luni, 28 mai 2012

DIN JURNAL 1983-1987


CLIPE CU EMIL LOTEANU
19.XI.1983

Premiera filmului „Anna Pavlova”. Emil Loteanu e un izvor nestăvilit de cuvinte care, aproape uimitor, oricum, oriunde şi oricând, reuşesc totuşi să se ordoneze, să exprime idei. O ordine personală, pe care limba rusă, probabil, n-ar cunoaşte-o, de n-ar fi fost Loteanu. Accentul său românesc e muzical. Emil vorbeşte despre marea rezervă de talente pe care o are Moldova şi pe necesitatea de a le găsi, de a le ajuta să iasă la lumină, să se afirme. Vorbeşte cu criterii demne de un artist de valoare, care-şi cunoaşte preţul. Ceilalţi regizori de la „M–F”, toţi împreună, – cât o minte, o cultură, o viziune Loteanu. Nici nu-ţi vine să le aminteşti numele…
Filmul propriu-zis – ţinută medie. Dar migălit de un profesionist. Consider că eşecurile (nu, Loteanu nu a eşuat, chiar dacă mulţi vor să creadă că, totuşi, a…) marilor artişti nu pot fi, ca valoare, mai prejos decât cele mai înalte trepte pe care le pot atinge artiştii de duzină.

Prosper Mérimée: „Nu vorbiţi niciodată ceva rău despre propria-vă persoană. Aceasta o vor face prietenii dumneavoastră”.

7.III.1984

Din monografia lui A. Lipkov „Emil Loteanu”, Moscova, 1983: „După aceea eu am învăţat la Bucureşti în liceul «Sfântul Sava», din care, în diverse perioade, au ieşit multe personalităţi proeminente ale literaturii române: Ion-Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi mulţi alţii. Aici predau profesori minunaţi…”
„Eu nu pot şti cum anume se defineşte legătura care uneşte omul cu pământul natal – să o numim biocurenţi, fluizi sau oricum altfel, dar sunt convins: ea există, ea îi este necesară fiecăruia dintre noi”.
„Am devorat întreaga poezie universală – din Est şi Vest, din Orient. Pe Omar Khayyam, farsi şi Burns, Witman, latinoamericanii, francezii (ce păcat, că entuziasmul lor poetic s-a stins la începutul secolului – ei pur şi simplu începuse să se jeneze să mai scrie versuri), italienii”. 
Această frază a lui Loteanu m-a interesat în special pentru referinţa la poezia franceză; afirmaţie, parţial – judicioasă, parţial – bazată pe adevăr.

Despre oamenii cu care  avea să lucreze la filme: „Noi îi selectam cu aceeaşi scrupulozitate, cu care, probabil, îşi alegeau carbonarii camarazii de luptă”.

Despre „Poienile roşii”: „De altfel, m-a întristat mult cuvântarea lui Chingis Aitmatov la plenara Uniunii cinematografiştilor, care acuza «Poienile roşii» de decorativism, de goană pentru înfrumuseţare. Fiind om cu un o altfel de mentalitate, de altă naţionalitate, el nu a încercat să înţeleagă că este vorba de o altă tradiţie, căreia îi este specifică tocmai o atare modalitate de expresie”. (Un bobârnac dat asiatului…)

„Această clipă”: „Materialul despre războiul civil din Spania nu mi-a venit oarecum întâmplător. Trăind în Moldova, este imposibil să nu simţi că pe această îngustă fâşie de pământ, pe care se află porţile strategice spre Europa, totdeauna a exista un puls politic fierbinte. Amintim numele oamenilor, care au făcut revoluţia din octombrie, nu poate să nu uimească numărul celor ce s-au născut pe aceste meleaguri. Şi Lazo, şi Iakir, şi Kotovski, şi Frunze – toţi sunt originari din Basarabia. De cealaltă parte a baricadelor erau de asemenea deloc puţini pământeni de-ai lor – este suficient să amintim o astfel de figură cunoscută, ca Purişkevici”.


25.VIII.1985

Acum 5 zile – un interviu cu Emil Loteanu. Filmează „Luceafărul”. Ne-am întâlnit la radioteleviziune, unde-şi are pavilioanele.

Victor Teleucă spune că, pe când a fost în Suedia, a luat o ghindă de lângă sala unde se acordă Premiul Nobel. A sădit ghinda în curtea Uniunii scriitorilor, lângă havuz. Să vezi, a încolţit! Însă după vreo doi ani puietul de stejar „nobiliar” dispăru. Cică l-o fi luat cineva, să-l răsădească sub geamul cabinetului său de lucru.

4.IX.1985

Mi se adresează multe elogii referitoare la interviul pe care l-am realizat cu Em. Loteanu. Însă eu mă tem de prea multe elogii, chiar şi de puţine, dacă ţinem cont ce repercusiuni neplăcute poţi avea din cauza invidioasei „opinii publice”.

17.X.1985

O seară densă cu Emil Loteanu, Gr. Veru, Gheno Kalabdia (poet din Gruzia), Nicolae Sulac şi Rudolf Olşevski. Ospeţie la ultimul, apoi la penultimul, adică Sulac. Loteanu – fulminant, plin de vervă, informaţie şi inspiraţie, Vieru oarecum retras, îngândurat, conştient sau resemnat, trecând pe plan secund. Cică trudeşte la un memoriu amplu, sfâşiat de probleme. Duminică, Sulac pleacă în Danemarca. Personalitate mereu neîndepărtată de ingeniozitatea poporului, enunţând concluzii şi judecăţi precise, diagnosticări greu de parat, dure în adevărul lor evident. A suportat o intervenţie chirurgicală la ochi. Îngrijorat de evoluţii imprevizibile. Cu Gheno sper să realizez mâine un interviu. Astăzi trebuia să plece cu Gr. Vieru şi Arh. Cibotaru la Dolna.

2.IX.1986

În spatele sălii cu orgă Emil Loteanu filmează cadre pentru „Eminescu”. Îl felicit cu apropiaţii 50 de ani ce are ai împlini. Jubileul e în noiembrie, însă dat fiind că am scris despre el pentru revista „Moldova”, am adică dreptul să anticipez. Emil vorbeşte cu nostalgie despre cei 40 de ani ai săi pe care îi marcase în mijlocul multor prieteni, unii dintre care însă nu mai sunt în viaţă.

18.I.1987

Ieri, două premiere: la televiziune – a piesei lui Andrei „Bufniţa”, şi a filmului lui Loteanu „Luceafărul”. Prima am vizionat-o împreună cu autorul, Lenuţa Bontea şi cu Victor Dumbrăveanu. La film am şi scris o cronichetă.

25.I.1987

Restructurarea? Regruparea mediocrităţilor – Iachimov ajunge redactor-şef la editură.
Alt impostor, Ciocoi, aduce nişte traduceri din Puşkin. Lasă „Vakh” şi „Tavrida”, nici măcar ştiind că pre limba noastră e – Bahus şi Taurida! Auzi, lume! Traducător şi conducător! Ne facem iluzii… Fără cultură şi oameni inteligenţi nu există restructurare.
Alt ignorant, destituit deja, Hropotinschi, cu răcnetele lui obraznice la oameni înzestraţi, unul din ei fiind Emil Loteanu. De altfel, la adunarea scriitorilor,  Valentin Mândâcanu exemplifică: Hropotinschi tradusese din ruseşte „para pusteakov” prin… „o pereche de fleacuri”!

l.b.

joi, 17 mai 2012

SEMNAL: O ANTOLOGIE DE MANIFESTE


Leo BUTNARU

MANIFESTELE AVANGARDEI RUSE

Antologie, prefaţă, traducere şi note de
 Leo BUTNARU


DE LA O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC – SPRE DEPARAZITAREA CREIERULUI

(fragment din prefaţă)

Prezenta antologie, pe care o propun cititorului nostru, încorporează mostre de manifeste  exclusiv  avangardiste, fiecare dintre ele reprezentând un credo colectiv sau unul personal. Însă şi în cazul când un manifest sau altul este elaborat de un singur autor, se întâmplă ca el să exprime o poziţie mai generală, o platformă pe care se situează mai mulţi afini întru teorie şi practică artistică. În majoritatea acestor declaraţii, de cele mai multe ori, , grupul sau unicul pretind în mod intransigent o modificare radicală a paradigmelor, canoanelor, şcolilor şi curentelor de până la ei, anunţând noi modalităţi de valorificare estetică, artistică a lumii. Ruptura categorică s-a produs în confruntarea futurismului cu simbolismul, cu care, de altfel, era în opoziţie şi akmeismul (zis şi: adamism), numai că acesta o făcea într-un chip moderat, caracteristic pentru semnatarii notificărilor inter-colegiale, cum ar fi Nikolai Gumiliov (Moştenirea simbolismului şi akmeismul), Serghei Gorodeţki (Unele curente în poezia rusă contemporană) sau Osip Mandelştam (Dimineaţa akmeismului), toate scrise sau publicate în anul 1913. Cei mai impetuoşi, însă, în atacurile asupra tradiţiilor anchilozante s-au arătat futuriştii şi cubofuturiştii. Chiar în vremurile când akmeiştii se delimitau treptat de simbolism, Burliuk, Maiakovski, Krucionâh şi Hlebnikov publicau, provocator, manifestele O palma dată gustului public (1912), Juvelnicul juzilor (1913), Cuvântul autotelic (Hlebnikov, Krucionâh, 1913), rămânând în continuare incitanţi, agresivi, sfidători, precum în Duceţi-vă dracului!, când celor patru li se alătură ca semnatar Igor Severeanin care fondase mai înainte „Şcoala intuitivă”, declarată ca: Ego-futurism universal, viitoare paradigmă a vieţii şi artei. Dintre „lupii singuratici”, l-am aminti pe Anton Sorokin care, în 1919, îşi lansa propriul manifest, specificând că e unul al „geniului Siberiei” şi că „nu se referă la idioţi, cretini, beţivani şi la cei care au gologani, astfel că această pleavă a vieţii poate să nu se deranjeze cu cetitul lui”.
Şi încă un element definitoriu: dacă scriitorii de până la avangardişti, să zicem simboliştii, căutau să se unească prin declaraţiile lor, să se consolideze, manifestele avangardei  par a avea un caracter centrifug, ducând la singularizare, la răzleţire, inclusiv în mediul uneia şi aceleiaşi asociaţii sau grupări scriitoriceşti. De obicei, manifestele avangardiştilor erau concepute în spirit combativ, ca armă, de unde, nu de puţine ori, terminologia militară, tonalitatea ofensivă, de genul: „crezul nostru artistic de luptă”, „îi provocăm pe adversarii noştri”, „noi anunţăm lupta cu…” Fondatorii Asociaţiei Artei Reale declarau: „Nu există o altă şcoală mai duşmănoasă nouă decât transraţionalismul. Fiind oameni realişti până în măduva oaselor, noi suntem primii inamici ai celor care golesc cuvântul, transformându-l într-o corcitură neputincioasă, fără sens”. Iar Serghei Tretiakov declara în Perspectivele futurismului: „răbufneşte lupta pentru un mod original de a te emoţiona, pentru sentimente şi caracter în acţiunile omului, pentru constituţia lui psihică. În acelaşi timp, se declanşează imanenta luptă pentru modul de viaţă”. În această „beligeranţă generală”, manifestele se confruntau înde ele în căutarea unui nou adevăr artistic. 
(Antologia urmează a fi lansată pe 30 mai la Muzeul Literaturii Române, Bucureşti)
 

marți, 15 mai 2012

ALTE FILE DE JURNAL


                                    CĂRARE ŞI… CĂMILA

           18.XI.1983

          Petru Cărare mi se plânge că nici el, ca şi noi – ceilalţi scriitori, adică, – n-am ştiut  până astăzi care este cel mai mare „bârfitor” al breslei. „Voi ziceţi că eu ascund banii de soţie ba în gulerul, ba în poala trenciului, sub pardoseala paltonului… Ba că lipesc filele din carnetul de scriitor, între ele tăinuind vreo bancnotă… Toate astea nu fac un ban pe lângă ce a  spus… Da, te întrebam, dar ştiu că nu ştii, cine e cel mai al naibii bârfitor  dintre scriitori… (Pauză. Cărare vâră o mână în buzunarul trenciului, ridică bărbia şi degetul arătător al celeilalte mâni.) E Vodă, bre, Vodă! Ştii ce a spus el? Cică: «Geaba îi caută soţia lui Cărare banii prin cusăturile hainelor. Dacă i-ar despica limba în două, în mijlocul ei numaidecât ar găsi zece ruble». «Vezi tu, Butnarule, cine-i Vodă?»” – încheie Cărare.

marți, 8 mai 2012

LA O CAFEA CU ALEXANDRU COSMESCU


Leo Butnaru

Din jurnal

14.XII.1983

Alaltăieri, telefonează Alexandru Cosmescu. E cam suferind şi, dacă pot, să vin la el după articolul despre Balţan. „Drăguţule, îţi prepar chiar şi o cafea…” Apoi – o îndelungată explicaţie precum că, din păcate, acum are cafea nu de calitatea cea mai bună, dintr-o eroare… „De obicei, procur prin cineva de la Moscova, acum însă…” În fine, într-o jumătate de oră sunt la el. O mitraliere de multe cuvinte, legate într-un mod interesant în fraze „miezoase”. Precum Alphonse Daudet: oricum ar arunca verbul, acesta, ca pisica, cade numai în picioare.
Povesteşte de yoga, tratament tibetan, despre fratele lui Nikolai Rerih, despre ultima scrisoare a lui Fadeev (de ce a recurs la sinucidere), despre anul 1948, când Lupan a fost discutat, ca să fie exclus din uniunea scriitorilor. Neghiobul I. D. Ceban. Fruntea (chipul) semit(ă) a lui B. P. Hasdeu – cele două scrisori despre mama lui („fostă” ovreică). Despre miraculoasele floricele scoase în mijloc de iarnă din ramuri şi depuse la bustul lui Eminescu. Despre îngrijirea ediţiilor lui Sadoveanu: Igor Creţu – „Mitrea Cocor”, Alexandru Cosmescu – „Nicoară Potcoavă”. Insistenţa tâmpiţilor de la editură de a se scrie: „Traducere din româneşte”! În caz contrar – unul, Cosmescu, trebuia să plătească despăgubiri 75 de mii de ruble (bani vechi), Creţu – vreo 50 de mii. Se ajunge la un compromis: „Din româneşte” [fără „traducere]. Două vizite pe care i le-a făcut lui Sadoveanu. Memoriul pe care i l-a înmânat. Referatul, obiectiv, al lui Şişmariov. Sadoveanu – Şişmariov.
Tot depănând atâtea subiecte – scoate râşniţa electrică, pune în ea boabe de cafea, cronometrează după ceasornic. Îmi explică: a ars deja vreo trei. E precaut. Într-adevăr, pe pervazul ferestrei văd „scheletele” râşniţelor ieşite din uz. Firul celei cu care macină – încâlcit la un loc cu firul telefonului care tot zbârnâie pe mică de ceas. Ibricul, tava, maşina de scris. Dostoievski, „Idiotul” – Cosmescu îl traduce. Carnetul de plată pentru întreţinerea apartamentului. Cam aşa arată masa scriitorului.
Pe pereţi – câteva picturi. Un Mihai Grecu, portretul amfitrionului. Trei picturi ale lui Afanasiev din Tiraspol. Istoria extrem de interesantă a acestui om – născut în Franţa. Tatăl său – dintre ofiţerii ţarişti, dar nu albgardist. Mişcarea de rezistenţă. Reîntoarcerea după 1945. Nu înţelege că se poate propune să se aleagă doar… un singur candidat! 25 de ani siberieni. Foştii camarazi de rezistenţă fac apel la guvern. După 2 ani – eliberat. Însă moare în drum spre casă. Fiul acestuia, spune Cosmescu, şi-a susţinut disertaţia de candidat în ştiinţe fuizico-matematice. Însă, în semn de protest, şi-a ars-o chiar în faţa comisiei care îl promovase deja. Trebuia să ajungă în laboratoarele lui Kurceatov. Renunţă. Practică pictura şi yoga. Semnul crucii a apărut cu mult înaintea creştinismului. Cele 4 puncte ale crucii – locuri de masaj yoga.
În fond, cafeaua a fost gata exact după 2 ore. Luându-se cu vorba, amfitrionul a lungit extrem aşteptarea. Însă a povestit multe lucruri interesante. Afectuos. Mă îmbrăţişează, mă invită să mai trec: „Fiindcă avem încă multe de vorbit”. Paginile despre Balţan – f. frumoase. Deocamdată, Cosmescu rămâne un stilist neîntrecut.

Veste dureroasă – se zice că ar fi murit Nichita Stănescu. L-am cunoscut personal în septembrie 1976, la Chişinău.

                        21.XII.1983
Inteligentele pagini ale lui Cosmescu despre Balţan (1923-1975) au căzut jertfă obtuzităţii soţiei celui despre care au fost scrise – ea a venit la redacţie, a citit corectura tipografică, băgându-şi condeiul primitiv în mai multe pasaje bine scrise. Redactorul [V. Senic] nu ştiu cum de s-a lăsat convins de văduvă, iar Cosmescu, la rându-i, a insistat să scoatem articolul din număr. Pe bună dreptate, un om, muncind de circa 4 decenii în literatură, să fie supus cenzurii neghioabe venite din partea unei fitecine! Mai spunea Cosmescu că Balţan „fugea” cu lunile la casele de creaţie, să scape de soaţa-i cicălitoare. De ce nu l-am crede?

6.III.1984

M-am hotărât ferm să las fumatul. Duminică îmi zic să mă duc la Andrei, frământându-mă grija cum să fac să nu iau şi eu o ţigară  – la ceai, el e în stare să fumeze 3-4 ţigări la rând. Oricum, cred că voi fuma foarte puţin, să nu-i dau de bănuit. Vin la atelier. Bem ceai, vorbim de una, de alta şi, brusc, Burac îmi declară că nu fumează! Radios, îi răspund cu aceeaşi monedă. Zice: „Ştii ce m-a dus la această decizie? Intru eu alaltăieri pe la Glebus Sainciuc, telefonez şi trag pătimaş din ţigară. La un moment dat, maestrul îmi zice uimit: «Bre Andrei, ce fumezi tu aşa de nesăţios? Ştii, numai disperaţii ar fuma aşa». Şi m-a pus pe gânduri observaţia sa. Ce, la o adică, seamăn eu a disperat?”
Andrei a sosit de la Moscova. Îmi spune că Emil Loteanu ţine un  jurnal. Îmi închipui: trebuie să fie extrem de interesant acest „letopiseţ”; Loteanu cunoscut-a oameni, ţări, evenimente, patimi…

Dar să revenim la tema fumatului. Cosmescu, pe care-l consider fumătorul cel mai de forţă dintre scriitori, fiind şi el dăscălit cu argumente serioase despre ravagiile pe care le face nicotina în organismul omului, conchide oarecum dezorientat: „Bine, bine, sunt de acord că fumatul e o pacoste. Aş renunţa la el, dar… cu gestul, cu gestul cum rămâne? Aş zice că e mai a naibii obişnuinţa cu acest gest al mâinii – de el nu pot scăpa eu, că fumatul l-aş lăsa”, – zice, şi tot execută de câteva ori mişcarea mâinii care duce ţigara spre buze, de aici – spre scrumieră, şi tot aşa… „A naibii naveta asta diavolească, naveta mâinii. Ce gest inexplicabil, domnule”!

luni, 7 mai 2012

UNELE DATE (parţiale) DIN STATISTICA ACESTUI BLOG



România
24.649
Republica Moldova
12.803
Rusia
2.203
Statele Unite ale Americii
2.165
Franța
1.572
Germania
791
Italia
313
Olanda
163
Spania
157
Ucraina
143

marți, 1 mai 2012

DESPRE SCRIITORI ŞI AVIOANE


Leo Butnaru

                            FILE DE JURNAL

31 ianuarie 1985

Anatol Ciocanu povesteşte că, la Ialta, în ziua în care Nicolai Costenco a terminat de tradus „Odiseea” (sau „Iliada”?), expediază prin poştă la Chişinău un exemplar din munca sa. Anatol îl întreabă de ce face asta, odată ce, ca mâine, însăşi el, traducătorul, porneşte spre casă. „Traducerea trebuie să ajungă, iar cu mine, în avion, cine ştie ce se poate întâmpla. Ştii doar, am mai păţit-o o dată…”, – răspunse Costenco.

Nicolai Costenco

Într-adevăr, undeva pe lângă Norilsk, după Cercul Polar, în anii săi de deportare post-Gulag, distinsul poet se salvase ca prin minune în urma prăbuşirii unui avion (An-2). Povestea că zburau pe timp de ceaţă. În avion să fi fost vreo zece călători. Era cam frig, şi Costenco se dăduse spre coada avionului, unde se oploşise şi o femeie ce avea în braţe un copil. Aici părea să fie mai cald.
Apoi Costenco se trezi abia în salonul unui spital, unde află că avionul se izbise într-un pisc montan. În timpul izbiturii feroce, partea din urmă, coada, se desprinse, căzând aparte cu cei trei călători ce se oploşiseră mai la cald – femeia, copilul şi Nicolai Costenco. Astfel dânşii se salvaseră, pe când ceilalţi călători şi membrii echipajului se stinseră din viaţă.
Gândindu-mă la cazul cu manuscrisul trimis prin poştă, îmi zic că Nicolai Costenco avusese convingerea că realizase o muncă enormă, necesară şi cu destule calităţi artistice.

                        28 noiembrei 1985

Gheorghe Vodă
Aflându-se la Moscova, poetul Gheorge Vodă dă de o fasole în buzunăraşul jiletcii. Telefonează acasă. Nina Mocreac-Vodă, soţia sa, îl înştiinţează că a aflat de la nepoţica lor Anişoara (4 anişori), că anume ea i-a plasat-o în buzunăraş.
– Ca un fel de talisman?– întreabă Vodă.
Soţia râde, apoi:
– Iart-o, dar a zis că, de cade cumva avionul, din bunel să crească fasole.