luni, 30 mai 2011

O antologie



Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011

DIN POSTFAŢA LA POEME DIN SECOLELE XX-XXI

Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate…
Leo Butnaru îşi concepe poezia ca pe un instrument de cercetare şi cunoaştere, ce implică elemente provenite din filozofie, arte şi chiar din ştiinţele exacte. Textele înglobează, într-o continuă alternanţă, elemente eterogene, colaje de real şi oniric, formule sentenţios-aforistice şi „felii” de viaţă. În timp ce scrie, poetul analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstraţiei...
 Parafrazându-l, am putea spune că poemele sale includ „jungle de semnificaţii cu / îndoieli luxuriante / uneori dadaiste”, iar „animalele vorbirii” sale se află „într-o perpetuă hămesire”…
Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică…
Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate şi un exhibiţionism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conţine o demonstraţie filozofică, o idee existenţialistă, un paradox; descrierea lor se desfăşoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „perfidie” calculată şi vizionarism de păianjen, obţinerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginaţia poetului aleargă ca o suveică printre cărţi, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcţionează neîntrerupt, într-un regim al intertextualităţii şi al „diversiunilor” lingvistice…
Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător (tălmăcirile din Velimir Hlebnikov, René Char, Ghennadi Ayghi sunt mostre de mare virtuozitate ale genului), Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.

 Arcadie Suceveanu


sâmbătă, 28 mai 2011

O carte (de) la "Vinea"




ÎNCÂT

Omul e atât de neştiutor,
dar mai ales – hazliu
sau poate – iresponsabil
încât
poate spune orice,
spre exemplu:
nemurire.

PREZUMŢIA PREZENŢEI

O, da!
Da, o!
Dao e în acelaşi timp
ceea ce există
şi ceea ce nu există
pentru că Dao (O, da! Da, o!)
e Totul
chiar şi atunci
când ceva nu există
fiindcă Moartea este legea
în afara legii – pretutindeni
totdeauna
când şi ceea ce există
e Totul...

... astfel că este imposibil ca în eternitate
unde există de toate
concomitent toate celelalte absentând
să nu existe şi poetul care de fapt
nu există
dar căruia
i se simte totuşi prezumţia prezenţei...

ACOLO...

1. Peisaj în Chişinău

În această parte semi-rustică a Chişinăului
vezi sute de boschete de liliac înflorit
dar, iată, de neuitat e liliacul revărsat
la colţ de morgă orăşenească
din colţul străzilor Petru Movilă – 31 august
vizavi-pieziş de colţul alb
al casei scriitorilor...

2. Internaţionala

Pe zidul alb-gălbui al morgii orăşeneşti
un graffiti zugrăvit curcubeic: „Sculaţi voi
oropsiţi ai sorţii!”

3. Înşelătoarea părere

Este înşelătoare părerea că
în morga zăvorâtă
nu se întâmplă nimic...

VIII.2009


O altă carte de poeme pe care am publicat-o (2004) la „Vinea”


STÂLPUL DE SARE

auz introvertit ascultând de nesigurul glas al conştiinţei
pusă la stâlpul de sare al execuţiei orientale – căderea de
lacrimi în loc de stropii de apă

stalagmita deznădejdii – stâlpul
scrijelat cu graffiti indecente
batjocorit de cleiul campaniilor electorale
mozaicat de păsări
ţârcâit de copoi şi beţivani
înalbăstrit de reflexii cereşti

stâlpul salin – altceva decât cel de hotar
decât borna kilometrică
stela de mormânt sau cenotafele vide
în ţara piedestalelor fără monumente

tremurul de arfe al umbrelor în
cristalele stâlpului de sare
scânteieri alarmante ca un joc de balanţe ale nimănui
acţionate de puterea gândului extras prin
dezamorsarea bocetului

mărăcine al mineralogiei
şi altor alegorii ce-i camuflează adevărata predestinaţie în
ţara piedestalelor fără eroi

fosforescenţă în bătaia selenei
în tresărirea de efemeride a cristalului
ce oglindeşte şiruri de călăi

starea pură a captivităţii în
ţara nimănui

22.VI.2003
 
ÎN PREAJMA VILEI STANCU

totul palpită
zodiacul îşi roteşte hora eleno-superstiţioasă
lentă ca începutul de Sirtakis

de pe pământ ridicându-se, roua
mai adăstă sub reversul frunzişului
sub venele rămurişului, puţin
dar parcă prelungind totuşi ceva – o
durată, o stare, un hazard de prospeţime

năvoade cu nimic sau, poate
cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a
după-amiezii; restricţia pauzei de prânz
închide difuzoarele; răscopt
câte un fruct încearcă să zâmbească a râde
câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele
ochelarilor de soare
peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului
Olandezului zburător

e timpul intens, condensat al traiectoriilor
peste care strigă muezinii Balcanilor
în paralelismul religiilor guralive

mi-i dor de Balcic şi re-
compun pe nisip harta într-un chip pur geometric
dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor

un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-
lie (sună aproape italieneşte: che-
lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-
pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum
reptilele mezozoicului
şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi

sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând
în presupusa artă a nudismului
indivizi ce aduc a borne ruginii
sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-
peană; realismul plajei nudiştilor
lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e
anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei

ioc stele şi căluţi de mare
ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare
prin CD-urile entropiei exoticului, dar
şi derizoriului
printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi
cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-
delaire

încerc să-mi reamintesc ermetisme/barbisme
întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-
galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a
nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-
mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-
versului-(şi)-versului)... À  bientôt!

20 iunie 2003






Omul-stil, omul cu prieteni


                     
                         FĂNUŞ NEAGU, 1932 - 2011


Leo Butnaru: – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?

Fănuş Neagu:Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-l întocmise securitatea, să-l văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?

Leo Butnaru: – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.

Fănuş Neagu:Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel cineva cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus.

Leo Butnaru: – Dar să revenim la stil. Pentru că aţi creat unul.
             
Fănuş Neagu:L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-l fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil să-l creeze de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul acela de Niculiţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.

Galaţi, aprilie 1992.
(Din volumul de interviuri: Leo Butnaru – „Spunerea de sine”, 1994)

                    *       *       *

Leo Butnaru: – Ziceaţi că până în prezent v-aţi sprijinit în prieteni, drept mărturie stând şi cărţile cu prieteni. Cineva vă sfătuia să daţi lumii ţi o carte cu duşmani.

Fănuş Neagu:M-a întrebat Everac: „Dumneata nu ai şi duşmani?” La rândul meu, îl întreb: „Ai vrea să te trec primul pe listă sau printre primii zece?” El fiind un om de bună camaraderie. Aş fi tentat, dacă aş mai avea timp, dar la vârsta mea nu mai ai când să te răsfeţi într-o carte cu duşmani, făcând jocul lumii. E un fel de renghi. Da, am tras un renghi istoricilor literari. Eu am scris despre prietenii mei, scriind despre operele lor. Chiar că m-ar bucura să am timp să scriu încă două cărţi cu prieteni, a treia şi a patra. Matale ai putea intra în una din ele.

Bacău,  12 noiembrie 1993
(Din volumul de interviuri: Leo Butnaru –  „Prezenţa celuilalt”, 1997)



               *      *      *


           Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele şi lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaţilor.
                                                  
               Fănuş Neagu,
             Cuvânt la volumul: Leo Butnaru - Gladiatorul de destine  (Cartea Românească,  1998)

duminică, 22 mai 2011

Pentru tine bat, Serafime Mărturisitor...

           
             16 martie 1935 - 20 mai 2011...

În după amiaza zilei de 19 mai, la Piteşti, distinsul prozator Dumitru Radu Popescu mă întreba ce mai face Serafim Saka, după care am tot discutat despre suferindul nostru coleg de la Chişinău. Anume astea am spus: când a fost să ne vedem acum două săptămâni, cel mereu plin de viaţă, spiritual-scăpărătorul Serafim Saka mi se păruse oarecum cu vocea stinsă, îngândurat, preocupat, puteai presupune, de adâncurile, de abisurile firii sale. Interiorizat şi deja refractar la lărmuitul realităţii…
A doua zi, pe când eram în cursa de Chişinău, soţia mi-a dat dramatica veste: Serafim s-a stins… Acum doi ani, în iunie 2009, scriam prefaţa pentru volumul său selectiv, antologic de interviuri, ce urma să apară la editura Prut Internaţional.  Spuneam acolo că în mărturisirile lui Serafim Saka există, parcă, un fir rupt al Ariadnei, dar firul roşu, ca de sânge, al dramatismului unui plasament biografico-geografic, în Aici şi acum spus doar pe jumătate (pe timpul comunismului agresiv, plinătate deznădejdii era interzis să fie mărturisită, urlată!), mai mult aluziv: „În primul rând, pentru că trenurile de cursă lungă nu se mai opresc în gara noastră, iar eu sunt departe, apoi şi pentru  că acolo, la mine acasă nu apare, să zicem, aceeaşi revistă Moldova, în care aş putea să-mi public dialogurile. Dar şi din alte motive, mai puţin esenţiale”, Saka venind din partea de Moldova care, dimpreună cu nordul Bucovinei, ne-a fost furată de imperialismul sovietic şi „dăruite” vecinilor care, s-o recunoaştem, nu ne prea au la inimă. Iar în finalul anilor optzeci (Pentru tine bat, 1988) şi începutul anilor nouăzeci Serafim Saka este deja în plinătatea a ceea ce se numeşte Vox magna, cu nuanţele sinonimiei sale latino-românească mai cuprinzătoare: acuta, gravis, fortis, serius, severus... Pentru că viva voce a avut totdeauna. În cărţile sale Serafim Saka este autorul cu un scris colocvial, dar şi... sonor! Aş îndrăzni să „forţez” puţin, zicând: scris-oratoric. Scris din Agora –  pentru Agora. Pe alocuri, chiar de Gomoga! Bineînţeles, şi Sodoma – sovietică, stalinistă, brejnevistă, ruso-colonială. Dar şi din Scila şi Haribda. De asemenea ale dihăniilor şi dihoniilor istoriei necruţătoare  care ne-au nedreptăţit pe noi, românii de pretutindeni. Aceste lucruri, dar mai ales ideaţia lor trebuie iar şi iar conştientizate întru neuitare. De unde şi cartea cu titlul din dangăt de clopot, Pentru tine bat. Ca un răspuns, poate, la titlul-întrebare al lui Hemingway, Pentru cine bat clopotele. Pentru conştiinţele noastre, ale pământenilor frământaţi în istorie, frământaţi de istorie. În vremi şi sub vremi. Dar demni... – parcă aceasta ar fi concluzia din doar două cuvinte despre cea ce spun, cum spun şi cum percutează în ecou cărţile acestui coleg, pre nume Serafim Mărturisitorul, Apologetul spunerii de sine şi de alţii.

Leo Butnaru


Leo Butnaru, Ion Pop şi Serafim Saka, 2006


sâmbătă, 21 mai 2011

Revista "Argeş" la 45 de ani

                                              
                                            PREMIILE

Ne împodobim zilele participând la manifestări care ne luminează din când în când spiritul, oferindu-ne gratuit pastile de oxigen. La două astfel de întâmplări fericite am participat azi, uitând de griji, de politică şi de televizor. Se întâmplă des în ultima vreme, semn că Piteştiul nu e un oraş adormit şi că în el mai sunt oameni optimişti ce gândesc pentru viitor.
Ca să nu risipesc cuvintele, la orele prânzului, într-o sală neîncăpătoare a Centrului cultural, revista Argeş, după o chibzuinţă matură (cred si eu, dacă nici la 45 de ani, atunci când!!!...) şi-a împărţit premiile, alegând trei nume solide care au contat şi contează în continuare în literatura romana: Dumitru Radu Popescu, Leo Butnaru şi Adrian Alui Gheorghe. Comiţătorii de laudaţio, adica: Nicolae Oprea, Augustin Doman şi Mircea Bârsilă au reliefat, nici nu le-a fost prea greu, meritele premianţilor.

Ion Toma Ionescu
Piteşti


                Piteşti, 19 mai 2011. La aniversarea revistei "Argeş": Dumitru Radu Popescu, Leo Butnaru, Adrian Alui Gheorghe, Marin Ioniţă şi Sergiu I. Nicolaescu.

                              CTITORIE DE CULTURĂ
                    
Revista Argeş ţine de presă literar-culturală autentică, stând alături de cele mai bune publicaţii de acest gen din întregul spaţiul spiritual românesc transfrontalier. În cele mai reuşite perioade ale sale, inclusiv în cea prezentă, a dominat şi domină principiile clasice: valoarea textelor, excluderea autorilor întâmplători, conceptul general de structurare redacţională elevat. Argeş  însemnă, deci, şi un grad înalt de ctitorie culturală, artistică prin scris şi imagine, nu de puţine ori – de certă particularizare, îmbinând generozitatea cu criteriul valoric, solicitudinea cu rigurozitatea. De departe, de la Chişinău, eu o mai simt şi ca pe o publicaţie a prieteniei,  de unde şi ataşamentul meu sufletesc faţă de confraţii întru scris şi istorie care semnează-creează aici.

Leo Butnaru



sâmbătă, 14 mai 2011

M-am pomenit... desproprietărit!...


Acum un timp, câţiva cititori atenţi şi binevoitori mă puneau la curent că unele din poemele mele „şi le-a însuşit” – a pus stăpânire pe ele! cum se mai zice – o oarecare fiinţă puţin spus neonestă, pre nume Lucia Marinescu, trecându-şi-le pe reţeaua literară ca bun personal. Adică, fusesem desproprietărit... Aflând de fărădelege, administratorii respectivului site i-a blocat plagiatoarei Lucia contul .
De asemenea desproprietărit m-am pomenit pe mai multe pagini ale revistei „Oglinda literară” (mai, 2011), unde sunt republicate (neindicându-se barem sursa – prezentul blog), poeme de Anna Iablonskaia (vezi: http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/01/o-vecina-o-colega-moarta-in-atentatul.html) şi Valentin Parnah, fără a se da şi numele traducătorului, adică al lui Leo Butnaru. Şi nu doar atât: ca autor, eu sunt anonimizat şi în cazul preluării textului „Hruşciov despre jazz şi nu numai” (http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/02/hrusciov-despre-jazz-si-nu-numai.html). Cred că e prea mult şi prea iresponsabil. Ca să nu mai vorbim de colegialitate… Sper ca respectiva publicaţie să-mi readucă, totuşi, numele din neantul în care l-a tăinuit din interese redacţionale oculte.
l. b.

luni, 9 mai 2011

Dacă vă interesează eseul



Îl puteţi citi în variantă de revistă (Sud-Est, 2008, Nr. 1, 2) la următoarele adrese:

 https://leo-butnaru.blogspot.md/search?q=enciclopedia+sufletului+rus

vineri, 6 mai 2011

Din revista "Argeş", Nr.4, 2011


             Anna AHMATOVA    (1889 – 1966)
 
 
Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul  şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent.  Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate, ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

l.b.



VENEŢIA

Hulubărie aurie lângă apa cu unda
Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.
Un vântişor sărat cu palma
Şterge a bărcilor urmă îngustă.

În mulţime, ce de-a stranii feţe-nduioşate.
În prăvălii – jucării, cu argintiu şi ocru,
Pe-o pernă – leu ce ţine-n labe o carte,
Cu cartea – leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,
Albastrul ceresc e răcorit de mata boare.
Dar nu e strâmt în această înghesuială
Şi nu-i năbuşitor în umezeală şi dogoare.

1912


ZĂPADĂ ÎN MAI

O pânză transparentă coboară
Pe iarba firavă, şi se trece nevăzut, subit.
O crâncenă şi rece primăvară
Ucide mugurii ce-abia au plesnit.

Atât de groaznică e timpuria moarte,
Încât nu pot privi al lumii chip livid.
Încerc tristeţi ce crăieşte au fost date
Peste lungi milenii de regele David.

1916

Traducere şi prezentare:
                            Leo BUTNARU

Alte poeme vezi pe:
http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3843&Itemid=104

luni, 2 mai 2011

MANIFESTELE AVANGARDEI RUSE - ANTOLOGIE



                                Antologie, prefaţă, traducere şi note
                                                de
                          Leo BUTNARU
                   (Vatra, 2011, nr. 3-4)
                                   
                      ARGUMENT

Cititorii revistei noastre ştiu deja că fenomenul avangardei e un punct constant în programul Vetrei. Interesul nostru se îndreaptă îndeosebi asupra avangardelor din ţările vecine, unele dintre ele mai puţin cunoscute publicului românesc. Încercăm de fiecare dată să prezentăm aceste fenomene într-un mod, pe cît posibil, monografic, de la manifeste şi creaţii propriu-zise pînă la ilustraţie. Aşa am procedat în cazul avangardei maghiare (în două numere), al celei sîrbe sau ucrainene. Numărul de faţă e dedicat avangardei ruseşti. Faţă de celelalte avangarde „vecine”, cea rusească e, totuşi, mai bine cunoscută şi la noi. Nu-i de mirare, căci avangarda rusească a fost una din cele mai consistente şi mai epice mişcări europene de acest fel, cu reprezentanţi, în toate domeniile artei, de valoare şi circulaţie europeană. Un număr „monografic” ar fi fost cu totul insuficient pentru a ilustra o asemenea efervescenţă programatică şi creativă cum a fost cea din Rusia începutului de secol XX. Am preferat, de aceea, să propunem cititorilor noştri doar un grupaj consistent din manifestele multelor grupări şi orientări din spaţiul acestei avangarde, considerîndu-l relevant prin sine, chiar dacă nu şi suficient. Fără îndoială că avangarda rusească e una din cele mai definitorii mişcări pentru spiritul avangardist. Pe drept sau nu, ruşii şi-au revendicat, în cadrul avangardei europene, nu numai priorităţi, dar şi originalităţi. Cît despre valori, ele sînt, pentru toată lumea, incontestabile. Cît de epică, de agitată şi de tensionată, cît de violentă în negaţii şi limbaj şi cît de întrepătrunsă cu evenimentele politice şi cu ideologia politică a fost avangarda rusească se vede şi din aceste manifeste antologate şi transpuse în româneşte de Leo Butnaru. Am exploatat cam fără milă abilităţile şi amabilitatea lui Leo Butnaru, dar n-are de ce să ne pară rău: traducerile sale, cu o fină nuanţă „moldovenească”, sînt excepţionale, iar numerele realizate cu ajutorul său (cel de faţă şi cel dedicat avangardei ucrainene) sînt, pentru cei interesaţi, de referinţă. Un traducător atît de competent trebuie, de altminteri, exploatat fără cea mai mică milă. Sper s-o mai putem face. Oricum, îi mulţumim din toată inima – sper că şi cu asentimentul cititorilor noştri – pentru prompta întotdeauna bunăvoinţă şi disponibilitate arătate.
                                                Al. Cistelecan


Vasili Kamenski, Tangou cu vacile, 1914 (poeme)

                  C u p r i n s

                 Leo Butnaru:
                            De la o palmă dată gustului public spre deparazitarea creierului (prefaţă)

A k m e i s m u l

Moştenirea simbolismului şi akmeismul
Unele curente in poezia rusă contemporană
Dimineaţa akmeismului

F u t u r i s m u l

O palmă dată gustului public
Academia ego-poeziei
Şcoala intuitivă
Juvelnicul juzilor, II
G r a m a t a asociaţiei intuitiviste
O palmă dată gustului public
Cuvantul autotelic
Primul congres al baiacilor viitorului
De ce ne vopsim
Mănuşă aruncată cubofuturiştilor
Teatrul, cinematografia, futurismul
Egofuturismul
Manifestul psihofuturismului
Duceţi-vă dracului
Suplimentum la un contrapunct poetic
Inceputul poetic
Futurismul rus
Un strop de dohot
Trambiţa marţienilor
Proclamaţia preşedinţilor globului pămantesc
Apel către tinerii artişti plastici
Manifestul zburătoarei federaţii a futuriştilor
Arhitectura ca o palmă dată fierobetonului
Manifestul companiei 41o
Proclamaţia limbajului transraţional
Perspectivele futurismului

S u p r e m a t i s m u l

Cazimir Malevici. Declaraţia u-eli-ştilor
Eu am ajuns

L u c i ş t i i

Luciştii şi viitoriştii

I m a g i s m u l

Declaraţia imagismului
Fundamentul imagismului
Imagistica

E x p r e s i o n i s m u l

Carta expresionismului
Expresionismul
Prefaţă la volumul „Molniianin” („Gromovnic”)
Prefaţă la cea de „1922-a carte de versuri

N i c e v o k i  (N i m i c n i c i ş t i i)

Manifest de la nicevoki (nimicnicişti)
Decret despre nimicniciştii poeziei

B i o c o s m i s m u l

Poezia biocosmică

L u m e n i s m u l
Declaraţia lumeniştilor
Proclamarea lumenismului

F o r m – l i b r i s m u l

Declaraţia form-librismului

C o n s t r u c t i v i s m u l

Construcţia sub jurămant a poeţilor-constructivişti
Declaraţia centrului literar al constructiviştilor
Constructivismul
Despre constructivism

E m o ţ i o n a l i s m u l

Declaraţia emoţionalismului
Emoţionalitatea şi factura

F u i s m u l

Fuism(ul)* (ptiu!-ismul)

L e f

Pentru ce luptă LEF (Frontul de Stanga al Artelor)?

A r t a  r e a l ă

OBERIU (asociaţia artei reale)

A l t e    c u r e n t e    ş i    a s o c i a ţ i i

Manifestul lui Anton Sorokin
Manifestul asociaţiei literare „atelierul trei”
Noi
     E necesar oare sangele pe ecran?


A. Rodcenko. Gornistul, 1930