele, 1999), Lituania, România şi Portugalia (Ordem do Merito Comendador, decoraţia supremă a acestei ţări). În prezent publică revista „Kentaurs XXI”, este directorul editurii private „Minerva”.
Din limba română a tradus şi a editat 21 de cărţi: Poveşti populare, Folclor pentru copii, Antologia prozei scurte a scriitorilor din Moldova, romane de Zaharia Stancu, proză de Ana Blandiana, Mircea Eliade, Antologia poeţilor din Moldova, poeţi romani şi din Moldova în cărţi aparte (T. Arghezi, L. Damian, N. Stănescu, L. Blaga, G. Vieru, A. Blandiana, Şt. A. Doinaş, G. Naum, I. Mălăncioiu, M. Dinescu, M. Sorescu), precum şi nenumarate publicaţii în presa periodică.
Este asistat, dar şi... „concurat” de soţia sa, Maria Briede-Macovei, născută în Siberia din români basarabeni deportaţi, ea însăşi poetă, eseistă, traducătoare din română în letonă şi de fiul lor Adrians Briedis-Macovei care deja a scris şi o piesă despre aventurile lui Păcală, în prezent documentându-se pentru o alta, al cărui protagonist va fi Vlad Ţepeş (Dracula).
Poemele, din cartea pe care sper să i-o editez la noi şi din care am extras acest grupaj, le-am tradus din limbile franceză şi italiană, în alte cazuri beneficiind de variantele juxtalineare, în română sau rusă, ale colegului (poreclit, respectuos, de confraţii mai tineri: NAPOLeons BONAbriedis) şi prietenului de pe tărâmurile chihlimbarului baltic.

L. B.


APOLLO ÎN URBE


Apollo intră în urbe
dinspre răsărit
însoţit de imnuri nemaiauzite
precum strălucirea unui nor de tămâie
deşteptând în juru-i năvalnică admiraţie
suave jinduiri
şi molcumă tristeţe

emoţionate peste măsură gravidele s-au încleştat
de cotul soţilor
au roşit apins până şi matroanele
iar fecioarelor părea să le sară inima din piept

şi doar bărbaţii
pe chipurile mahmure şi tâmpe ale cărora
nu tresărise barem un muşchi
pe esplanadă continuau să-şi soarbă impasibili
berea de amiază

Apollo păşea negrabit
aproape fără să atingă
caldarâmul
peste care în urma lui se rostogoleau
sonorele scânteieri ale soarelui păgân

în piaţa publică lângă acaţul de-o sută de ani
pe o clipă simţi că i se-nvârte capul
şi se rezemă de murii primăriei
până se dezlănţuiră triumfal clopotele bisericilor toate
râvnind pe întrecute să-şi acopere dangătele unele altora

Apollo surâse
aruncându-şi îndărăt peste cap cârlionţii scăpătaţi
apoi se întoarse brusc
pentru ca după câţiva paşi
să dispară printre case
învălunind-i pre toţi
cu nesfârşita ardoare a trupului încins
în iute şi amară tălăzuire aducând a ars
care-a indundat ulicioarele ascunse
curţile pustii ale caselor
şi însinguratele inimi

curând armoniile imnurilor nemaiauzite
dimpreună cu siniliile unduiri ale arderii de tămâie
urcat-au la cer
şi polisul deveni din nou
gri
inexpresiv
şi creştinesc

TIMPUL SUFLETULUI

orele senectuţii mele
mai numără încă mai numără câteva clipe
feciorelnice

cu cât înaintez în vârstă
cu atât timpul sufletului meu întinereşte

când va fi să mor
el se va naşte cu adevărat

IULIE

cu aspru lătrat tăinuit la piept
printre răguşitele gâtlejuri ale cocoşilor el se furişează
prin întunericul nopţii
în geamurile caselor aruncând la întâmplare bolţile purpurii
şi de după înrumenita beznă aleargă
pofticios de ea
el însuşi înfierbântându-se de la propriul sânge ardent
după care mult timp după aceea
în răchitişul de dincolo de râu
nu-şi pot trage sufletul pajiştile pătulite de ei
apoi el urcă în răcorosul cetiniş al brazilor
hohoteşte pân-la lacrimi
hohoteşte
până cade
cu faţa la pământ
ridicându-se indolent pe picioare
plin de vigoare
impetuos
sprijinindu-se de vânt
precum în vremuri de odinioară David de praştie
până la zori reuşind deja să se îmbete
de delirant-dulcegile aromiri ale ierbilor.

LINGVISTICĂ AUTUMNALĂ

acum câteva clipe sporovăiam pe nerăsuflate
în toate dezlănţuitele dialecte
ale lui septembrie abundent colorat
graiuri pe care mi le reaminteam pe dinafară
fără eforturi deosebite

curând
fără clenci de gângăveală
reuşit-am să rostesc un cuvinţel
până şi-n dialectul cam noroios al lui octombrie
fiindu-mi evident
accentul de jilăveală

toate astea
până decembrie
mă va înghesui din nou
în corespunzătorii parametri ai nămeţilor
impunându-mi să revin
la glacialul limbaj literar al iernii

MULTIPLU PRECUM UNIVERSUL

După Fernando Pessoa

în sufletul meu nu există nicio riga veche
unde-n confuza gloată m-aş fi putut afunda a trândăvie
unde în luminoase îmbrăţişări
ne-am fi putut simţi ca nişte zei:
atât de naivi şi înţelepţi totodată
asemeni mingilor colorate pe care le aruncăm
în grilajul forjat ce-ngrădeşte grădina
dincolo de care dragostea noastră înfloreşte cu adevărat
toate astea pentru a nu lăsa să se vadă cât suferim
în această urbe nemiloasă
pe caldarâmul căreia se rostogoleşte
primordialul şi nestăvilitul nostru râset de copii
râsetul celor pururi îndrăgostiţi
nu se ştie de ce: de ei înseşi sau de eternitate

doar refracţia chipului tău în lentilele obosite ale ochelarilor mei:
e cel mai adevărat din toate pe care le-am cunoscut în astă lume
în care-mi este dat să rămân veşnic singur:
multiplu ca Universul

FIUL RĂTĂCITOR

în sfârşit am nins şi eu
ceea ce se poate înţelege
din neauzita alunecare
a schiurilor îngerilor
ecoul căreia mi se răsfrânge în suflet

dar cum de oare eu,
Omătul,
în astă iarnă am putut atâta timp să nu-ntreprind ceva?

sau poate că eu însumi de mine aş fi uitat

glisare fâşâită
îngerii aleargă pe schiuri
şi Dumnezeu
acolo sus
trezit din somn
tuşeşte
supărându-se pe mine
Omătul:
fiul rătăcitor al Iernii (ba chiar şi
fiul Lui anume)

GONDOLĂ AUTUMNALĂ SAU EPIGONUL IUBIRII

cum mai pluteşte gondola în toamnă

ah, şi aceste rătăciri împreună cu care
atât de mult aş vrea şi eu să-agonizez!

iubito, nimeni n-ar izbuti să joace cum tu îţi joci rolul de tine însăţi
la această oră a lui tizian când atât de tandru
te cuibăreşti la pieptul meu precum un vivaldi sumbru
şi chiar dacă te simt doar în imagini
totuna ard în flăcările îmbrăţişărilor
când tu domneşti asupra-mi ca un final de secol

da, acum la pieptul meu în locul fedrei
cu dragă inimă aş mângâia-o pe antigona

poate că aceasta
ar putea schimba ceva în destinul meu
dar, vai, predestinat, Iubire,
în viaţă-mi este dat să fiu doar epigonul tău

TURNUL DE FILDEŞ AL LUI OCTOMBRIE
SAU INIMA CE NU A MAI REVENIT


„şi moartea nu va mai domni”
zadarnice aceste cuvinte
mai ales când e octombrie şi nu am chef
să cobor în stradă din turnu-mi de fildeş

zadarnic încearcă mintea-mi să mă-nveţe ceva anume
când spiritul meu din nou râvneşte
să sece dintr-o-nghiţitură paharul cu vin

îndelungată atât de-ndelungată
va fi această iarnă: precum puterea feminităţii
din care demult am fost ca izgonit
pentru că nu am ştiut dânsei să mă supun
(chiar dacă eliberându-te de griji cotidiente
în cartea vieţii tu încă mai încerci
a citi printre rânduri sentimentele mele)

odată
mi-am aruncat inima în aer şi ea
nici până astăzi
nu mi-a mai revenit în piept

ÎNCEPUT PROST SAU UN FINAL ŞI MAI RĂU

e prost începutul iar finalul va fi şi mai rău
sufletul de trup îl desparte o prăpastie
peste care ca sisif din adânci odinioare încerc
să arcuiesc podul declaraţiilor de dragoste:
fără grabă
încă dintru-nceput ştiind că la urma urmelor
în această viaţă disperarea tăinuită nu duce la nimic
ci din contra: în această viaţă totul
ne goneşte spre nimic
toate celelalte nefiind decât fabulaţii
şi legende despre faptul că nicicând cuvintele nu-s în putere
să ne facă fericiţi
ele nefiind în stare decât să trădeze
iar eu mă las în voia aşteptărilor
şi dacă nu vei veni – am să mă spânzur
şi chiar dacă dumneata doamnă godot vei veni totuşi – eu
totuna îmi voi pune ştreangul de gât

PĂPUŞA DE CEARĂ SAU PURGATORIUL MUCEGĂIT

spune-mi, mai continui să vezi îngeri?
dânşii pot fi văzuţi doar de păpuşa de ceară care
contrar propriei voinţe
în loc de grădina paradisului s-a pomenit în iad

ce linişte
de parcă totul ar fi murit în lumea aceasta ce doarme
ca dumnezeu, ca monahul în chelia-i sumbră
deoarece curând el va trebui să ia în mâini mistria tencuitorului
pentru ca în fine să ne aşeze şi pe noi doi precum se cade

ah, ce dorinţă, ce mai doinţă avidă de dragoste!
dar parcă cineva ne refuză aşa ceva
în acest purgatoriu care de atâta melancolie
demult l-a cuprins mucegaiul?

deci nu adormi, iubita mea,
în pirotitul acestei dimineţi!

ingenuu
răzbate raza luminii şi târşind cipicii de carton
deasupra noastră râd din toată inima sentimentele noastre


Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

luni, 19 octombrie 2009

O recenzie din revista "Argeş"



Dumitru Augustin DOMAN


CINEMATECA DE AUR A COPILĂRIEI LUI LEO BUTNARU



Moto: „În universul copilăriei nu există oră exactă” Leo Butnaru


Descrierea lumii copilăriei unui scriitor făcută de el însuşi poate fi o operă în sine, un fel de roman, în fond, lectură savuroasă pentru cititori, ca şi o pâine de mâncat pentru critici. Dar, există scrierea despre copilărie cu nenumărate conexiuni – la vedere sau subînţelese – între lumea propriei inocenţe şi devenirea de mai târziu a autorului ca-ntr-o relaţie de tip feed-back în cadrul vieţii aceleiaşi personalităţi: scrii despre copilărie pentru a merge pe nişte fire înapoi şi, în acelaşi timp, înaintezi în naraţiune pe alte fire paralele care te conturează pe cel de acum. Aceasta este situaţia volumului lui Leo Butnaru Copil la ruşi (Ideea Europeană, 2008), volum de ...amintiri din copilărie subintitulat Basarabia anilor 50, carte pe care scriitorul şi-a făcut-o cadou în anul în care a împlinit 60 de ani. De altfel, în capitolul introductiv, însuşi autorul compară – trimiţând la Socrate – columbarul din curtea casei părinteşti cu sufletul care „atâta vreme cât suntem copii, ar fi gol, iar în locul păsărilor să ne imaginăm cunoaşteri...” şi experienţe de viaţă, am adăuga noi, „întru devenire şi modelare de persoană sau, poate că, chiar de personalitate”. Aşadar, avem de-a face cu un adevărat bildungsroman, unul asumat, am putea spune un meta-bildungsroman. Punctul de pornire al personalităţii scriitoriceşti a lui Leo Butnaru, autorul a 60 de cărţi la 60 de ani, este fixat la pagina 38: „...curiozitatea copilului mie mi se asociază cu o... girafă ce-şi întinde mereu gâtul peste... orizont...” (Girafa, să ne amintim, se numea rubrica de tablete a tânărului student Gabriel Garcia Marquez dintr-un ziar columbian din anii 50!). Noianul de întâmplări de-a mirărilea reprezintă materie primă pentru mai multe cărţi.
Copilăria lui Lică a Tuţii din mahalaua lui Papuc a Negurenilor, din Basarabia anilor 50 ai secolului al XX-lea, are multe puncte comune cu copilăria lui Nică a Petrei din Humuleştii anilor 40 ai veacului al XIX-lea. Este vorba, în primul rând, de spectacolul lingvistic zglobiu, al oralităţii, de plăcerea de a povesti şi de a ne face, pe noi, cititorii, părtaşi la această plăcere: „Nu cumva să zâmbiţi a neîncredere, copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de... lozinci!” Iar vocabularul e plin de cuvinte şi expresii de o mare savoare: puigan, flăcăuan, fătuleană, scârte... iar numele şi poreclelele de consăteni creionează un alt adevărat spectacol, precum, de pildă, cel din Liliecii lui Marin Sorescu: Bobon, Lealea, Puizan, Ghidirim, Pichiroi, Bârzoi, Cucoş, Buhnă, Şişcă, Cotonogu, Fuior, Pălălău, Sucitu, Moşflăcău, Zmuncilă, Huzun, Cazacu, Lupu, Cernoleu, Seu, Butuc etc. Apoi, cele două copilării – a lui Creangă şi a lui Butnaru – mai au în comun, desigur, jocurile, jocul cu pisicile, de exemplu: „...ce bine că sunt în vacanţă! Pot să-mi fac proiecte hazlii: de pildă, să-mi jelesc şoarecii şi, pentru a-i salva, să încalţ pisica cu coji de nucă...” Dar şi multe alte jocuri care nu se pomeniseră la Humuleşti, că vorba ceea, alt secol, alte jocuri! Leo Butnaru se mai deosebeşte de înaintemergătorul său prin consideraţiile teoretice de sorginte postmodernă pe care le face de-a lungul naraţiunii ce curge în spirală, în spirală pe orizontală, reluând mereu fapte, întâmplări din anii 50, făcând apoi naveta spre actualitate şi înapoi. Această alternanţă de întâmplări copilăreşti şi meditaţii de teoria literaturii nu reprezintă frâne în cursivitatea textului. Aş zice că acest aspect este unul dintre meritele incontestabile ale lui Leo Butnaru din acest gen pe care desigur nu l-a mai practicat până acum.
Aşadar, meandrele memoriei reprezintă liniile epice, meandrele memoriei şi teoretizările autorului de acum care găseşte mereu tonul adecvat, candid, senin, nostalgic, privind peste ani copilul care a fost cu simpatie şi cu cordială autoironie. Ba, proaspătul sexagenar priveşte cu seninătate şi epoca de tristă amintire, în sensul că nu pune tuşe negre unde nu e cazul şi apoi nu face defel pe viteazul din urma războiului. Ideea sugerată este aceea că lumea copilăriei este în general una fericită, dincolo de un regim politic sau altul. Sugerează mereu acest lucru şi nu o face atât sentimental, cât teoretic, ca un veritabil optzecist, un optzecist român, nu neapărat din Basarabia. E de semnalat, în acest sens, şi aspectul programatic al cărţii, crezul lucid al autorului ne-captivat total de farmecul lumii pe care o evocă: „Fireşte, unele pasaje, lucruri, detalii le asamblez, le sintetizez, le pricep abia acum, din retro-perspectiva ochirii spre copilul ce am fost, care, însă, pe atunci, era naivul naivilor, ce mai... Precum s-ar spune, beneficiez din plin de fireasca democraţie participativă a imaginilor, subiectelor, ideilor, secvenţelor, sentimentelor, cuvintelor, interjecţiilor, lacrimilor etc.” Flash-back-ul reprezintă principalul mijloc artistic cu care lucrează memorialistul, copilăria fiind o „cinematecă de aur” în cazul acesta, drumul înapoi, dinspre prezent spre minunatul trecut fiind o transfocare în auriu: „De la un moment încolo, acolo, pe ecranul cinematecii de aur, imaginea prinde a se micşora, se tot micşorează, până însuşi soarele ajunge cât un punct, punctuleţ, punctişor, se naşte peştişorul de aur, care pare a fi leit un spic de grâu...” Aceasta este viziunea naivă a copilului, partea nostalgică. Dar scriitorul deja sexagenar îşi ia seama şi re-devine lucid, raţional, cerebral: „...în cinemateca de aur de care vă spuneam, pe ecran se vede distinct această vorbă scrisă: «Eu ştiu că tu nu eşti peştişorul de aur! Soare, soare, frăţioare, ajută-mă să redevin copil!!!” (Bineînţeles, aiurea... Vox clamatis in deserto...)”.
Cartea e vie, vioaie, veselă. Leo Butnaru din Negureni este un calamburgiu de marcă, aş zice că e un omolog de la Chişinău al lui Şerban Foarţă. Zice Leo: „Eu, la geam, copil care, în Cartea de citire (o cunoscusem înaintea Abecedarului) mângâi un lup preamărit de-o lupă. În vatră – spuză... spuză... ca o sumă a celor neîmplinite în conformitate cu multele mele dorinţi. Lupii suri ai cenuşii nu-şi schimbă nici părul, nici năravul...” Ca şi onorantul nostru colaborator de pagina 3, şi onorantul de la pagina 32 ştie a glumi grav.

Argeş, 2009, Nr. 9.

vineri, 2 octombrie 2009

Eseul rus



Igor IARKEVICI*

ISTORIA FRUMUSEŢII SOVIETICE

În memoria patinajului artistic sovietic

Lumea sovietică pleacă cu greu. Ea miroase urât, tuşeşte convulsiv, vlăguită, nu mai este în stare să deosebească obiectele, uită cuvintele, dar încă nu este gata să plece definitiv. Se agaţă disperată de fiece pai. De trecuta măreţie. De imn. De uniunea slavă. De pravoslavie. De Bolşoi Teatr. De Stalin. De Vâsoţki. De literatura rusă. La urma urmelor, de frumuseţe.
Eu nu sunt comunist. Însă şi mie îmi pare rău de frumuseţea sovietică ce pleacă. Ea nu a salvat nici lumea, nici chiar Puterea sovietică. Nu trezeşte compasiune. Dânsa nu merită să fie compătimită. Şi totuşi, ţi se face milă de ea. A fost irepetabilă...
Ea nu era întruchipată, fixată în super modele şi staruri de cinema. Era revărsată pretutindeni. De aia şi era efemeră, dar destul de reală. Era severă, dar sentimentală. Avea ochi ruseşti şi pomeţi mongoli. Talie de viespe, dar totdeauna şolduri ample şi neabătut lată în spate. Buze subţiri, palide şi, nu se ştie de ce, uşor muşcate. Frunte îngustă şi urechiuşe de pisică, spălăţele.
Frumuseţea sovietică se jena ea însăşi de sine şi de aia totdeauna privea pieziş, undeva într-o parte. Era mereu îmbrăcată inexpresiv şi de o asexualitate accentuată. Sexualitatea ei se profila doar în conturul gâtului, în subconştient şi în discurs. Întruna, frumuseţea sovietică vorbea sucit, însă anume în această suceală sexualitatea ei a şi răzbit în fine la suprafaţă. Ea mirosea a benzină şi a păcat; a benzină – mai mult.
Într-adevăr, ţi se face milă de ea. Este complicat să o dai uitării.
Frumuseţea sovietică s-a născut pe sine. S-a şi crescut, s-a şi modelat ea însăşi. Era suficientă sieşi. Frumuseţea sovietică îşi era propriul promotor de imagine şi propriul visajist. Propriul chirurg plastic. Uneori, împreună cu ridurile, ea îşi tăia şi capul. Frumuseţea sovietică avea multe feţe şi chiar poziţii în spaţiu. Ea totdeauna aluneca, scăpa. Era necesar să se stea permanent cu ochii pe ea. Uneori se afunda sub pământ, se îmbrăca în marmură şi devenea metroul moscovit. Altădată creştea spre nori şi atunci devenea Turnul de televiziune Ostankino. Alteori se extindea în lăţime şi devenea (actriţa) Nonna Mordiukova sau (cântăreaţa) Ludmila Zâkina. Sau (regizorul) Serghei Bondarciuk. În alte cazuri, slăbea brusc şi deja ajungea a fi (actriţa) Marina Neiolova sau (actorul) Oleg Dal’. Uneori năştea mulţi copii şi era Mamă-eroină. Alteori avea ochi ca oţelul, şi-n acest caz era Patria-mamă. Iar când zbura în cosmos, devenea cosmonauta Tereşkova. Uneori frumuseţea sovietică urca pe tractor, de unde ajungea să fie Paşa Anghelina. Alteori se ducea în spatele frontului duşman şi devenea Zoia Kosmodemeanskaia. Uneori pleca să navigheze prin latitudini boreale şi era spărgătorul de gheaţă „Lenin”. Uneori se rotea, în salturi, pe bârnă şi era Olga Korbut. Uneori făcea carieră de succes pe linie de partid şi prin urmare era ministrul culturii Furţeva. Uneori putea să se rătăcească în pădure, în acest caz fiind Scufiţa Roşie. Uneori frumuseţea sovietică se dedubla, după care era scriitorii Ilf şi Petrov sau fraţii-atleţi Znamenski, ce concurau la probele de alergări. Iar uneori frumuseţea sovietică se putea împărţi la trei. Atunci ea devenea artistul de cinema Viţin-Nikulin-Morgunov. Sau hocheistul Mihailov-Petrov-Harlamov. După care se readuna în aceeaşi persoană, cânta sonor şi cu accent (polonez), fiind Edita Pieha. Apoi se supăra, se enerva, bătea cu papucul în masă şi atunci era Hruşciov. Pe urmă în ea erau repartizaţi cu traiul mulţi oameni, şi era apartament comun. Apoi în ea dansa Maia Pliseţkaia, şi era deci Bolşoi Teatr. Apoi o aprindeau şi ea devenea Focul veşnic. Pe urmă prin ea dădeau drumul apelor, şi devenea canalul Marea Albă – Marea Baltică. Apoi au pus-o pe şine, şi ea a devenit magistrala Baikal-Amur. Apoi au întins-o peste râul Moscova, şi a devenit Podul Crimeei. Apoi juca în Teatrul de la Taganka, prinse a se preocupa de ezoterică şi era Alla Demidova. Apoi turna filme elitare şi era Andrei Tarkovski. Apoi turna filme pentru masele largi, în acest caz fiind Leonid Gaidai. Apoi mult timp a fost plugărită, şi era pământuri desţelenite. Apoi era semănată cu culturi de primăvară şi era arătură. Apoi prin ea treceau apele, ea dădea electricitate pentru sate depărtate şi era Hidrocentrala de pe Nipru. Apoi îi creşteau coarne, dădea mult lapte şi era vaca de muls Zoika. Apoi era turnată în sticle, şi devenea vodka „Stolicinaia”. Apoi era extrasă din nisetru, şi era caviar. Apoi în ea a fost depus Lenin, şi era mausoleu. Apoi s-a măritat cu Lenin, şi deja era Nadejda Krupskaia. Apoi vorbea cu accent gruzin, şi era Stalin. Apoi Stalin a ucis-o, şi ea a devenit Nadejda Allilueva. Apoi i-au apărut cinci colţuri, şi era steaua cu cinci colţuri de pe turnul Kremlinului. Apoi i-au întins trei strune, şi a devenit balalaică. Apoi i-au rotunjit colţurile şi i s-au scos strunele, şi a devenit matrioşkă. Apoi i-au crescut aripi, ea a depăşit bariera sunetului şi era avionul „Tu-104”. Apoi i-au crescut roţi, şi era automobilul „Jiguli” modelul cinci cu salon confortabil. Apoi au îmbrăcat-o în şubă de nurcă, şi ea făcea reclamă blănurilor ruseşti pentru străini. Apoi i-au modelat nas ascuţit, şi era racheta „Sol-aer” cu rază lungă de acţiune. Pe urmă au rimat-o, au pus-o pe note, şi era melodia „Serile de la Moscova”. Apoi a prins să bea tot mai mult, îşi schimba amanţii, arunca nebuneşte cu bani şi era Galina Brejneva. Apoi a ieşit în Piaţa roşie, striga „Jos Puterea sovietică” şi era disidentă. Apoi citea frumos cu voce tare versuri, şi era Bella Ahmadulina. Apoi devenise tăcută, ocolea oamenii, se pregătea să meargă la mănăstire şi era Anna Ahmatova. Apoi s-a spânzurat şi era Marina Ţvetaeva. Apoi au prins să-i crească sprâncene stufoase, şi dânsa era Brejnev. Apoi pleşuvea şi deja era Lenin. Apoi scria versuri şi era Pasternak. Apoi se blinda, devenea tanc şi intra în Praga. Apoi frumuseţea sovietică glumea şi era Arkadi Raikin. Apoi îi creştea barbă, şi deja era Soljeniţân. Apoi cânta încet la chitară, şi era Okudjava. Apoi cânta sonor în Bolşoi Teatr, şi era Galina Vişnevskaia. Apoi devenea pop-star, şi era Alla Pugaciova. Apoi şi-a descoperit calităţi extrasenzoriale, şi era vrăciuitoarea Giuna. Apoi pe frunte i-a apărut o pată, şi era Gorbaciov. Apoi se revărsa în lung şi în lat şi în curmeziş, inunda totul în jur, şi era fluviul Volga umflat în primăvară. Apoi devenea Staţia atomică de la Cernobâl, după care deodată exploda în p...da mă-sii toată.
Frumuseţea sovietică nu stătea pe loc. Ea se dezvolta vertiginos. Fiece nouă generaţie de oameni sovietici era mai frumoasă decât generaţiile precedente. Dar, concomitent, mai şi pierdea ceva. În anii douăzeci comisarii îl aveau pe Marx, aveau pistol Mauser, cocaină, nas roman şi cârlionţi. Însă ei nu puteau patina. Comuniştii anilor treizeci deja nu mai aveau nas de roman. Acesta a dispărut împreună cu anii douăzeci. În schimb era Stalin. (Actriţa) Liubov Orlova, Maiakovski, nas de elin şi voce languroasă, în schimb au apărut Klavdia Şuljenko, suta de grame (de spirt) înainte de luptă şi profilul militar. Însă nici aceştia nu au învăţat să patineze.
În anii cincizeci comuniştii erau şi mai frumoşi. Ei îl aveau pe Hruşciov, dezgheţul şi licăr cosmic în ochi. Deja nu mai aveau nevoie de profil militar. Dar totuşi, încă nu reuşeau să patineze.
Însă cei mai frumoşi erau comuniştii din anii şaizeci. Atunci puterea sovietică a inventat patinajul artistic. Anume în acea vreme frumuseţea sovietică a urcat solid pe patine şi şi-a atins apogeul.
Până în prezent, tainele comuniştilor nu sunt dezvăluite. Până astăzi nu cunoaştem esenţialul. Cine a scris „Pe Donul liniştit”? Care alţi oameni sovietici au zburat în cosmos înaintea lui Gagarin? Chiar să fi avut Stalin şase degete la mâna stângă sau doar cinci? De asemenea nu ştim nimic despre patinajul artistic. Cine a inventat patinajul artistic? Cine i-a elaborat ideologia? Bărbaţii şovini? Viitoarele feministe? Bisexualii? Travestiţii? Cine? Şi pe ce mizau dânşii? Probabil pe faptul că patinajul artistic va fi leagănul omului sovietic din viitor. În viitor, omul sovietic va deveni androgin. El va fi, concomitent, bărbat şi femeie şi va luneca pe patine.
Şi ce era totuşi ăla – patinajul artistic? Sport olimpic? Balet pe gheaţă? Sau erau cei doi înviaţi (din statuia) „Muncitorul şi ţăranca”? Sau erau sovieticii yin şi yang?
Patinajul sovietic apăruse din nimic, de nicăieri. În Rusia, totdeauna s-a dansat prost şi s-a patinat aşijderea prost. În Rusia dansau frumos doar ţarii şi scriitorii ruşi. Când erau treji, ruşii, chiar de ştiau să danseze, se ruşinau s-o facă. În genere ruşii totdeauna au dansat prost şi, de obicei, în locul lor acest lucru îl făceau balerinele, inşii beţi, ucrainenii, ţiganii şi urşii. Inventând patinajul artistic, comuniştii au astupat spărturile din corabia vieţii ruseşti.
Patinajul artistic sovietic proba individual nu mi-l amintesc deloc. Nu ţin minte nici patinajul proba de perechi. Şi totuşi, ceva îmi aduc aminte. Îi ţin minte pe Rodnina-Zaiţev. Îi ţin minte pe Pahomova-Gorşkov. Îi ţin minte pe Belousova-Protopopov. Mi-amintesc de Juk, antrenorul lor. Îmi aduc aminte că Rodnina, Pahomova, Belousova erau mici de statură, răutăcioase şi absolut nefeminine. Ele aveau funduri masculine şi ochi de bărbat. Zaiţev, Gorşkov şi Protopopov erau, din contră, înalţi şi feminini. Antrenorul Juk semăna mai mult cu o figuristă artistică decât cu un figurist. Dânsul era de asemenea mic şi rău.
Oamenii sovietici nu iubeau sportul. Ei iubeau oamenii puternici. În viaţa lor oamenii sovietici au fost bătuţi destul de mult, şi oamenii sovietici ştiau: cu cât e mai puternic omul, cu atât acesta poate lovi mai tare. Însă oamenii sovietici iubeau patinajul sovietic. În el totul era frumos; era dans, muzică şi gheaţă. Iar cel ce dansează după muzică pe gheaţă nu poate lovi. Iar dacă loveşte, totuşi, nu la fel de dureros, precum cel ce stă, fără muzică, pe pământ. Din acest motiv toţi iubeau patinajul artistic sovietic. Îl iubeau copiii, adolescenţii şi bărbaţii solitari, dat fiind că patinatoarele artistice aveau fuste scurte. Îl iubeau femeile singure, pentru că patinatorii artistici aveau picioare lungi, şi ei îşi ţineau sigur partenerele ridicate pe braţele întinse. Din cauza picioarelor lungi ale patinatorilor artistici şi din motivul că în genere patinatorii artistici arătau mult mai feminini decât toţi ceilalţi sportivi, patinajul artistic era iubit şi de homosexuali. Îl iubeau şi feministele, pentru că patinajul artistic e unica probă sportivă, în care femeile există concomitent şi la egalitate cu bărbaţii. Îl iubeau şi bisexualii, pentru că acolo femeile şi bărbaţii erau în proporţii egale. Şi travestiţii iubeau patinajul artistic, dat fiind că patinatoarele semănau cu un băiat travestit. Patinajul artistic îl ibeau şi rusofilii, pentru că el era acompaniat de muzica pe care rusofilii o considerau muzică rusească. Îl iubeau şi vechii bolşevici, deoarece împreună cu frumuseţea sovietică dânşii au parcurs întregul drum lung şi complicat de transformare a acesteia în patinaj artistic. Îl iubeau chiar şi disidenţii care sperau sincer că, odată şi odată, patinuatorul artistic nu va prinde partenera aflată în zbor, şi ambii sportivi se vor prăbuşi pe gheaţă. Vor cădea şi nu se vor mai ridica. Iar împreună cu ei va cădea şi Puterea sovietică.
Comuniştii erau nişte producători puternici. Neavând nici pic de gust, dânşii puteau să se adapteze oricărui gust. Puteau să promoveze orice şi pe oricine. Puteau să dea drept etalon de cultură atare domenii marginale, precum opera şi baletul. Ei puteau să impună ca etalon al frumuseţii patinajul artistic – un gen sportiv absolut marginal şi înţeles apriori doar iniţiaţilor, care ar putea pricepe unde sunt reguli extrem de stricte, unde nu există contact direct între parteneri, când victoria se acordă doar conform punctajului. Însă patinajul artistic era iubit de toată suflarea sovietică. Numai că tainele harului lor de promotori, precum şi toate celelalte taine, comuniştii se pare că le iau pe veci cu ei. De la comunişti nu ai ce învăţa. Însă în planul promovării frumuseţii ai ce învăţa de la comunişti.
_____________
*Igor Irkevici – prozator, eseist. S-a născut în anul 1962 la Moscova. Absolvent al Institulului de Istorie şi Arhivistică din Moscova. Membru al PEN Centrului Rus.


Traducere de
Leo BUTNARU

România literară, 2009, Nr.37.

DINTR-UN RĂVAŞ

...de foarte mulţi ani nu m-am revazut cu Leo Butnaru. Chesiunea este că el a tradus & publicat un text fascinant în România literară nr.37/2009. Se cheamă Istoria frumuseţii sovietice şi e semnat de Igor Iarkevici. Tu fiind un profund connaisseur al literelor ruse (fapt pentru care te invidiez), ştii precis despre ce e vorba. Nu am idee dacă încantarea mea e de bon ton, sau dacă am comis cumva vreo impietate plăcându-mi ceva scris de acel autor. În orice caz, transmite-i felicitarile mele lui Leo, pentru maiestria traducerii şi pentru alegerea unei asemenea bijuterii literare. Bravura lui mi se pare fireasca, din moment ce tot el avu curajul de a-l traduce pe Hlebnikov (pentru mine, un precursor al sofisticatelor experimente jazz/cuvant, ajunse la apogeu prin brazilieni de talia lui Hermeto Pascoal, autori de limba germană ca Ernst Jandl sau Oskar Pastior s.a.m.d.).

Virgil Mihaiu (către Vitalie Ciobanu)
Lisabona, 14 octombrie 2009


P.S.-2

DE PE UN BLOG

(http://commonplacesandelephants.blogspot.com/)

„frumuseţea sovietică
am găsit în romlit un text pe care l-am citit de două ori la rând (chiar dacă arată a cearşaf şi se întinde pe o pg juma; are totuşi o poză cu belousova şi protopopov), scris de un rus despre care n-am găsit nicăieri nici o informaţie. îl cheamă igor iarkevici şi deşi leo butnaru scrie în cele câteva rânduri despre el că face parte din pen clubul din rusia, pe site-ul lor n-am găsit nici un igor irkevici. dragă igor, ce fel de cărţi scrii tu şi cum pot să le citesc şi eu?
de dragu celor câteva ore de rusă pe care le-am făcut anu trecut pe vremea asta, de dragu celor 5 ani ai mei petrecuţi, ca orice copil dintr-un stat estic, aproape de patria sovietică (cel puţin în teorie), de dragu anilor întregi în care-am urmărit campionatele de patinaj artistic la televizor (mai întâi comentate de ţopescu-patinatoarea-poartă-un-costum-auriu-cu-paiete-albastre-şi-mânecuţe-roşii, şi apoi pe eurosport, unde-aveam parte şi de probele de calificare, şi de transmisiuni color), cu o foaie de hârtie pe care notam toţi concurenţii, notele mele şi notele juriului, de dragu frazei ăstea interminabile, transcriu câteva fragmente de text (din care n-am priceput decât un sfert din aluziile culturale):

"Eu nu sunt comunist. Însă şi mie îmi pare rău de frumuseţea sovietică ce pleacă. Ea nu a salvat nici lumea, nici chiar Puterea sovietică. Nu trezeşte compasiune. Dânsa nu merită să fie compătimită. Şi totuşi, ţi se face milă de ea. A fost irepetabilă... (...) Era severă, dar sentimentală. Avea ochi ruseşti şi pomeţi mongoli. Talie de viespe, dar totdeauna şolduri late şi neabătut lată în spate. Buze subţiri, palide şi, nu se ştie de ce, uşor muşcate. Frunte îngustă şi urechiuşe de pisică, spălăţele. (...)
Uneori frumuseţea sovietică urca pe tractor, de unde ajungea să fie Paşa Anghelina. Alteori se ducea în spatele frontului duşman şi devenea Zoia Kosmodemianskaia. Uneori pleca să navigheze prin latitudini boreale şi era spărgătorul de gheaţă "Lenin". Uneori se rotea, în salturi, pe bârnă şi era Olga Korbut. Uneori făcea carieră de succes pe linie de partid şi prin urmare era ministrul culturii Furţeva. Uneori putea să se rătăcească în pădure, în acest caz fiind Scufiţa roşie. Uneori frumuseţea sovietică i se dedubla, după care era scriitorii Ilf şi Petrov sau fraţii-atleţi Znamenski, ce concurau la probele de alergări. (....) Apoi a ieşit în Piaţa roşiem striga "Jos puterea sovietică" şi era disidentă. Apoi citea frumos cu voce tare versuri şi era Bella Ahmadulina. Apoi devenise tăcută, se pregătea să meargă la mânăstire şi era Anna Ahmatova. Apoi s-a spânzurat şi era Marina Zvetaeva. Apoi au început să-i crească sprâncene stufoase şi dânsa era Brejnev. Apoi pleşuvea şi deja era lenin. Apoi scria versuri şi era Pasternak. Apoi se blinda, devenea tanc şi intra în Praga. (...) Apoi devenea pop-star şi era Alla Pugaciova. Apoi şi-a descoperit calităţi extrasenzoriale şi era vindecătoarea Giuna. Apoi pe frunte i-a apărut o pată, şi era Gorbaciov. Apoi se revărsa în lung în lat şi în curmeziş, inunda totul în jur şi era fluviul Volga umflat în primăvară. Apoi devenea staţia atomică de la Cernobîl, după care exploda în p... măsii toată deodată."
"Patinajul sovietic apăruse din nimic, de nicăieri. În Rusia, totdeauna s-a dansat prost şi s-a patinat aşijderea prost. În Rusia dansau frumos doar ţarii şi scriitorii ruşi. Dacă erau treji, ruşii, chiar dacă ştiau să danseze, se ruşinau s-o facă. În genere ruşii au dansat totdeauna prost şi, de obicei, în locul lor acest lucru îl făceau balerinele, inşii beţi, ucrainienii, ţiganii şi urşii. Inventând patinajul artistic, comuniştii au astupat spărturile din corabia vieţii ruseşti." (textul se cheamă "istoria frumuseţii sovietice. în memoria patinajului artistic sovietic." traducere de leo butnaru)”