O PROZĂ DIN REVISTA

PROFESORUL DE DEZVĂŢ
                                                                      de Leo Butnaru

Populaţia în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune,  – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles, în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon – învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...

Astfel că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate, precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.

Prin urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat, de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.

Chiar la începutul carierei mele am fost profund impresionat şi chiar derutat de vizita pe care mi-a făcut-o domnul bard Jorj Platon – cum să nu-l recunosc, dacă la facultate i-am văzut poza în cabinetul celebrităţilor care, se considera, sunt anume cele dotate cu asupra de măsură, însă care, în loc să aducă gloria şi bucuria naţiunii, din cauza prisosinţei pot îndurera poporul în baza a ceea ce explicam mai sus cu meşterul Manole, păstorul ortoman, cărturarul şi ospiciul...

– Dumneavoastră sunteţi Profesorul de Dezvăţ? – a întrebat  scriitorul, după ce dădu bună ziua.

Adresarea lui, zău, m-a derutat, m-a cam intimidat, m-a moleşit nu ştiu cum, însă, în câteva frânturi de clipite, mi-am revenit, dând încuviinţător din cap.

– Eu sunt... i-am confirmat pacientului (că ce alta o fi să fie cei care se adresează Profesorului de Dezvăţ?). După care m-am grăbit să-i spun că, da, îl cunosc, că îmi plac cântecele pe textele sale, că... etcetera. 

– Anume aceasta e problema, domnule profesor, – făcu ceva mai puţin scorţos bardul, aşezându-se pe scaunul din faţa biroului – din zăpăceală, uitasem a-i propune să ia loc.  – V-aş ruga să mă dezobişnuiţi să mai scriu texte pentru şlagăre. Cred că nu mai e nevoi să vă explic motivul care decurge şi el din aceleaşi cauze precum cele din Meşterul Manole, Mioriţa... Pe scurt, din filosofia existenţială a poporului nostru recurg...  

– Da, da, sigur, sunt la curent!... Am studiat la facultate, am... – mă grăbeam să-mi scutesc pacientul de explicaţii în plus. 

– Dar nu numai de textele pentru şlagăre să mă dezvăţaţi... Destule necazuri îmi căşunează şi articolele pe care le scriu la ziar... Nici de ele nu mai am nevoie, nu mai vreau să le ticluiesc. Dezobişnuiţi-mă, vă rog.

Îmi asigur pacientul că prolema e clară şi necomplicată, mă ridic în picioare, pocnind din degete şi zicând:

– Dumneavoastră nu veţi mai putea scrie texte.

– Pentru şlagăre, – încercă să mă completeze bardul, ceea ce a iscat o mică polemică între noi, eu spunând:

– Când am zis texte, e clar la ce se referă – la texte.

– Domnule profesor, nu trebuie să se refere la toate genurile de text, pentru că dacă mă dezvăţaţi în genere să scriu texte, aş putea muri de foame. V-am rugat doar de aste două genuri: pentru şlagăre şi pentru gazete.

– Bine: dumneavoastră nu puteţi nicidecum scrie texte pentru cântecele... pardon, – şlagăre şi pentru gazete.

Bardul a repetat cuvintele mele, corect, fără „cântecele”, după care am observat că chipul i se lumină, drept semn cert că invocaţia de dezvăţ a acţionat deja, că el, pacientul, i-a şi simţit efectul. Bardul îmi lăsă onorariul pe colţul mesei, eu nu am găsit de cuviinţă să i-l refuz şi, fără să ne strângem mâinile, ne-am spus la revedere.

E drept că, peste o săptămână, am citit într-un ziar oarecare nuveleta (chiar aşa era menţionat: nuveletă) ex-bardului (ex, pentru că deja nu mai putea scrie texte pentru cântecele, în care să rimeze amore, amore cu glagore) despre „cum m-am dezvăţat să scriu texte pentru şlagăre”. De dezvăţat, l-am dezvăţat eu de ceva, însă nu de toate... relele, aş putea spune: stilul păşunist i-a rămas neclintit din matrice... În fine, Dumnezeu cu el...

Următorul meu vizitator se dovedise a fi un cetăţean îngrijorat că citeşte foarte mult şi, în baza filosofiei populare, de prea multă carte omul poate ajunge la... – vă aduceţi aminte unde? – exact: la casa de nebuni. Problema îmi era clară, deloc complicată, încât nu a fost nevoie decât să precizez un singur detaliu:

– Să nu citiţi deloc sau doar o anumită categorie de cărţi? – am întrebat pacientul, care spuse:

– Să pot citi doar Harry Potter.

Eu am privit şi mai lung la el – om la cincizeci de an! Dar nu era treaba mea că dânsul deja căzuse în mintea copiilor,  astfel că i-am cerut să repete cuvintele mele de dezvăţ:

– Eu nu voi putea citi decât Harry Potter.

Pacientul se însenină, scoase brusc din buzunar un volum format „livre de poche” (LDP), de pe coperta căruia mi se aruncă în ochi numele autorului: Rowling...  Dumnezeu cu el şi cu ea, mi-am zis, arătându-i pacientului spre colţul biroului.

– Aha! Scuzaţi-mi, vă rog, – spuse omul cu Potter-ul într-o mână, cu cealaltă mână scoţând din buzunăraşul de la piept onorariul şi lăsându-l pe locul spre care indicasem, după care ieşi pe uşă cu nasul în naraţiunea doamnei Rowling.

Al treilea client, barosan la înfăţişare, chel, greoi în mişcări, cu faţa rumenă şi transpirată, se prezentă pur şi simplu:

– Zoil.

Mă bunghesc la el, aşteptând şi alte explicaţii.

– Nu aţi auzit de Zoil? – întreabă el aproape răstit.

Dau din cap a negaţie.

– În acest caz, ce v-au învăţat ei acolo, la şcoala de dezvăţ, dacă nu aţi auzit de mine?

Vrând să-i dovedesc că nu sunt un oarecare, ci un profesor de dezvăţ ingenios, zic:

– Voi pricepe imediat, după ce-mi spuneţi de ce doriţi să vă dezobişnuiesc.

Pacientul mă privi cam încruntat şi parcă fornăi înfundat, scurt, spunându-mi cel doare:

– Nu mai vreau să pot critica.

– Sunteţi... gazetar... sau... parlamentar? – mă interesez eu, şovăielnic.

– De unde, domnule dragă?! Sunt critic literar!

Ho-pa! Asta m-a derutat de-a binelea... Nu învăţasem cum să dezveţ un critic.  Şi care o fi fost ieşirea din situaţie? Trebuia să câştig timp, să mă documentez, să mă dumiresc ce şi cum e cu profesia asta de critic.

– Stimate domn, – zic, – nu vă supăraţi, dar în cazul nostru, al celor cu dezvăţul, lucrurile depind de starea-ne psihoenergetică... Din păcate, trebuie să recunosc că nu sunt în cea mai bună formă, astăzi m-am cam epuizat, –  turui eu, cu toate că criticul era primul pacient în acea zi.  – Vă rog să treceţi mâine... Poate că, între timp, vă schimbaţi decizia... 

– De unde! Basta cu asta, am decis odată pentru totdeauna: nu mai vreau să fiu critic! Dar mâine trec, vin... obligatoriu. La revedere!

Dom’le, ce mijloc de informare, dar şi de salvare mai e şi internetul ăsta! Minune, nu altceva. Caut pe google Zoil şi citesc: „Critic invidios, nedrept, negativist. Zoil – sofist grec celebru prin severitatea cu care a criticat poemele homerice”. A-ha! Situaţia e clară… Şi, pregătindu-mă de întâlnirea de a doua zic cu pacientul, cu Zoilul ,,meu”, îmi notez, textual, concluzia la care am ajuns şi pe care va trebui să i-o aduc la cunoştinţă: „Instinctul zoilist este etern, dezvăţul de el este imposibil”.

De fapt, urmează să decid: sau să i-o spun direct, sau să i-o înmânez în plic, sau, dacă doreşte, să i-o trimit cu poşta electronică. Probabil voi recurge la una din variantele doi şi trei, pentru că nu se poate şti la ce te poţi aştepta din partea unui Zoil furios…