Mai
jos, extrag un pasaj din jurnalul mongol pe care îl scriam în iunie 1989. Azi,
îl însoţesc şi cu o confirmare fotografică, luată de la înălţime: periferiile
de… pâslă, de iurte ale capitalei asiate.
„În imediata apropiere a pagodei se răsfiră
cartiere de... iurte urbane, tristă constatare ce aminteşte de veşnica problemă
a socialismului „dezvoltat” (cu sinonimul... deşirat, ajuns, iată, şi în
Mongolia): lipsa cronică de spaţiu locativ. La Ulan Bator , circa 200
de mii (din cele peste 700 de mii) de locuitori se adăpostesc, legal sau nu
prea, în iurte. Aceste cartiere municipale cu arhitectură... itinerantă, de
nomazi, generează destule probleme şi inconvenienţe: nici tu apă curentă
(pentru că nu vei trage conductă în colibele din pâslă!), nici tu condiţii
sanitare, nici tu combustibil, nici... nici... Da, ăsta e numele comunismului
în goană de trăpaş, ce sări din, hăt, feudalism, în secolul XX: societatea/
orânduirea Nici-Nici!
De fapt, nimic, parcă, deosebit în această
convieţuire a cartierelor de iurte cu „hulubăriile” („dormitoarele”) din beton,
cu 4-5 etaje, ale contemporaneităţii socialismului... pe ducă. Motivaţia se
conturează încă din anul 1639, în care Ulan Bator a fost întemeiat drept
reşedinţă nomadă (din 1778 – statornicită) a vârfuitorului bisericii lamaiste
în Mongolia, primul său nume fiind Orgoo (în mongolă: rezidenţă, dar, poate şi
– cartier general, al hoardei). Până în 1924, în literatura europeană aşa s-a
şi numit: Urga, cu toate că, din 1706, se chema Ih-huree (Marea mănăstire), iar din 1911 – Niislel-huree (Mănăstirea capitalei). Din a doua jumătate a
secolului XVIII a fost reşedinţa ambaiului
(guvernatorului general) manciurian, ca centru administrativ al Mongoliei
Exterioare. Între 1911-1915 este capitala statului mongol feodal-teocratic, iar
din 1915 – oraşul principal al Mongoliei Exterioare.
Astăzi,
ca şi în magherniţele chişinăuiene de la Poşta Veche , Melestiu, Munceşti, să zicem, şi
aici, în acest nici-nici, vieţuiesc oropsiţi ai sorţii, renunţând să mai cânte
celebra, cândva, „Internaţionala” cu: „Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii!”. Mai
curând, dânşii traversează strada – iarăşi ca un „etern” salt
feudalism-socialism! – din sărăcăcioasa împărăţie de pâslă a iurtelor, nimerind
în oraşul propriu-zis, în civilizaţia de metropolă asiată, dar cel mai aproape
le este să ajungă (spre a rămânea, aici, unde au fost!) în exotismul generos al
mănăstirii Gandan Hiid, situată pe înălţimea Tasgan – ceva între munte şi
colină, – al cărei relief, în imaginaţia vechilor mongoli, aducea a impunătoare
şi luminată frunte de dragon”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu