vineri, 25 iunie 2010

1940 - 28 iunie - 2010

70 DE ANI DE LA OCUPAŢIA SOVIETICĂ A MOLDOVEI ESTICE

Leo BUTNARU

Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”

/fragment/

„Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...”

Deuteronom, 5/15


Era tânără. Doamnă sadea, alias – boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape nicio îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.
Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.
De a lor, de a sovietricilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluienţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele rioşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.
Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.
Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.
– Cum aşa? Ce va fi cu noi?
Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”
Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”
Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:
– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat bâlcul...
– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?
La care mecanicul face printre dinţi:
– A treia lună suntem în marş...
După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.
– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
– Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?
M-am mirat: ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!”
De aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu noii noştri stăpâni” care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aştepte ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...).”
Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur şi simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra boieroaică o ia în galop spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei – un veterinar, politrucul şi un plutonier care – să vezi! – descălecaseră şi îşi duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, îşi luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în Oraşul Vechi al Soricii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:
– Uite şi ţara asta Basarabia!
Se dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi”.
Acolo, la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care – Doamne, fereşte! – nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. Însă boieroaica, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul negreşelnic să fi nimerit atâţia „păcătoşi”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanţi comandanţi de oşti sau oameni de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în ruseşte „benevolă” şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibiltatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgeşte.
Prin urmare, nu e nimic de mirare că „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se obişnuieşte a spune – „eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi capitaliştilor”, dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoţul nu spune „eu am furat”, ci zice „eu am împrumutat”), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:
– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?
Eu însă eram optimistă... sau însămi vroiam să mă conving pe mine de aşa ceva, deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!”

O paranteză

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? / Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. // Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. //
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului, Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii sai ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.
Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”. (2004)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu