marți, 16 octombrie 2012

S-A STINS MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC, 19.VII.1919 - 16.X.2012



Jurnal cu vărjitorul măştilor

2.I.1986

Revelion de… proporţii în atelierul Eleonorei Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu, urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.
Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”. Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.
De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de revelion.

            16.II.1986

La Glebus Sainciuc în atelier. Prezent şi Serafim Saka. Pe măsuţă – cărţi de joc. „Oare ce ghiceşte maestrul în cărţi?” – întreb. Răspunde Serafim, paradoxal, dar şi ingenios, cum i se întâmplă multe ori: „Sainciuc îşi citeşte trecutul”. Zâmbim, dar ştim, – chiar la cei 67 de ani ai săi maestrul e plin de vigoare, mobil, reuşeşte să fie prezent… pretutindeni, la diverse manifestări cu atingere culturală, primeşte în atelier foarte mulţi oaspeţi. Alaltăieri a fost cu un spectacol de măşti la Băcioi.

28.II.1987

Acum două ore am revenit de la atelierele pictorilor. Împreună cu Andrei – vizită la maestrul. La minitelevizor privim serata de creaţie a lui Gr. Vieru, transmisă pe programul doi unional. De cum vede vreun om, maestrul – desenator virtuos, îi transferă chipul pe fila de hârtie. De data aceasta, ca şi alte dăţi, omul… sunt eu. Îmi face un portret „autentic”, nu şarjat. Intră şi pictorul Mihail Petric, intenţionând să privească „Studio nr.9”, însă se conformează predilecţiilor în curs: seara de creaţie.
Între timp, discutăm – în van, fireşte, – ceea ce discută foarte mulţi: cine are şansa să devină prim-secretari la Uniunea scriitorilor. Mai multe candidaturi, dar nicio siguranţă în determinări. Andrei „îl înaintează” pe Vieru.


8-9.IX.1990

O vizită la Glebus Sainciuc în atelier. Recunoaştere, pre-documentare  pentru interviul-dialogul pe care îl punem la cale. În substraturi, Sainciuc e altul decât cel ce se arată în cotidian.

3.X.1990

Sâmbătă, 29 sept., împreună cu Dumbrăvenii ne-am plimbat prin pădurea noastră. Zi de o frumuseţe rară. Ajungem până la atelierele pictorilor, la Lenuţa şi Andrei. O şampanie, pe care Burac i-a pierdut-o Zinoviei la alegerile din martie, o ţuică. În mape, Bontea găseşte două portrete ale lui A. E. Bakonsky şi unul al soţiei sale Clara (în creion). Le-a făcut încă prin 1967, la Bucureşti. La iau să fac xerocopii, să le propun colegilor de la Iaşi, împreună cu un portret-eseu al Lenuţei.
Apoi coborâm la maestrul Glebus Sainciuc. Răsfoieşte prin mape şi ne dăruieşte, mie şi lui Victor, portretele în creion sau pix pe care ni le-a făcut începând cu studenţia (!). Eu „mă aleg” în vreo 6 imagini. Ne demonstrează o mască – sugestivă – a lui Andrei Pleşu. Are un moment în care protagonistul scoate tutun din buzunar, presărându-şi-l peste jarul din lulea. Apoi îşi presară tutun şi peste creştet. Îi sugerez că ar fi bine ca peste creştet ministrul culturii să-şi presară cenuşa sau jarul din pipă.  Propunerea e acceptată cu bucurie, apreciată.

19.X.1990

Circa o săptămână în urmă, am privit la TV română excepţionalul spectacol „Amadeus”, protagonişti: Saleri – Radu Beligan, Mozart – Răzvan Teodorescu. Unul din marile spectacole văzute de mine vreodată.
Incredibil, numai peste două zile, îl admir pe Beligan aici, la Chişinău, în „Cui i-i frică de Voirginia Wulf?”. Ba mai mult, după spectacol ne întâlnim la atelierul maestrului Glebus Sainciuc, stăm pe îndelete de vorbă.
Beligan e liber. Cu anumite urmări neplăcute pentru unele cochetări cu vechiul regim. Însă, orice s-ar spune, e un actor inconfundabil şi greu de egalat ca talent.
Spune că cineva din Occident ar intenţiona să-i procure la Bucureşti un teatru personal; că, peste puţine zile, pleacă în Israel, unde va juca pentru foştii săi compatrioţi (în română). Când este nevoie, îşi fac rolurile în engleză sau franceză. La Chişinău a venit cu trupa teatrului din Craiova.
Dintre măştile prezentate de G. Sainciuc, s-a bucurat de mare succes Andrei Pleşu (îi sugerasem maestrului că, după ce ministrul scoate tutun şi-l presară în pipă, să ia cenuşa/ scrumul şi să şi-l presare pe creştet. Mizanscena a avut priză.  

6.II.1992

În sfârşit, ieri mi-am văzut masca jucată de maestrul Glebus . Am ajuns în atelierul său împreună cu scriitorul bucureştean Vasile Andronache, cu M. Cimpoi, A. Codru. Prezent şi A. Burac. Masca e cu priză hazlie.

22.IV.1992

La US, întâlnire cu D. R. Popescu, însoţit de două ziariste ce au a oglindi evenimentul premierei piesei „Muntele”, montată de Teatrul „Alecsandri” din Bălţi. îi propun un dialog. Zice că, noaptea întreagă, nu a putut dormi în tren. Ne înţelegem să ne întâlnim a doua zi, dimineaţă devreme, la hotelul „Codru”, ca să punem în mişcare chestionarul şi reportofonul.
Împreună cu D. R. Popescu, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, alţii, vizităm „Teatrul Sainciuc” la atelierul maestrului. Domnul Glebus – extrem de inspirat. Oaspeţii rămân cu adevărat surprinşi, apreciază jocul cu măşti. Şi a mea – un succes neaşteptat. Sainciuc „mi-a prins” câteva gesturi şi le exploatează ingenios, ducându-le până la estrema unui… jucăuşism puţin mofturos, puţin curtenitor… Păi, e greu să te defineşti pe tine însuţi, privindu-te dintr-o parte.

22.I.1993

Generos, maestrul Sainciuc mi-a oferit două picturi pe carton. În atelierul proaspăt reparat, mi-a pus în faţă 7 lucrări, ca o săptămână a culorilor, zicându-mi senin: „Poţi alege două”. Era prezent şi A. Burac, care avu şi el un merit în declanşarea deosebitei dărnicii, astăzi, când cei mai mulţi plasticieni îşi sigilează pânzele, prubuluind în tainiţele minţii cam cât să ceară pe cutare sau cutare lucrare şi tot întrebându-se, când oare vor apărea turmele alea de cumpărători occidentali să le devasteze prin acţiuni valutare atelierele. Dar nu trebuie să le fim noi judecători pictorilor noştri care, de altfel, chiar şi înzestraţi cu har, mulţi n-o duc cine ştie de bine materialiceşte.
Aşadar, din ele 7 picturi aleg o natură statică  cu lămâi, pe care, spune maestrul, a pus-o pe carton prin anii 1948-1950 (pe când iată-iată veneam şi eu pe lume); un portret de fetiţă din satul Dolna (începutul anilor 60). Cred că ambele sunt de valoare.
Burac a intrat în posesia a vreo 7-8 lucrări de ale maestrului Sainciuc, dintre care două de o incontestabilă pondere polivalentă – este vorba de autoportretul din tinereţe a, pe atunci, bărbosului pictor Glebus Sainciuc şi portretul soţiei sale, a tinerei pictoriţe Valentina Rusu-Ciobanu. Aici nu te joci cu prubuluitul: lucrurile sunt clare de la sine.

Îi fac o vizită şi lui Andrei Sârbu care, în fine, s-a ales şi el cu un atelier (bun, cu cămin) acolo, la Râşcani, pe strada Dimo. Nu e în blocul de bază, ci în unul din cele două, de câte patru ateliere; mai exact, în primul de la poartă, în care a avut atelier şi Aurel David, astăzi în el lucrând Mihai Ţăruş.

22.VII.193

Gh. Oprea povesteşte că a călătorit odată la Alma-Ata, Kazanstan, împreună cu Glebus Sainciuc şi Sergiu Cuciuc. Momentul forte: într-o seară, trebuiau să meargă la o recepţie. Pornesc, însă lui Sainciuc îi vine, cu ceva întârziere, scânteia revelaţiei… „Păi staţi să-mi iau pantofii cei noi!” Cotrobăieşte prin imensele sale geamantane pentru măşti şi, în sfârşit, scoate pantofii., în ei cu tot cu… calupurile de lemn! Imaginaţi-vă ce greutate în plus – două calupuri de lemn tare – a tăbârcit maestrul, pedant în cazuri extreme, pentru că nimeni nu ar putea spune că e un îngrijit-fante. Ce grijă de om tipicar – să nu i se deformeze cumva pantofii de pare, poate, şi-i încalţă o dată la cinci ani!
Delicateţea şi serviabilitatea maestrului Sainciuc au fost puse la încercare  atunci, la Alma-Ata. Sergiu Cuciuc pune în patul maestrului ceva bulendre, le acoperă cu pătura, în loc de cap punând masca sa, a lui Cuciuc, pe care o adusese pentru spectacol însuşi Sainciuc-autorul. Maestrul se reţine pe undeva şi, pentru ca să nu-l trezească pe Gheorghe Oprea, cu care împărţea camera de hotel, nu aprinde lumina. Dar vede, simte că ar fi cineva în patul său; ba chiar e însuţi Cuciuc – în întunericul camerei, masca nu-şi dezvălui ne-naturaleţea. Şi Cuciuc îl atinge, îl zgâlţâie uşor pe Oprea: „Dormi?... Iartă-mă că te-am trezit… Dar de ce doarme Cuciuc în patul meu?”
Oprea, în înţelegere cu preşedintele de atunci al UAP, care era Cuciuc, zice: „Ei, s-a cam pilit şi n-a mai ajuns în cameră”.
Sainciuc, delicat, ca să nu-şi deranjeze şeful, coboară la recepţie, întrebând în ce cameră e cazat Cuciuc. Află. Urcă. Bate la uşă. Îi deschide… Cuciuc! Maestrul – derutat. „Parcă dormeai în patul meu… Când ai reuşit să revii în cameră?” Un happy end cu „Ha-ha-ha!” naţional-băşcălios, dezlănţuit în depărtatul… Tată al merelor, precum se traduce Alma-Ata.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu