Din sens opus

 Leo BUTNARU                                                                             
                              
                         DE MÂNĂ CU CEL APROPIAT *

                                ...am nevoie de mâini întinse către mine.            
                 Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”

Nr. 12, 2011

Dacă, în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagăr socialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, mă gândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omul trebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechi-testamentar, să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decât renunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni, obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numai după ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul.

Aşa o fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sens de ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, de jur-împrejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul la hurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pe care trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lume copleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – de ori.  Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual, crunt, reciproc şi reci-porc.

–    Uite, dumneata... Dar nu, să nu exagerăm în politeţuri, pentru că tot la pertu şi sfântulPetru ajungem.. După formula aia stupidă, banală: vă propun să ne tutuim... (Dar: să ne... dumneavoastrăim?...) Deci, tutuiţi-vă... Ca trenul: tu-tu-tu!... Iată, tu, care pari a fi un om ager sau dornic de-a arăta astfel... Sau poate nu, nu arăţi, ci chiar eşti... Sincer vorbind... Ia spune, ce crezi despre tâmpenia sau bijuteria asta de stupiditate cu – a trăi  fiece zi ca pe ultima din viaţă?...

–    Vorbeşti prostii... nu înţeleg nicio brânză...

–    Depinde la ce te gândeşti... dacă te... la brânză... asta e, nu înţelegi.

–    Mă cam iei la mişto, nu?

–    Bine, fără glume. A-ţi trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă, înseamnă să-ţi dai seama că trebuie să te iei la adevărata ta valoare ca om. Pentru că fiece om înseamnă ceva, nu e aşa – loc gol. A te preţui pe tine şi a-ţi preţui timpul care îţi este dat... Timpul vieţii. Inclusiv, şi cel pe care, iată, îl petreci aşa, parcă a dolce far niente, la o bere amară, ca noi.

–    Poate că e aşa, dar poate că nu... Însă eu aş crede că, mai curând, înseamnă să-ţi trăieşti orice zi ca pe prima. Însă în starea în care deja ştii multe, aproape totul... Din viaţa asta... Sau îţi închipui că ştii... În genere, e mai bine să trăieşti fiece zi ca pe prima, când cunoşti multe de toate... Dar, deja, copt la minte, ziceam.

– Probabil, asta ar însemna că, anume astăzi, aici şi astfel, renunţând la fleacuri, să încerci o cât mai mare parte din gama sentimentelor, cu care ne-a hărăzit Creatorul – bucurie, extaz, dragoste şi, este important, să le spui oamenilor adevărul; să le spui anume ceea ce crezi tu despre ei... În acest caz, chiar ţi-ar veni să şi scuipi la gândul că, într-adevăr, aceasta ar putea fi ultima zi din viaţa ta...

–   Aşa că e mai bine să trăieşti cu ziua de azi…

– Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine e un mare egoist. E un căpcăun.  

– Vezi ce tâmpenii putem debita noi în generala asta banalitate garnisită cu trivialitate?... Nu sunt decât ignoranţe, ignoranţe, ignoranţe care se completează reciproc, pentru a ajunge să se răspândească precum o ignoranţă otova, generalizată, pentru ca în loc de o plajă, de câteva plaje – să se întindă un pustiu nesfârşit! Iar tristul adevăr e că oamenii însinguraţi sunt şi cei mai comunicativi. Mai guralivi. Mai debitori de inepţii. De aia zicea un franţuz că Le vent est loquace, comme tous les solitaires…

– Hugo.

– Chiar?... Dar ce contează?... Grav e că lumea şi-a ieşit din minţi. Sau, poate, nici nu intrase încă într-acolo, în minţi. Ce e cu pluralul ăsta, minţi? De-ar avea ea, biata, barem o singură minte şi tot ar fi cum ar fi. Dar aşa, cât mai poate continua această pripită vânzoleală de tâmpită negare a evidentei ieşiri din minţi? Cine mai poate contesta că societatea noastră degradează?... Mama se culcă cu fiu-su..

– Asta nu mai e degradare, ci caz clinic…

– Sigur, de aia şi vorbesc eu de generala demenţă... O, Doamne, numai să nu spui că aceasta nu Te-ar privi şi pe Tine... Numai nu spune că acesta ar fi un aparteu... al meu... pentru sine... De fapt, ce este pentru-mine-sine e în mai mare măsură pentru Tine-Sine... Aparteul... Apart-Eul... Observi nuanţa? În orice aparteu există un eu... Care îţi aparţine (Ţie... – iartă tautologia!). Dar fie, pentru sine... Aparteu... Numai că asta nu schimbă nimic în datele esenţiale ale ecuaţiei – grozăvenia rămâne!... Într-adevăr, lumea noastră, dar mai ales – a Ta, drept Creator al strâmbătăţii ei, lumea degenerează...  Îngrozitor... Deja omenirea nu reprezintă decât o masă întunecată... Pe zi ce trece se afundă tot mai adânc în groapa nesăţioasă a definitivei pieiri... Pe zi ce trece, lumea alunecă spre trecerea definitivă. După care ar putea să nu mai vină o altă zi în loc...

...Dar chiar ar trebui să visez eu să dau vreo nouă concepţie filosofică sau doar computeristică?...

Părpălind la slăbuţa flăcăruie a raţiunii umane concepţii noi, avansând pompos teorii... practice zise now hau, împingând frenetic şi nesocotit prezentul în trecut, în ghetoul amintirilor, noi tot încercăm să înaintăm, să înaintăm. Un pas, doi... Jumătate de pas, un pas... Deja viitorul e prezent. Încă un pas, altul. Prezentul e deja trecut. Continuăm! Izvodim, împeliţăm teorii, concepţii, axiome, palavre... Încercăm să nu fim ca toţi ceilalţi. Adică, chiar ca noi înşine. Fiecare – ca el însuşi şi nicidecum ca altul. Însă tot mai insistăm că am căuta prieteni, ba chiar... îngeri, suflete apropiate, dar fără a mai cunoaşte sensul cuvântului „încredere”. Căutăm de dragul căutării. Anume aceasta e arta deşertăciunii deşertăciunilor. Deşertăciunii deşteptăciunilor şi deşteptăciunii deşertăciunilor. Pentru că, în fine, tot tăciunii tăciunilor se aleg(e)... A-lege... Contra legii, adică...

Din toate, căutăm ieşire, pentru a intra altundeva. Bâjbâim prin întuneric, ţinându-ne de braţul vecinului, sperând, naiv, că vecinul chiar ar cunoaşte ieşirea...

Pe dracu’... Nu, nu – e prea dur spus, să recurgem la sinonimie (sinoni... ţie; mie-ţie): Pe naiba! – nu ştie nimeni nimic. Sau din motivul că chiar nu ştie nimeni sau pentru că, de fapt, nu există nicio ieşire. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să ne ţinem de mână.

Când te ţii de mână cu cel apropiat ai, totuşi, senzaţia că nu eşti, că nu sunteţi iremediabil pierduţi. Parcă mai e ceva... întru ce nu mai e. Întru lipsa ieşirii care pare că ar exista, totuşi, tu duca, tu segnore e tu maestro*...

______________________________

*Tu duca, tu segnore e tu maestro (ital.) – Celebra exclamaţie dantescă adresată lui Virgiliu (Inf., II, 140).

***  

*Nuvelă din "Bucovina literară", Nr. 12, 2011