miercuri, 31 august 2011

O ANTOLOGIE ÎN CURS DE APARIŢIE



RESTABILIREA PUNŢILOR DE ACCES

(Fragmente din prefaţă)

Se poate spune cu certitudine că, („exact!”) după o sută de ani, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării şi sistematizării istorice neconstrânse, necenzurate, obiective a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă (avangardism) care este supus(ă) discernerii, reevaluărilor, abordărilor din multiple unghiuri de apreciere pe care „le  sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepţiilor estetice, artistice al(e) lumii ca civilizaţie (…) În spaţiul estic postcomunist, interesul pentru avangardă generează noi şi noi acţiuni de restabilire a  punţilor de acces dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei bolşevice şi perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creaţie”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicţii. Pentru că, de la un moment încolo, avangarda ajunge indezirabilă regimului bolşevic, prinzând a fi încolţită de ceea ce se prefigura – proletcultismul – chiar la etapa când ea îşi conştientiza cu certitudine prezenţa şi prestanţa, sub aspect istoric şi axiologic, apărând deja şi cercetătorii, şi exegeţii ei ce recurgeau la prime sinteze, studii, antologii etc. Astfel, în 1928 fusese pus în aplicare primul plan cincinal care nu viza doar economia, ci şi arta, dându-se de înţeles că bolşevismul nu mai este predispus să tolereze diversitatea curentelor literare, inclusiv a celor avangardiste, stilurile individuale, atacându-se din toate tunurile aşa-numitul formalism burghez. În consecinţă (de etapă), spre finele primului cincinal, în 1932, este constituită unica organizaţie tolerată de guvernanţi, „Asociaţia scriitorilor proletari” (RAPP). Toate astea confirmă că agresiunile asupra artei, literaturii noi au început cu mai mulţi ani înainte de a se ţine primul congres al scriitorilor sovietici, ce avea să fie prezidat de controversatul literat, de calibru mare, dar, uneori, de fapte minore, Maksim Gorki, întrunire la care Andrei Jdanov, ulterior – satrap sadea, şi sadic, al ideologiei bolşevice, membru al Biroului politic al partidului comunist, proclamă realismul socialist ca unică doctrină admisă în artă şi literatură. Prin urmare, când avangarda ajunge la primele trepte ale clasicizării sale, ideologia oficială îi doreşte aneantizarea, scoţând-o, încetul cu încetul, din circuit, blocându-i perspectivele. Primele semne ale dezastrului ce avea să se generalizeze în scrisul artistic sovietic au apărut după sinuciderea (se presupune: asasinarea) lui Serghei Esenin, în 1925 (un timp, Esenin se încadrase în albia avangardei, fiind unul dintre fondatorii imagismului). Însă anul 1925 marca un punct median în ieşirea avangardei din circuit, primul moment al tragediei ţinând de moartea lui Velimir Hlebnikov, în 1922, iar cel de final – de sinuciderea lui Vladimir Maiakovski, în 1930.
Cu timpul, în Rusia, în URSS punţile de legătură între avangardă şi căutările estetice din a doua jumătate a secolului XX  au fost restabilite şi în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreţinute imaginar-esteticeşte de aşa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomenologiile artistice izvodite la intersecţiile artei cu metafizica, precum au fost şi trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în aşa-numita Epocă Represans. Apoi, mulţi autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanţă cu dezideratele avangardei ca protest mobilizator, înnoitor, declanşator de ideaţii originale, de stilistici... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe motricitatea  inventivităţii, ca propulsie a entuziasmului creator, nicidecum, obligator, – optimist; intuiesc, descoperă şi propun noi modele de univers artistic, modifică legile de care să se ghideze spiritul creator, de regulă – critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieşi şi nu mimată sau dezorientată de racile şi probleme depăşite, ieşite din atenţia istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentaţi autori tind spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere şi de apreciere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic, tradiţional, clasic, până la limbajul transraţional (zaum’) sau paradoxul zen. Pe aceste căi s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conştiinţă artistică – cea a postmodernismului rus (de menţionat, oarecum „întârziat” în contextul universal al acestei fenomenologii şi tratat, încă şi astăzi, cu destulă neîncredere şi suspiciune de incurabilii conservatori de speţă realist-socialistă). Restabilirea de punţi este imperios necesară şi din tragicul motiv că, odată cu generalizarea pandemiei represive, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu… Dar suferinţele Annei Ahmatova, umilinţele la care a fost ea supusă?... Poetesa mereu interzisă de cenzură în anul 1921 îşi pierduse fostul soţ, pe poetul Nikolai Gumiliov, executat de bolşevici în urma unei acuzaţii nefondate. Iar în anul 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat fiul lor, Lev Gumiliov. În 1937 este restabilit la Universitate, însă în martie anul următor este arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), unde munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin (...)
Dar îngrozitorul destin al Marinei Ţvetaeva?... În anul 1920, la casa de copii îi moare fiica Irina. În 1939 îi este arestată sora Anastasia, iar la sfârşitul lunii august – fiica Ariadna, care avea să petreacă în închisori şi lagăre circa 17 ani. În luna noiembrie îi este întemniţat soţul Serghei Efron. Marina Ţvetaeva îi scrie personal lui I. Stalin, spre a clarifica situaţia fiicei şi a soţului, dar nu primeşte răspuns. În iunie 1941 se întâlneşte cu prietena-colega sa de suferinţă Anna Ahmatova, iar pe 8 august, împreună cu fiul Mur, pleacă în evacuare. Iată cererea Marinei Ţvetaeva, datat 26 august: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. Nu este acceptată. La 31 august – se sinucide. Locul înmormântării sale nu este cunoscut. Peste puţin timp, soţul, Serghei Efron, este executat prin împuşcare… După terminarea şcolii secundare din Taşkent, fiul Gheorghi revine la Moscova, unde se înscrie la Institutul de Literatură. Este mobilizat pe 1 februarie 1944. Rănit în Letonia. După spitalizare, revine pe front. În iulie 1944 moare în regiunea Vitebsk. Anastasia Ivanovna, sora mai mica a Marinei, se află în GULAG mai mulţi ani, fiind eliberată abia după moartea lui Stalin, însă îi fuseseră confiscate şi distruse toate manuscrisele. Ea, ultimul membru al familiei Ţvetaiev, se stinge în 1993…
   Dar privaţiunile şi teroarea morală la care a fost supus Boris Pasternak? Între anii 1946-1955 el scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, însă care nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului…      Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă (…)

l.b.

                                         Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi

sâmbătă, 27 august 2011

Pur şi simplu poeme...



Cu incertitudinea de rigoare, presupun că, pe durata a mai multor ani şi a mai multor lecturi Nabokov, mi s-a întâmplat o carte de poeme inspirate sau, poate, cvasi-inspirate din paginile prozelor autorului „Lolitei”. Aş putea spune că unele rânduri/ versuri le-am scris, parcă, împreună cu celebrisimul autor ruso-american, când la două pixuri, când la o maşină de scris şi un computer… Câteva poeme din grupajul sau, poate, din viitoarea carte mi le-a solicitat pentru revista „Timpul” prietenul Liviu Antonesei, el, de altfel, fiind colegul pe care l-am ruga să fie şi primul cititor al manuscriptului-computerogramă. Precum se vede din imaginea paginii 8 a revistei, poemele ţin de ceea ce am numit Partiţiuni Nabokov, cartea urmând a se chema – parţial – altcumva. Aici public unul din poemele apărute în „Timpul”, celelalte putând fi citite la adresa:



DIPTIC

(Invitaţie la eşafod) 

1. Filosoful, filosofia

Nimic de numărat
sau doar lipsa poftei de a număra cele ce au fost
                                                          cum au fost
câte au fost – inclusiv
nici numărarea până la unu a propriei persoane
(spre a nu reaminti durerosul adevăr că
de fapt
  omul
e
0
care
un
timp
e
1...)

Nicio tentativă de urzeală tainică
deconspirarea gândirii ca un eşec al filosofiei
recunoscut de ea însăşi
o lunecare otova a sensurilor în vectorii
rozei vântului
şi ale Rozei Trahtenberg care spune aproape eminescian:
filosofie – nebunie.

Esenţialul e să ştii a te bucura de această libertate
a propriului pre-haos poate (pentru că
dna Roza Trahtenberg ar putea să aibă dreptate)
deocamdată fiind toate (înţelese) pe jumătate
gradul de explicitate diminuând bineînţeles şi în continuare
până la lipsa definitivă a posibilităţii de a continua.

                                                                     Prin urmare
tu
omule
ce eşti
aproape
0
care
un
timp
a(i) fost
1
profită din plin de libertatea – cât a mai rămas – de a
renunţa – vorba lui Diogene: la ce bun cupa
dacă pentru a bea din apa izvorului mă pot folosi
de căuşul palmelor? – ceea ce mă duce la gândul că
graalul nici nu a existat
sângele hristic Iosif adunându-l în căuşul
                                                                  propriilor palme....

2. Lolita, 1/17

…Vârcolacul era visător şi vrăjitor neam de magi
pe când soarele purpuriu al Sinaiului în asfinţit
astrul dorinţelor şi perseverenţei (din astea doua se şi compune
lumea!) renunţă să mai coboare
pornind din nou să urce cât mai sus – anume acolo
                                                                   în predestinatu-i apus
în timp ce în perindare de balcoane baroco de Maroc(o)
sibariţii în perindare de vieţi ridicau pocale
                                                              (pardon: pahare cu ceai!)
pentru trecuta şi viitoarea mie şi una de nopţi;
                                                                          pe când
eu eram concesiv ca Adam la prealabila trecere în revistă a
                                                                     istoriei Asiei Mijlocii
fixată de memoria lumii ca încropire de miraje
inclusiv din celebra grădină fructiferă ce
i-a dat lumii necurmata mare bătaie de cap – şi
mai avea să dureze atât de multă vreme post-biblică până
la orice tentativă de urzeală tainică întru
                                                                deconspirarea gândirii
dar mai ales a omului cu toate ale lui – Aleluia! – ca
un eşec al filosofiei recunoscut de el însuşi în
otova lunecare de sensuri pe vectorii rozei vântului
şi ai   Rozei Trahtenberg – o anonimă
ce continuă să repete aproape eminescian:
                                                                   filosofie – nebunie.

21.11.2009 / 24.VI.2011



20 DE ANI DE CÂND ESTUL MOLDOVEI,



 FOSTA RSSM, A EVADAT DIN URSS!!! 



1991 - 27 AUGUST - 2011


  La mai mulţi colegi şi prieteni, din depărtare, Sorin Antohi ne expediază următoarele (pentru care îi mulţumim):
 Douăzeci de ani de independenta, vreo douăzeci şi cinci de emancipare (la Iaşi vedeam perestroika voastră în direct, la televiziunea RSSM, gândindu-mă că şi regulamentele organice modernizaseră cândva Principatele).
                Dacă scriu „La mulţi ani!”, pare că nu mai văd vreo schimbare în viitor. Aşa că scriu „Many happy returns of the day!”, fiindcă asta înseamnă că vom putea sărbători 27 august în toate viitorurile posibile...

Toate bune,
       Sorin

miercuri, 24 august 2011

CULOARE ŞI LOGOS

Marc CHAGALL 
(1887-1985)
poetul

 
     TABLOUL

Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu
în aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc – în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare...
Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde.
Roşie. Culorile se potoliră
vine tihna...
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.

(Din „100 de poeţi ai avangardei ruse”, antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Ed. „Ex Ponto”, 2008)

*

Robert ROJDESTVENSKI (1932 – 1994)

MARC CHAGALL

El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.
N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.
Trece direct la întrebare:
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –
Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –
Urmează o pauză cam mare.
După care – cuvinte
monotone şi mohorâte:
„– Muncesc şi bolesc…
La Veneţia am o expoziţie…
Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”
Priveşte-ntr-o parte.
Nu aude, nu aude.
Respiră cu depărtări din altă lume,
încercând să se atingă atent de copilărie…
şi nu există nici Cannes
nici coasta de azur,
nici gloria, celebritate, renume…
Luminos şi pierdut
el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…
Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –
priponit de pământ cu turnul pompierilor.
Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.
Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari
şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…

„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”
După care tace.
Şi dintr-o dată rosteşte –
parcă nume sacramentale –
denumirile străzilor:
Smolenskaia,
Zemkovaia.
Ca pe o Volgă sadea laudă râuşorul Vidba
fluturând copilăreşte
din mâna-i transparentă…
„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”
E timpul de rămas bun.
La bună vedere mă gândesc.
Cât de curând să ne întoarcem acasă…
În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.
Amurgeşte …

Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.

În româneşte de
                     Leo Butnaru

luni, 22 august 2011

INVENTAR Nr. 2899




            DESPRE INVENTAR ŞI NIMBURI

…din cartolina sosită din Roma se vede clar:
                                     în muzeul Vaticanului
bustul lui Ianus cel cu două feţe are numărul de inventar
                                                                                   2899

plasat undeva sub
                       umărul
                       stâng
sau poate sub
                umărul
                drept
incertitudinea persistând însă ca o problemă fără soluţie
                                                              pentru că
cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri?
chipuri plaste ceafă la ceafă
                                  s-ar putea spune
sau poate – de asemenea valabil – Ianus fiind ins
                                                     în genere lipsit de ceafă; chipuri
privind nu atât în direcţii opuse
cât spre cu totul alte timpuri…
                                     prin urmare
acesta ar fi o întrebare
                        fără rezolvare
care ar fi stângul
                           şi dreptul umăr
al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent
din prezent spre trecut?
                                       astfel că Ianus
e o întreagă vârtelniţă a propriilor sale umere care
nici până astăzi nu se ştie care e dreptul
                              care e stângul
iar mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat
                                            avansat la rangul de zeu
nu a fost  solicitat de Vechiul Testament pentru
a nu destabiliza rânduiala:
                                          cel cu două chipuri
ar fi meritat şi două nimburi?

22.VIII.2011
                                                     leo butnaru

sâmbătă, 20 august 2011

AUGUST 1991 - AUGUST 2011: 20 DE ANI DE LA -- "OLE, OLE! URSS NU MAI E!!!"



 


CURVA

–... şi în genere
ţineţi-vă limba după dinţi!
– E prea târziu...
– Ce ai în vedere?
– Am în vedere că nu mai am dinţi –                         
mi i-ai dezbătut tu
curvă de putere sovietcă ce eşti
astfel că
nu-mi pot ţine limba după dinţi
spunându-ţi precum ţi-am spus
curvă de putere sovietică ce eşti tu...


Căderea idolilor: oribilul Dzerjinski!

URME PRIN MONGOLIA


1

în imensitatea stepei
în apa unui lac nămolos
am aruncat o monedă
cu gând de-a reveni
totuşi
după o mie de kilometri
peste nisipul pustiului Gobi
am aruncat o bancnotă
cu gândul de-a nu reveni

2

cândva cuiva
moneda i-ar putea mărturisi
despre un imperiu care – slavă Domnului –
nu mai există                       
iar bancnota cu chipul comunismului pe ea
o luase vântul
ducând-o aiurea peste dune –
sub arşiţa soarelui
nu cred să fi putut supravieţui
chipul lui Lenin de pe
bancnotă de 10 ruble...


Extragerea din viziunea vizuinei 


 "Învingătorii" se predau

VEZI ŞI DISTRIBUIE ÎN CONTINUARE! 
            GAUDEAMUS IGITUR!

O ÎNTÂLNIRE (Jurnal)



Ieri, 19 august, am vizitat o tabără de copii aflaţi la odihnă. Împreună cu colegii Aurelia Borzin şi Grigore Chiper. Tabăra se află pe malul Nistrului, în apropierea comunei Slobozia-Duşca, şi se numeşte „Cristiano”. Acest „O” de final nu e de la Cristiano Ronaldo, ci de la Ogor, numele patronului. Pentru că tabăra e una privată, destinată a primi peste 300 de copii pe schimb (10 zile). Bine amenajată, cu două ştranduri şi cu teren de sport cu gazon artificial. Are şi un teren de fotbal cu gazon natural.
Am citit versuri, am răspuns la întrebări, eu unul bucurându-mă că o adolescentă s-a interesat (şi) de când sunt/ mă ştiu… interesat de avangarda  europeană. Le-am vorbit şi despre o carte de interviuri/ dialoguri, „Spunerea de sine” (o aveam la îndemână), pe care le-am realizat la începutul anilor ’90 de la sfârşitul secolului/ mileniului trecut. Aceasta – pentru a ne aminti cu pietate de mari autori ai literaturii române, numele cărora dau fildeşul de cuprins al volumului, pentru că, între timp, unii dintre ei au plecat spre tărâmurile stelare. Acum circa două decenii, conversam – precum mărturiseşte „Spunerea de sine”, pe care am publicat-o în 1994, – cu Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Serafim Saka, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu, George Ţărnea… – suflete şi umbre călătorite spre pulberea celestă. E bine să ştie de ei cei pe care i-am avut în faţă, copii de la 7 la 16 ani. Altor protagonişti ai acestui volum le-am urat viaţă lungă în continuare, fiind vorba de Dimitrie Vatamaniuc, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Aureliu Busuioc, Andrei Pleşu, Mircea Tomuş, Ion Miloş, Mihai Cimpoi, Anatol Ciocanu, Arcadie Suceveanu…

Iar întâlnirea noastră s-a ţinut în cadrul unui program special de lecturi publice la sate, organizat de Uniunea Scriitorilor şi susţinut cu generozitate de Compania „Moldcell”, precum se vede şi de pe bannerul din imaginile surprinse de artistul-fotograf Nicolae Răileanu pe care, l-a rândul meu, l-am imortalizat în epicentrul juneţii la ea acasă, în tabăra „Cristiano” de pe malul Nistrului, din preajma comunei Slobozia-Duşca.
P.S. S-ar putea spune că, într-un fel, manifestarea a fost susţinută şi de elevii, liceenii cu care ne-am întâlnit, deoarece mulţi din ei aveau la îndemână telefoane mobile (bineînţeles, închise pe durata dialogului nostru), unele conectate la „Moldcell”… Asta e: reciprocitatea augmentează capacitatea… 


Cei trei în epicentrul juneţii

marți, 16 august 2011

O nuvelă din "Contrafort", 7-8 / 2011

         
Leo BUTNARU
NAVETA

Încolonaţi, flancaţi de santinele – blânde, dar totuşi santinele, – eram mânaţi (poate că doar însoţiţi, însă, gravitatea situaţiei ca finalitate mă făcea să mă gândesc că eram mânaţi) spre iad. Ştiam acest lucru. Făceam drumul primilor izgoniţi din rai şi noi, de asemenea izgoniţi din paradis. Numai că din alte motive decât cele care le-au fost imputate pionierilor excomunicării de la sânul Domnului. Mai bine zis, din alte cauze, dar, în cazul unora din noi, deloc exclus că anume din acelaşi motiv primar al căderii în păcat.
Adevărul crud era că noi, poeţii, încolonaţi, flancaţi de îngerii-santinele, eram mânaţi sau, poate, doar însoţiţi dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. De la poezia pe care o compuneam, o scriam, ne-o citeam înde noi la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieţii, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autorităţile paradisului au găsit că, de la o vreme încoace (şi încolo), versurile noastre se abăteau de la etica general acceptată în acest loc sacru. Metaforele noastre vorbeau de dragoste, de îmbrăţişări, de sărutări, iar în cazul unora, precum am lăsat să se înţeleagă deja, şi despre căderea în păcatul adam-evic sau ev-mediu/ mediatic, cu sau (încă) fără restricţii, inchiziţii, execuţii... Şi atâtea altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.
Astfel că, încolonaţi, flancaţi de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgeţile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toţii sau cel puţin unii din noi potenţialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renaşterii, eram însoţiţi până la un anumit punct din apropierea iadului, de unde ne vor prelua autorităţile acestuia, aşa, cum suntem, încolonaţi, flancaţi, deja de santinele tuciurii, încornorate. Adică, făceam calea de la sandale îngereşti la copite diavoleşti...
Iată, colo, înainte, în coloana noastră, am impresia că merg alături Marina Ţvetaeva cu Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lor, la două-trei perechi de escortaţi, de (de)căzuţi în dizgraţie, după ce s-au prăbuşit în păcatul poeziei („necorespunzătoare codului...”), – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte ruseşti stâlcite de impecabila-i pronunţie românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr – colegului dinaintea sa. Probabil, îi spune cum a scris el Ordinea cuvintelor  şi dezordinea tăcerii. Înaintaşul întoarce capul, din care dă aprobator: îl recunosc, e Velimir Hlebnikov... Da, exact: e chiar Hlebnikov, cel care, împreună cu un alt verbocreator celebru, Aleksei Krucionâh, au scris zvâcnitorul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”... Mda, cum se spune acolo, în poem?

,,Dar ei aleg o altă soartă:
Cea a răscoalei prin detunet,
A tablei legilor – sfărâmată
Şi-a zborului în stranii vise!”

Unde o fi Krucionâh, mă întrebaţi?... Păi, din câte ştiu eu, la momentul de faţă el ar trebui să se afle în iad... Aveţi puţintică răbdare şi, la momentul potrivit, veţi înţelege ce şi cum...
Bănăţeanul Ştefan Foarţă îi spune ceva – ba în sârbeşte, ba în româneşte – lui Vasko Popa... Şi atâtea alte dialoguri între atâtea alte feţe cunoscute de poeţi încadraţi de santinele, pentru că au scris poeme ce frizau sau doar, abia-abia, atingeau păcatul... Un gen anume de păcat... Ca o dezavuare de pact cu autorităţile raiului... „Dezavuare unilaterală şi cinică”, precum era subliniat în sentinţa generală a poeţilor (con)damnaţi.
Însă, dimpreună cu ceilalţi, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, la hurtă, sunt escortat spre Infern. Pentru că ştim noi ce ştim, am mai trecut şi altă dată prin astfel de experienţe şi – exact – pe acelaşi drum pe care îl avem acum sub tălpi. Iar la scurt timp şi spaţiu (ca traiect parcurs), şi de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniştiţi şi nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească deja a mia oară că: „Magiştrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă şi pe acest macadam al nostru... Remarcaţi, de 365 de ori, câte zile într-un an...” Eu reţin noţiunea „macadam” şi vreau să mă joc niţel, între rai şi iad, verbocreând: mac de la Adam, mac-macul răţoiului Adam...
Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de şah la o subsuoară, cu trompeta –  la cealaltă subsuoară, vine şi el întru fortificarea speranţei, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în ruseşte, traducătorul ieşean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”, pentru că ruşii nu obişnuiesc să folosească o expresie echivalentă cu: „Sus inimile!”, ci doar una afină: „Nu vă pierdeţi cu firea!”
Oricum, spuneam că, în baza experienţelor anterioare, nimeni dintre noi nu îşi pierde speranţa, mai ales că deja la orizont se arată, se ridică un nouraş de praf, iar curând prinde a se vedea tot mai desluşit şi o pată neagră, apoi, din aproape în aproape înaintând, ne convingem că e anume ceea ce presupuneam: în întâmpinare ne vin alţi colegi, confraţi, poeţi, – însă dânşii sunt neîncolonaţi, ne-flancaţi de santinele – fac drum invers, dinspre iad spre rai. Ca şi cum, în dezordinea libertăţii, ei ar fi şuvoiul, puhoiul, iar noi, „ordonaţii”, flancaţii, – convoiul...
Adevărat, aşa e: acum un timp (greu de aproximat cam cât, în eternitatea aceasta otova, unde nu există nici clepsidre, nici ceasornice, ornice, orologii...), făcuseră şi ei drumul în sensul în care mergem noi acum, dinspre paradis spre infern. De asemenea încolonaţi, flancaţi de îngerii santinele, mânaţi sau poate doar însoţiţi spre iad (oricum, altă ieşire din situaţie nu există)... Iar faptul că acum – iată-i, tot mai aproape de noi – fac drumul invers, dinspre iad spre rai, constituie dovada că dânşii au păcătuit şi de data aceasta, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeţii, colegii şi prietenii noştri, au prins a scrie frumos despre dragostea nemărginită, despre lumina cerească, despre umanism, despre  fericirea de a iubi şi de a dărui, despre îngerii fără sex, despre cât de bine şi de minunat (le) era (este!) în rai, despre flori albastre şi albine harnice, despre... Gata, până aici! – mai departe în iad nu se poate! Afară cu poeţii-demenţii care scriu poeme despre aşa ceva – morală, onestitate, fraternitate, echitate umană sau îngerească! Afară cu cei care le scriu celor rămaşi în rai despre dragostea prin care ei, muritorii, vor deveni vecinici şi prin care vor păstra pentru totdeauna roadele îmbelşugate ale plantei etern înflorite: iubirea. Afară cu poeţii, să nu ne pângărească iadul! [Aici este necesară o paranteză: unii din cei care au nimerit (şi) în iad nu scriu aşa ceva şi rămân în continuare lângă cazanele cu smoală, semn că le place priveliştea, le prieşte atmosfera îmbâcsită cu pucioasă şi clăbuci de tabac, le convin scenariile diabolice. Precum, de asemenea adevărat e că unii poeţi ajunşi în rai nu se abat de la cerinţele Codului Civil al locului, acolo/ aici şi rămânând, în paradis, de vis şi de poezie-minunăţie...]
Şi iată-i pe unii confraţi de-ai noştri întorcându-se, ca să se reaclimatizeze în rai. Noi – în locul lor, ca într-un schimb de la santinele în sandale – la tuciurii... copitaţi!
Printre cei care se reîntorc la precedentul loc de reşedinţă este, bineînţeles, şi prietenul apropiat al lui Hlebnikov – Aleksei Krucionâh; ei în doi, vă spuneam, au scris celebrul poem „Joc în iad şi muncă-n rai”, dar, iată, pe o vreme, căile li s-au răzleţit. Peste un timp, ar putea să se re-împreuneze şi – cine ştie? – poate mai dau şi alte poeme la două stilouri, la două computere...
Prin urmare, dânşii se întorc, iar noi, pe o durată anume de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana! Unde, bineînţeles, pe o habă (pe o... haraba! pe o... halbă!) de vreme ne vom modifica ideile, viziunea, sentimentele, vom scrie altfel de poezie-erezie, vom...
Asta-i regula jocului. Şi locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai şi iad, iad şi rai, în alternanţă de destin şi de creaţie, aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, confraţii, cei alungaţi, eliberaţi din iad – cu cei încolonaţi, flancaţi de santinele, mânaţi sau doar însoţiţi spre nesuferitul, dar ispititorul iad, unde, bineînţeles, nu avem de gând să ne reţinem prea mult, pentru că nu suntem tâmpiţi, etcetera.

vineri, 12 august 2011

Remember Mircea Ivănescu (20 de zile de la plecare)


După ce am publicat aici (pe 28 iulie) tristele imagini de la petrecerea spre cele veşnice a Poetului şi Traducătorului Mircea Ivănescu din restrânsul caleidoscop al cărora se vedea marea singurătate în care se afla în ultimele sale clipe pământeşti marele scriitor, prietenul şi colegul Vasile Gârneţ a comentat astfel: „Tristeţe... L-am preţuit enorm pentru poezia şi traducerile sale. Un mare creator, cum n-au existat prea mulţi în literatura româna. A suferit şi a plecat discret – fotografiile tale, Leo, stau mărturie şi fac şi mai dureros momentul acestei despărţiri. Doar versificatorii au parte de doliu naţional în România şi... Basarabia. Odihneăscă-se în pace!” 


Îi răspundeam-confirmam colegului că, da, toate s-au petrecut într-o discreţie dureroasă, dacă ne gândim că nici autorităţile locale, sibiene, nu au fost prezente la funeralii, neavând un cuvânt de adio pentru marele dispărut... Nici editorii pe care i-a răsfăţat cu inegalabilele sale traduceri Mircea Ivănescu, nici bibliotecarii, nici profesorii universitari sau de liceu, cu o excepţie-două... În fine, nici liceenii... 


Prea nedreaptă acea „discreţie” aplicată unui mare creator, confirmată, iată, şi de poetul Lucian Vasilescu cu care, acum câteva luni, prin satul Dâşcova din judeţul Orhei, îi căutam urmele sale basarabene, localitate de pe pantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-i unde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilărise Cea care i-a dat viaţă …În „Ziarul de Duminică” Lucian publică următorul text, la realitatea pe care o reflectă el fiind şi eu prezent, fiind în ea, acolo, în grădina din care era pe cale să plece Poetul Mircea Ivănescu: 

      POSTERITATEA? – „O FRAZĂ DE DÂNŞII INVENTATĂ”

 La amiază, vremea era minunată. Cerul limpede, fără arşiţă. Casa era, de fapt, o căsuţă patriarhală, modestă, puţin ponosită, cu obloane (parcă verzi) la ferestre. În spate, la intrare, era un soi de verandă. Curtea potrivită, nici mare, nici mică, era locuită de flori comune, vesele, sănătoase, frumoase. La stradă era un gard de plasă de sârmă aşa, ca să nu se spună despre ograda cu pricina că n-are şi ea gard. Oameni, cât să-i numeri pe degetele de la cele două mâini, nu mai mulţi. Şi încă, dintre aceia, o bună parte se găseau acolo pentru că se întâmplase să fie în oraş din alte pricini. Slujba a început în curte, printre flori, cum spuneam, albine şi fluturi. Peste nici un ceas, totul avea să se termine. O fotografie de la acea amiază, când vremea la Sibiu era minunată, când cerul era limpede, fără arşiţă, ar putea ilustra Dicţionarul Explicativ al Limbii Române în dreptul cuvântului "singurătate". Şi în dreptul altor cuvinte, ale căror antonime sunt solidaritate, recunoştinţă, preţuire, respect, prietenie, admiraţie, compasiune şi încă...
În timpul vieţii sale, mai multe "instituţii", "organizaţii" şi "foruri" l-au onorat pe locatarul de pe strada Vasile Aaron din Sibiu, lustruindu-se, de fapt, pe sine. La capătul vieţii amintitului locatar nu s-a mai înghesuit mai nimeni să facă măcar act de prezenţă.
Pentru mine (aflat întâmplător la Sibiu, pentru câteva zile) a fost singura dată când i-am stat în preajmă lui Mircea Ivănescu, în chiar ultimele clipe în care a mai zăbovit pe Pământ.
Iar în timpul acela scurt am priceput că posteritatea e doar "o frază de dânşii inventată".

                       
                         Printre cei prezenţi: George Precup, Anca Mizumschi, Ioan Moldovan, Al. Cistelecan.

Imagini: L.B

marți, 9 august 2011

Se poate trai din scris?


 CHESTIONAR:


Liviu ANTONESEI

 Sigur, răspunsul nu e simplu şi depinde enorm de categoria de „trăitori din scris” la care ne referim. Dacă este vorba despre jurnaliştii ca atare, pare limpede că ei trăiesc din scris şi, din informaţiile din mediu, acum, trăiesc mai prost decât înainte de începerea crizei. Şi este vorba despre cei care n-au căzut victime şomajului, pentru că au dispărut publicaţii, altele şi-au restrâns activitatea şi capacitatea de acoperire, în fine, nu puţine s-au mutat cu totul pe internet, formă de editare care are nevoie de mai puţin personal. Dacă ne referim la scriitori şi autori din domeniile conexe, de bună seamă că un număr foarte mic ar putea trai „din scris”, dar puţini trăiesc exclusiv din asta. Să ne gândim la d-nii Cărtărescu, Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi alţi câţiva. Poate că dumnealor ar putea trai numai din scris, dacă ne gândim la tirajele vândute şi nivelul drepturilor de autor, însa cu siguranţă că mai prost decât trăiesc acum, când beneficiază şi de venituri salariale, de la stat sau din domeniul privat etc., uneori multiple.
               Dar să nu vorbesc în general şi referindu-mă numai la alţii. Cred că din cele patru colaborări pe săptămâna, alta lunară şi destule întâmplătoare, aş putea trăi numai din scris. Însa, fără îndoială, că destul de prost, ar trebuie să-mi limitez cheltuielile pentru o mulţime de lucruri care îmi fac viaţa plăcută, de la cărţi şi CD-DVD-uri la ţigări şi călătorii sau sticla de whisky de calitate care e mereu în casă, chiar dacă îi scot dopul o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a-mi turna un deget.
Când ai atât de mult de lucru, de buna seamă nu mai poţi face partide de băut ca pe vremea studenţiei, însa, pentru a-mi putea permite aceste mici plăceri, pe lângă ceea ce câştig „cu scrisul” – nu cu literatura ca atare, ci mai mult cu publicistica generală sau culturală! – , am nevoie şi de veniturile care-mi vin din cariera de profesor la Universitate, care, chiar reduse de eminentul guvern Boc la jumătate, au nu doar constanţă, ci şi – încă! – o oarecare consistenţă.
            Prin urmare, nu cred că se poate trăi din scris, din păcate, cel puţin nu doar din scris, cel puţin nu toată lumea care scrie! A bon entendeur, salut!

                                                 *               *             *

Leo BUTNARU

SE CAM CUNOAŞTE RĂSPUNSUL…

A trăi din scris?... Întrebarea e, bineînţeles, una repetitivă, care începe să devină, sau poate a şi devenit deja, uşor agasantă. Cam toţi ştim acest lucru, dar e a mirării de ce, totuşi, reapare interogaţia în cauză, pentru că, în arealul panromânesc, se cam cunoaşte răspunsul ca şi invariabil: în 99 din 100 de cazuri el va fi negativ – nu se poate (numai din scris). Iar întrebarea deja uşor sâcâitoare revine, cred, din simplul motiv că parcă nu ar fi rău să fie bine, adică – să se  poată trăi, totuşi, din munca scrisului şi pe aici pe la noi. Mă rog, e la mijloc iluzia necesară... Ei bine, ar exista 2-3, sau poate 4 excepţii, când s-ar putea spune că tot atâţia autori pot trăi din ceea ce câştigă din literatură (dar nici ei: nu totdeauna din literatură… pură, pentru că trebuie să mai facă şi altceva – mici sinecuri, traduceri, eseistică, ici o bursă, colo un premiu sau o sponsorizare etc.) Dar, în mare, în România… mică sau… mare (cu componenta ei virtuală Prutonistreană), nu se poate pune problema de a trăi, ci de a… supravieţui din scris. Iar a supra-vieţui nu înseamnă nicidecum acelaşi lucru cu a… supra-trăi! (din scris…) Însă, dacă aspiri să trăieşti întru libertatea şi prin libertatea scrisului, aşa ceva ar fi imposibil, de nu ai avea şi o vocaţie scriitoricească sui generis pe care să ştii, la modul profesionist, să o exersezi/ exploatezi, să o aplici pe un registru cât mai amplu (spuneam de traduceri, publicistică etc…). Pentru că ar fi absurd ca un poet „pur”, chiar şi genial, să poată trăi din ceea ce Eminescu spunea (şi spus a rămas!) că e – sărăcie, adică – din poezie. Iar din proză par să izbutească a trăi nu mai mult de 4-5 autori. Poate că 1-2 din ei chiar… supra-trăiesc, judecând după onorariile pe care le-ar primit, făcute publice (cu estimări foarte aproximative) de nu mai ţin minte ce revistă.
Cu alte cuvinte (relativ triste şi ele), chiar dacă nu pot trăi din scris, majoritatea scriitorilor trăieşte, totuşi, pentru scris…
Cam atât. Admiţând că, cel puţin, la acest moment, întrebarea cu trăitul din scris încă nu e compromisă definitiv. Deoarece, imediat după aceasta, trebuie trecută necondiţionat la: Déjà vu déjà  entendu déjà dit – déjà vécu

A întrebat: Ion Fercu 
(9.VIII.2011)

sâmbătă, 6 august 2011

UN POET DIN LITUANIA

Vladas BRAZIŪNAS 

 S-a născut în Pasvalys, nordul Lituaniei (1954). Licienţiat al Universităţii dn Vilnius (jurnalism şi filologie). În 1984 i se acordă premiul pentru cel mai bun debut. În 1999 – Premiul Salomėja Nėris. Stimulentul poeziei sale îl consideră spiritul baltic. A publicat cărţi în Bulgaria, Slovacia şi Franţa. În mai multe limbi a fost inclus în antologii. La rândul său, traduce mult din poezia lumii. A fost cadru universitar, a activat în mai multe redacţii literare. Din anul 1996 este liber creator, preocupat exclusiv de literartură.


ÎNLUMINARE

aici dormitează ornicele inutile
pe nevăzute te loveşti de timpul
infailibil şi orb
în rătăcirile tale fatale
atingând îndărătnic pragul
pentru a-ţi lăsa capul pe piatră

Jos la picioare Nemanul curge lin
plescăitul nu i-ar fi otrăvit de minciună
iar brâul forjat din alamă
n-ar fi uitat sub Grunwaldul lărmuitor
şi ar fi să auzim cum în preajma casei
neghina acoperă colinele

în vrăjita memorie tulbure
răsare tihnita dimineaţă

dinspre heleşteu răsună chemare sonoră
lungi prelungi sunt trâmbiţele lituaniene


IERI ESTE MÂINE

în cealaltă viaţă cabalină eu
am fost armăsar de curse
la străvechi parastase prusace în timpuriul ev mediu
am fost gonit până la istov, de viu
dat în groapă în bot, picioarele din faţă
îndoite, trase sub piept, plesnite fiindu-mi
prima şi a doua vertebră a şirei spinării, ochii duşi
în direcţia soarelui târziu, dincolo de mare, la suedezi
fundul stându-mi ridicat;
în cealaltă viaţă de cal
eu spetisem într-o mină germană din Banská Štiavnica
în bezna şobolanilor, iar de la o vreme
am orbit definitiv, m-au dus la iesle, apoi cu încetul
odată cu sporul lunii noi, au început să mă-nhame
în schimbul de noapte, tot mai mult obişnuindu-mă
cu altfel de viaţă de cal
abia de-l adusesem pe  Mickiewicz din Nowogródek
şi am început să rătăcesc aiurea pe străzi
purtând coturni de lemn
ţinând urma morţii – pe acelaşi meleag natal
şi drag, iar în Vilnius acum îmi imaginez că aş fi
pe colinele Belmontas
sau pe lângă parcul Sereikiškės
mă feresc de hoţi şi de maşini
pe greabăn ducând vreun poliţist
spre culorile pădurii depărtate

în cealaltă viaţă de pasăre eu slujeam de privighetoare
într-un orăşel montan de lângă Dunăre, înrămat
de păduri, crânguri şi ogoare; în Lituania
trezeam cosaşii
în cealaltă viaţă de pasăre
în noaptea prea scurtă din mai până-n iunie
mi se tulburau minţile, întreaga noapte din Bratislava
luându-mă la-ntrecere întâi cu păsările înserării
apoi cu cele a crăpatului de zori, pe toate
întrecându-le în triluiri, iar dimineaţa cucul înnebunit
găsea poetul pe vechi – lefter, cu doar
câţiva eurocenţi în buzunar, iar buzunarul – în altă odaia aflându-se
de nu mai rămân decât moartea şi recruţii încât
mai de-ţi venea să cucuieşti tu însuţi

într-o altă viaţă de poet
eu am remarcat nu o dată că, pe când zburăm, zburăm
sau călătorim pe pământ, franţuzoaicele toate
mă cam dau spre somn, alături stând
pentru ca să nu vorbească, să discute cu
limba şi cu mâinile, sau cu pernuţele
degetelor înfierbântate, sau cu vârful buzelor
în dungă, astfel că eu văd un vis în spaţiul zăvorât

2003

Traducere de
                    Leo Butnaru

 Vezi grupajul integral în revista „Argeş”, nr. 7:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4112&Itemid=104