vineri, 25 iunie 2010

1940 - 28 iunie - 2010


70 DE ANI DE LA OCUPAŢIA SOVIETICĂ A ESTULUI ROMÂNESC

Leo BUTNARU

Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”

/fragment/

„Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...”

Deuteronom, 5/15


Era tânără. Doamnă sadea, alias – boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape nicio îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.
Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.
De a lor, de a sovietricilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluienţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele rioşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.
Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.
Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.
– Cum aşa? Ce va fi cu noi?
Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”
Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”
Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:
– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat bâlcul...
– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?
La care mecanicul face printre dinţi:
– A treia lună suntem în marş...
După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.
– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
– Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?
M-am mirat: ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!”
De aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu noii noştri stăpâni” care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aştepte ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...).”
Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur şi simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra boieroaică o ia în galop spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei – un veterinar, politrucul şi un plutonier care – să vezi! – descălecaseră şi îşi duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, îşi luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în Oraşul Vechi al Soricii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:
– Uite şi ţara asta Basarabia!
Se dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi”.
Acolo, la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care – Doamne, fereşte! – nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. Însă boieroaica, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul negreşelnic să fi nimerit atâţia „păcătoşi”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanţi comandanţi de oşti sau oameni de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în ruseşte „benevolă” şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibiltatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgeşte.
Prin urmare, nu e nimic de mirare că „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se obişnuieşte a spune – „eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi capitaliştilor”, dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoţul nu spune „eu am furat”, ci zice „eu am împrumutat”), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:
– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?
Eu însă eram optimistă... sau însămi vroiam să mă conving pe mine de aşa ceva, deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!”

O paranteză

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? / Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. // Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. //
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului, Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii sai ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.
Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”. (2004)

sâmbătă, 19 iunie 2010

O CARTE BILINGVĂ RUSO-ROMÂNĂ





Евгений СТЕПАНОВ // Evgheni STEPANOV

ИСТОРИК САМОГО СЕБЯ
=
ISTORIOGRAF MIE ÎNSUMI



Versiune românească de
Leo BUTNARU

EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE POEZIA, Iaşi, 2010

* * *

Evgheni Stepanov e autorul mai multor cărţi editate în Rusia, SUA, Bulgaria.
S-a născut în anul 1964 la Moscova. Licenţiat al Facultăţii de Limbi Străine a Institutului Pedagogic din Tambov (1986), specializare – limbile franceză, germană. A studiat la Universitatea de Educaţie Creştină din Geneva (1992), iar în 2004 îşi încheie aspirantura la Universitatea de Stat din Moscova. Este candidat (doctor habilitat) în ştiinţe filologice. Din 2006, membru al PEN Centrului Rus. Distins cu Blazonul Părintelui futurismului rus D. D. Burliuk. Laureat al Festivalului de avangardă „Feed Back” (România). În anul 2008, Fundaţia V. P. Astafiev (Krasnoiarsk) l-a inclus pe Evgheni Stepanov printre cei mai buni 11 scriitori ruşi contemporani.


* * *

Stepanov e un Krucionâh contemporan, stalker (călăuză) în literatura noastră. Prin însăşi natura sa e o călăuză. Dânsul pătrunde acolo, unde intrarea este interzisă. După care descrie ce a văzut. Când hazliu, când înspăimântător.

Konstantin Kedrov

* * *

Versurile lui E. S. sunt clare, precum proza documentară, pline de taină, aidoma unui strigăt al iubirii rănite, concomitent – publicistice, sugestive. Într-un singur poem se pot învecina în mod firesc reminescenţe din Blok şi Sosiura sau din Venecika (Erofeev) şi Soljeniţân, precum şi din „sufletul slav” şi „mijitul asiat”, ironia şi patosul, jargonul şi elementul arhaic... Plus la aceasta, Stepanov e un maestru al crochiului de inspiraţie urbană (aici dânsul e continuatorul celor din şcoala de la Lianozovo, înainte de toate al lui Sapghir), dar nu o singură dată se afundă în adâncimile sonorităţii cuvântului, pe care îl încearcă, „în dinţi”, precum făcea cândva Hlebnikov...
...or, cum ar fi spus un înţelept mai puţin cunoscut, poetul Evgheni Stepanov nu e un autoinstaurator, ci un autoexprimator. Pentru că dânsul are ce exprima.

Tatiana Bek

* * *

Versurile lui Evgheni Stepanov sunt ca o spovadă a fiului acestui veac, a omului care ca şi cum ar fi trăit, trăieşte mai multe vieţi în diverse vremuri, esenţa (dacă vă amintiţi ce scria Zaboloţki: „dar în adevăr ceea ce eu se numeşte – nu e unul singur. Noi suntem mulţi. Eu sunt viu”) fiindu-i marcată şi de coordonate spaţiale..

Serghei Biriukov

* * *

Evgheni Stepanov ar putea fi considerat primul poet rus suprarealist. Versurile sale surprind cititorul prin gradul neordinar de sinceritate lirică autentică, ceea ce în zilele noastre e o adevărată raritate. Stepanov creează în zona interacţiunii sistemului silabo-tonic şi a limbajului transraţional (zaum’), a palindromului şi anagramei, poeziei vizuale şi a calamburului necamuflat...
...Poezia lui Evgheni Stepanov e ca o invitaţie de a descoperi, de a percepe cum ea, ca experiment, atinge armonia, iar căutările ajung să fie înţelese drept subtile lecţii de seriozitate. E aici acuitatea stării de plutire, de ieşire din lumea obişnuită şi de pătrunderea într-o lume paralelă, cea a frumuseţii. Iar curajul spiritului creează cuvântul-faptă.

Iuri Milorava


* * *

Evgheni Stepanov este poetul care „nu se teme” nici de tradiţie, nici de (post-)avangardismul radical. El ştie, dar înainte de asta simte că poezia se află pretutindeni – în spaţii şi timpuri, în cosmos şi... anticosmos (antimaterie). Iată de ce Stepanov nu e un poet selectiv, ci rămâne – vorbind aproape tautologic – un poet creativ. Îl interesează nu atât aspectul, cât – subiectul. Nu se lasă înşelat de aparenţe, ci caută (şi află!) esenţe.

Leo Butnaru


Evgheni STEPANOV


Poeme


* * *

în uniunea scriitorilor a celor morţi
nu există morţi

în uniunea scriitorilor a celor morţi
îşi discută versurile unul altuia
puşkin e-ncântat de holin
celan e în dispute cu ayghi

iar în ajun de an nou saşa tkacenko
pune la cale o sărbătoare
împodobeşte bradul
vine tanecika bek
şi vladimir kornilov
igor alekseev
şi arkadi kutilov
ayghi
şi holin
puşkin
şi celan
baudelaire
şi verlaine
whitman
şi dickinson

gumiliov
şi voloşin

deja dânşii nu se mai provoacă mutual la duel

toţi discută doar versuri
numai şi numai versuri

la biroul politic al celor morţi
nu există morţi
biroul politic al morţilor
e în şedinţă foarte importantă
tovarăşul stalin
dă indicaţie
tovarăşului kaganovici
să ia măsuri cu cei vii
– spuneţi-i lui volodea* – zice tovarăşul stalin
că nu e păcat să fii bogat
păcat e când poporul tău e sărac
de ce azi ruşii au pensia doar de trei mii de ruble
întrebaţi-l pe volodea dacă el ar putea supravieţui cu trei mii de ruble
şi raportaţi ce măsuri aţi luat

în oraşul morţilor
nu există morţi
prietenului meu ural
ca şi înainte îi place să pescuiască
cu toate că în apele lethei nu prea este peşte

în oraşul morţilor
nu există morţi
şi acolo răsună muzica
nu doar muzica lui Chopin

bunicul meu saşa îmi spune –
jenika nu te grăbi să reînnoieşti duelul nostru
deocamdată voi cânta de unul singur la vioară
iar tu repetă
de multă vreme nu ai mai cântat la acordeon
_______
*Volodea – adică Vladimir Putin.

* * *

Pentru T. P.

Brazii, oricare, nu i-am linguşit.
Nimănui nu i-am crezut vorba rea.
De mine însumi am fost răstignit
De propriul păcat. De dragostea mea.
De al propriului câtecel hazliu ton.
De propriu-mi puls infernal, însingurat.
De propiul meu suflet slavon,
De mijirea ochilor mei de croi asiat.

FOTOLIU

Te-am înfrânat, orăşelule, cum indianul un mustang.
Sparg cu fruntea zidurile tale impertinente.
Mutra mea a prins a semăna cu turela unui tanc:
Nasul – ca ţeava, urechile – antene atente.

De aici încolo orice mi-i în putere, am de toate.
Şi grăbesc să sfarm piedici mari, mărunte, mulţime.
Însă o fac să râdă pe Doroteea cea din înălţime.
Ba chiar şi pe mine mă pot face să râd de mine.


* * *

Pe când nu cunoşteam adevărul Ecle-
ziastului, rătăceam în bezna
iluziilor – în seringă ca-n ţeapa
iubirii – delicioase! – boleşniţa.

Am supravieţuit. Deja din venele mele
pot fi împletite frânghii
pentru ring. Şi totuşi regret
pierderile

iluziilor, seringii... Astă lume
nu mai străluceşte ca până acum un an –
ea e plină de ironie aidoma lui Sapghir*
şi zgârcită ca tranşele de peste ocean.
____________
*Ghenrih Sapghir (1928–1999) – remarcabil poet al postmodernităţii ruse.


DISCUŢII CU ANECIKA

1

la serviciu zi de zi discut cu anecika romaniuk
dânsa se teme că civilizaţia terestră ar putea fi ocupată de oamenii-rechini
iar eu consider că aşa ceva în moscova deja s-a şi întâmplat
rechinii au ieşit din maluri le-au crescut picioare
branhiile li se pot descheia iar dacă trebuie oamenii-rechini
se încheie la toate posturile cheie
ei şi-au subordonat crima organizată
s-au contopit cu puterea şi grupările financiar-industriale
oamenii-rechini sunt dotaţi cu cea mai modernă tehnică
nopţile ei zboară pe autoavioane invizibile cetăţenilor de rând
şi sunt mulţumiţi de viaţă

la berlin e un alt tablou
anecika e de părerea că la berlin s-a înstăpânit civilizaţia pinguinilor
pinguinii stau prin birouri îmbrăcaţi în costume asemănătoare
dorm împreună cu femeile cel mai mult asemănătoare omului
mănâncă peşte viu şi pământ uscat
oamenii pământeni sunt servitorii pinguinilor pe care îi admiră
când aceştia joacă biliard sau bowling
şi pinguinii de asemenea sunt mulţumiţi de viaţă

însă mai puternică decât toate e civilizaţia din beijing
acolo puterea au acaparat-o oamenii-furnici
furnicarele cresc mai repede decât blocurile-monolit din moscova
copiii oamenilor-furnici seamănă mai mult furnicilor decât oamenilor
cromozomii genele furnicilor sunt mai puternice
oamenii-furnici ocupă tot mai multe teritorii
şi sunt fo-o-o-arte mulţumiţi de viaţă

în ce priveşte oamenii
oamenii de rând
oamenii pământeni
aceştia nu sunt deloc mulţumiţi de viaţă
şi se văd nevoiţi să valorifice vreo altă planetă

2

după discuţia cu anecika am scris poemul despre pinguini
care i-a plăcut soţiei
în special după ce i-am dat bani
însă nu i-a plăcut criticul de la revista „luminile siberiei”
care a scris că acest poem nu ar fi decât o porcărie

astăzi noi cu anecika am discutat despre arbori
mie îmi este absolut clar că aceştia au creier şi înţelepciune
însă dânşii sunt nişte sfătuitori proşti consideră anecika
viaţa întreagă ei stau pe loc şi nu cunosc ce se întâmplă în jur

anecika mai consideră că ar fi bine ca arborii să se transforme în case
nu în scrum
cu toate că nu este exclus ca cenuşa să fie şi ea un fel de viaţă nouă
consideră anecika
cu care eu totdeauna cad de acord

doamne fereşte cine ştie ce va mai scrie de data aceasta criticul de la „luminile siberiei”

Versiune românească - Leo BUTNARU

VULCANUL ŞI ŢESTOASA POŞTEI VIA RIGA – CHIŞINĂU



(Cyber-corespondenţă Leons Briedis – Leo Butnaru)

2 mai 2010, Riga

Dragă Leo!
Mă bucur că ai avut un voiaj frumos. Şi eu sunt pe drumuri: curând voi pleca în Italia.
Regret că realizarea proiectului nostru întârzie: noi suntem acum în toiul crizei economice, dar la sfârşiul lunii mai se va desfăşura a doua etapă a concursului şi, după cum mi s-a promis la Centrul nostru literar, avem o şansă bună... Ce să facem, dacă suntem nevoiţi să trăim într-o perioadă de reflux total în toate domeniile vieţii?..
Doua săptamani în urmă, ţi-am trimis un colet cu vesurile tale, traduse de mine – într-o revistă literară de la noi – cam 20 de poezii. Dar, din cauza Vulcanului, cred, coletul întârzie... Sper să-l primeşti curand.
Te îmbrăţişez,
Leons

*

17 iunie 2010, Chişinău

Dragă Leons,
minunea s-a produs: în fine, azi, a ajuns plicul cu revista Kultūras forums în care ai publicat traducerile. Ambii o consideram (cauză!) pierdută, dar… totuşi, plicul datat, în Riga, 19.04.10, are impimată pe el, la Chişinau, ştampila cu data – 17.06.10! Unde o fi stat el două luni? Pe Lună?... Pentru că nu arată deteriorat, terfelit, ci e în bună stare. Asta e, uneori, poşta ar fi ca şi cum sora broaştei ţestoase.
Cele bune şi minunate!
Fratern
Leo

*

19 iunie 2010, Riga

Dragă Leo!
Slavă Domunului! Mi se pare că aici a fost totuşi amestecat vulcanul cela din Islanda, care nici el singur nu-şi poate pronunţa numele! În rest: continui să scriu. Ce alta să fac?! Mai ales că în Letonia avem o vară foarte ploiosă, friguroasa, aşa că nu sunt la mare, ca de obicei, dar închis în celula mea. Succes!
Frateşte,
Leons

marți, 15 iunie 2010

Leo BUTNARU - "Ruleta românească", Ed. RAO - Prut Internaţional, 2010



Sub aspect tematic, ideatic şi structural, nuvelele din volumul Ruleta românească ţin de un amplu registru narativ, realiste sau misterioase, din lumea noastră sau din lumi posibile, aflate într-un dialog continuu. E aici o ingenioasă explorare de universuri afective în diverse şi imprevizibile metamorfoze de o sugestivitate memorabilă. În carte s-ar întâmpla ca şi cum o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi inefabilului, ceea ce fac naraţiunile captivante, precum menţiona acum un timp revista România literară: „Foarte atrăgătoare sunt ultrascurtele povestiri ale lui Leo Butnaru... Au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.

RAO - Prut Internaţional

* * *


Un interviu la Radio "Europa Liberă"

Leo BUTNARU:

„ CRED CĂ ESTE MOMENTUL CÎND SE RECUNOAșTE CĂ VALORILE SÎNT ACELEAșI, DACĂ ESTE VORBA DE UN AUTOR IMPORTANT, ORIUNDE S-AR AFLA DÂNSUL ÎN CONTEXT ROMÂNESC”

Dumitru CRUDU: La actuala ediție a Tîrgului de Carte Bookfest, care s-a desfăşurat la Romexpo, a fost prezent și scriitorul Leo Butnaru, pentru a-și lansa noul volum de proză Ruleta Românească. L-am întrebat pe cunoscutul scriitor cît de vizibilă a fost cartea editată în Republica Moldova la tîrg.

Leo BUTNARU: Cartea editată în Republica Moldova, cu ținută elegantă și valoare pentru întreg spațiul românesc, a avut ca totdeauna succes, în caz contrar, nu cred că prezența editurilor ar fi merita riscul unor asemenea deplasări, fără a-şi justifica cheltuielile. Așadar, prezența editurilor din stânga Prutului a fost, ca totdeauna, remarcată.

Dumitru CRUDU: Acuma e și o nouă tradiție de-a scoate cărți cu două moașe-edituri, una din Chișinău și alta din România. Și cartea ta tot așa a apărut?

Leo BUTNARU: Da, cred că este momentul cînd se recunoaște, de facto, că valorile sînt aceleași, dacă este vorba de un autor important, oriunde s-ar afla acesta în context românesc. Dar aici contează și valoarea editurilor, care nu sunt unele întîmplătoare. RAO este o celebră editură din București. Prut internațional are deja un loc aparte în contextul bio-bibliografic panromânesc. Și s-au găsit ca parteneri pentru o mai prestigioasă promovare a cărții și într-un spațiu și în celălalt, deschizând o piață comună.

Dumitru CRUDU: Ce titluri au făcut furori în cadrul tîrgului?

Leo BUTNARU:Spre exemplu, volumul „România şi comunismul. O istorie ilustrată" de Dinu Giurescu, care a adunat un auditoriu foarte numeros. Pe urmă, Grigore Cartianu cu „Sfîrșitul Ceaușeștilor”. E foarte documentată această lucrare care, sînt sigur, va trezi și discuții, dar aduce și multe noutăți în acest domeniu. Ca totdeauna, holdingurile ca Humanitas sau Curtea Veche au prezentat autori celebri ce au trezit interesul. De mai mult timp încoace, în zona editurilor din România s-au întîmplat niște despicări de apă: cele foarte importante, cele importante și cele care vin puternic din urmă, chiar în pofida caniculei și crizei. Așa că s-a lansat multă carte bună.

Din revista "RAMURI" nr. 5, 2010



ÎN ORDINEA SENTIMENTELOR

Tensiunea implicării afective este aceea care face să vibreze puternic poemele din Ordine de zi, ordine de noapte de Leo Butnaru, cunoscut prin lirica sa dezinvoltă, cu evidentă propensiune spre sincronizarea la curentele moderne, dar şi ca un excelent traducător în literatura română de azi. Volumul (apărut la Asociaţia Culturală Valman, Râmnicu-Sărat, 2009) este reflecţia unei viziuni eclectice şi a unei atitudini nonconformiste faţă de lume, într-un discurs încărcat de prea multele întrebări şi puţinele răspunsuri pe care le oferă existenţa. Consecinţa acestei stări este asemănarea cu cinicul „care îşi gestează gesturile premeditate, / uşor sfidătoare”, văzând „în toate / inevitabila strategie providenţială a eşecului ...” (p. 95). Alăturările sunt frapante şi chiar derutante. Strălucitorului Paris i se asociază decadentismul în cursa „nemiloasei selecţii naturale a criticii cinice ...” printre „îngeri dintre care câţiva rezistă, ajungând oarecum cunoscuţi / pe când restul ... restul sunt pur şi simplu îngeri anonimi ...” (p. 95). În acelaşi discurs sunt evocaţi, cu inegalabila lor tristeţe, „poeţii muribunzi – Vallejo, de pildă, peruvianul ce a scris "voi / muri / într-o zi de joi ploioasă la Paris” – adică acei poeţi care aud (precum Bacovia auzea materia plângând) „cum / de pe frunţile lor peste fila peste care stau aplecaţi li se / scutură presărat / celulele vechi, moarte deja ...” (ibidem). Este destrucţia regeneratoare, a seminţei care trebuie să moară spre a rodi, şi este, totodată, o lumină a pierderii necesare care îi pune, de asemenea, în evidenţă pe Brâncuşi sau Tzara, pe Esenin sau Troţki, şi ei locuitori cu tristă soartă ai capitalei europene.
Leo Butnaru vede, în această dureroasă alchimie vitală, reversul creator, situat sub semnul inalterabil al lui „dimpreună-a-fi”, cum bine transpare această idee şi în aserţiunea simbolului auriu al luminii – floarea soarelui – din poemul cu Allan Ginsberg, o adevărată „prelegere de cum trebuie reciclată dulcegăria / naivitatea şi / infantilitatea poeziei când apare dramatismul florii moarte” (Cu Allan Ginsberg rescriind o sutră a florii-soarelui). Ca şi destinul <> – pare a spune poetul –, şansa de supravieţuire a glăsuirii celeste din om este dată tocmai de fragilitatea condiţiei umane care generează mereu şi mereu alte ipostaze în care să se regăsească fiinţa în aspiraţia şi visurile sale perene ... Un tâlc precum acesta nu se rosteşte, însă, tot atât de simplu în poezie, unde cei dinainte şi cei care vin îşi răspund la întrebări ori se întreabă prin răspunsuri într-un acelaşi timp imemorial şi implacabil, care sfărâmă formele şi păstrează tiparul, ideea unei geneze continue.
Refacerea traseului interior se face, în incongruenţa istorică, prin traducerea „în sentimente şi culoare aurie” a ceea ce pare de neînţeles şi disipat, a cenuşiului imediat, a conglomeratului cotidian prin care răzbate „lumina florii-soarelui de pe câmpiile yankee cu cea din / Bărăganul românesc sau / de pe grasele cernoziomuri basarabene” (ibidem). Este chiar drumul poeziei, al „încrucişării unor metafore americane cu semene de-ale lor / române”, în „planul de selecţie / poetică naturală” pentru care, însă, este necesară aprobarea „Ministerului Postmodernismului / Departamentul Textologie”. Ironia şi ludicul sunt, de altfel, mereu prezente în aceste pagini, unde, într-o echivocă ecuaţie, „libera circulaţie a poeziei / ar putea modifica oarecum / starea de spirit din vămi – mereu / apăsătoare / pentru bietul ins cu paşaportul în mână” (Din experienţa unui traducător).
Tendinţa spre evanescent punctează, alteori, calitatea de a surprinde legături invizibile în ordinea lucrurilor şi a sentimentelor, de a privi interferenţe şi de a descifra sensuri mai puţin evidente: „... în Maramureş văzusem / mulţi tăietori de lemne trişti / şi deloc liberi în dependenţă / de poziţia – (adică / libertatea sau nelibertatea) – copacilor ...” (În dependenţă de libertate).
Deschisă spre dezbatere, poezia lui Leo Butnaru conturează un spaţiu al problematizării fără a fi descriptivă, într-o notă personală care îmbină spontaneitatea cu spiritul cultivat, imaginea inspirată cu sugestia atent studiată.

Florea MIU

marți, 1 iunie 2010

Din "România literară", 2010, nr. 18



O ANTOLOGIE

Un consistent număr al revistei VATRA (3-4/ 2010) e dedicat puţin cunoscutei avangarde ucrainene. Selecţia şi prezentarea celor peste patruzeci de poeţi (practic avem o adevărată antologie) îi aparţin lui Leo Butnaru, semnatar al unui studiu cât se poate de serios, intitulat Ajungând din urmă contemporaneitatea. Pe lângă texte şi, desigur, manifeste, există aici şi o foarte interesantă secţiune dedicată parodiilor avangardei, în care e greu de spus câtă ironie e în model şi câtă în şarjă. Iată o astfel de parodie, aparţinându-i lui Vasili Ellan-Blakitni (1894-1925):
„E minunat să te afli
Conductor exotic
Pe un tren de vidanjare
În vreunul din statele Americii...
Într-o noapte
Într-o noapte de toamnă
În ploioasă noapte autumnală
Să stai pe cuplele
Ultimului vagon-cisternă
Bucuros de tehnică
Gârbovit
Lipit de
Coastele fierului friguros-lucitor
Şi să te gândeşti
La culori roşii-aprinse,
La valuri de odicolon,
La rochii liliachii,
La cancan
La viermuirea
Restaurantului.
Să visezi.
Să visezi...

Nu vă vine a crede?
Nu mi-e decât să scuip."