miercuri, 11 august 2010

UN CELEBRU POET RUS


Andrei VOZNESENSKI (1933 – 2010)


EŞTI TU...

Amurg fulguitor peste-arătură
şi astrul, asfinţit pe jumătate,
înaureşte brazda, ca pe-o dungă
ce-ar aminti de căile ferate.

Şi chiar de ţine doar câteva clipe
a frumuseţii tainică splendoare,
eu vin seară de seară să contemplu
cum aureşte dunga – şi dispare.

Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte,
eşti tu, iubirea mea îndepărtată,
această dungă luminoasă, parcă
răzbind pe sub o uşă încuiată.


* * *

Se stinge, bate inima a teamă
de ce e dat şi cum e dat pe lume.
De-a lungul drumului o neagră coamă
pare a fi pădurea fără nume.

Vis trecător e totul, se topeşte...
Şi tu de-asemeni, zână trecătoare.
În acest vers o să rămâi, fireşte.
Păcat că nu pe buzele-mi amare.


GOSPODINA

Deschizi rama, pui pe pervaz vasul cu apă,
apoi mângâi cu palmele sticla, de sus în jos;
tu speli fereastra precum ai cânta la arpă.
De la muzică se face curat şi luminos.


LUMÂNAREA

Pentru Zoia

Îţi mulţumesc că-ai pus o lumânare
în codrul cel de rit străvechi, catolic,
că nu s-a stins plăpânda ei ardoare
pe crucea ce-o tot port pe-un drum nespornic.

Mereu mă-ntreb: cu ce seamănă oare
aprinsa lumânare în scădere
până ajunge jos, la merişoare?
Trecut-au vremi, dar nu am vreo părere…

Prin zilnice pâraie-n tulburare
eu celui cristalin îi mulţumesc;
prin mii de lumânări de-nmormântare –
o duc pe-a ta, de viaţă, şi trăiesc.

BARIERA

Ridicat-am ochii, să văd adevărul,
cât aşteptam marfarul de-a se îndepărta.
Pe cer, de-a curmezişul, era scris c-un fulger:
„Te rog, nu mă lăsa!”

Spre tainica pădure privii întrebător –
ce-ar fi cu modul ăsta de a se umili?
„Te rog, nu mă lăsa!” era scris pretutindeni –
„O, nu mă părăsi!”

Pe geamul de canton: „Nu mă lăsa!” scria.
În dungi, ca ilustrata „Avia” tremura
smintita barieră ce trecerea-nchidea
cu: „Ah, nu mă lăsa!”

Recunoscui, fireşte, scrisul tău anume
şi o pornii în goană cu gând de-a te-ntâlni.
Pe lângă gări numite la fel: „Nu mă lăsa!”
treceau aceleaşi trenuri: „Ah, nu mă părăsi!”


* * *

Plaja e de aur, marea-i tărâm de mit.
Prin răsfir de unde mândre-notătoare
Braţele-şi agită – ca-n cerul însorit
Aripile dalbe-un stol de zburătoare.

Tu ia şi doru-n cerul care-ţi este dat,
Pe când străbaţi înot al golfului platou,
Apoi, de cum revii cu ora ce-a plecat,
O să-ntâlnim, fireşte, iarăşi Anul Nou!

Tocmai pentru-acest revelion fantastic
Cupele-pereche-şi spumegă elanul
Şi, precum un brad împodobit văratic,
După geamul nostru a-nflorit castanul.


* * *

Frunzare veştede, foi de arhive.
Pe ramuri, amare, poamele durerii.
Precum bemoli desprinşi din portative
Se cern sonor seminţele-ntomnării

Şi în fularul tău pufos se-anină,
Se încâlcesc prin buclele-ţi bogate.
Peste grădini, zeiţă şi stăpână
Te-au decretat… Dar unde, 'n care parte?

ROMANŢĂ

Această clipă ţine-o minte şi
măceşul pe colnic
Şi spinul ce pe umăr ţi-a-ncrustat
semn de vaccin durut.
Eu sunt eternul tău poet şi sunt
amantu-ţi veşnic.
Şi – nimic mai mult.

Memorizează-această lume cât
ţi-i dată de destin,
Iar după ce în lanţ de vremi un veac
zbura-va în trecut,
Tu o să ţipi uşor de parcă iar
te-ar înţepa un spin
Şi – nimic mai mult.

* * *

Fu alb mestecănişul
Sub care v-aţi iubit –
Precum nişte găoace
Tulpini s-au descojit.

Al scoarţei var atunce
Lui i-a rămas pe haină,
De parcă renunţase
Mesteacănul la taină.

Iar când de-altă tulpină
Te atinseseşi – calde
De umeri ţi s-au prins
Două aripi albe.

Şi astăzi, pe oricare
Căi aspre rătăceşti,
Perechea cea de aripi
Nu-o ştergi, ci-o ocroteşti.

Traducere de
Leo BUTNARU

Un comentariu: