joi, 31 ianuarie 2013

OSIP MANDELŞTAM (1891 - 1938)


VERSURI DESPRE ROMA
Traducere de  Leo Butnaru

 

Enciclică


Există libertatea populată
De spirit – pentru-aleşi e dar-devot.
Cu minunat auz, vedere naltă
S-a şi salvat râmleanul sacerdot.

Hulubul nu se teme de detunet
Cu care sus biserica vorbeşte;
O – Roma! – e apostolicul clar sunet
Ce inima oricând ne-nveseleşte.

Acest nume nu-ncetez a-l repeta
Când seara raze rare peste culme  curg,
Chiar dacă cel care-mi vorbi de Roma
Dispăru-ntr-un sfânt, sacramental amurg.

1914

*     *     *

Obidite, pleacă pe coline, puhoi,
Ca plebea supărată pe Roma, nevrednic,
Ca şirul negru de haldei – bătrânele oi,
Diavolii nopţii cu glugi de întuneric.

Sunt mii. Şi toate mişcă ritmic prin lume;
Ca vreascuri mici – focoşi genunchi de vite
Ce sar, aleargă, la gură cu bucle de spume,
Ca sorţii ce se trag din roţile învărtejite.

Le-ar trebui un rege şi un negru – Aventine*,
O Romă a oilor tot cu şapte mari coline,
Lătratul dulăilor, un foc sub cerul înalt,
Fum iute de la case şi iz amar de ovine.

Nourosul tufăriş precum zidul a pornit
Spre oile păstrând dezordinea lor sfântă.
Din corturi, alergând, oştenii au ieşit.
Împovărat atârnă valuri, valuri de lână.

1915
_______
*Aventine – unul din cele şapte dealuri (coline) pe care e situată Roma.

*     *     *

Cu vesel nechezat păşunează herghelii,
Şi rugina romană acoperi vale, culme;
Poartă ale timpului repezişuri negrii.
Aur sec de primăvară cu clasic renume

Călcând în picioare frunzele de stejar,
Aşternute abundent pe poteca pustie,
Îmi amintii finele trăsături ale lui Cezar –
Profilu-i feminin, perfidă gropiţă-n bărbie.

Aici sunt Capitoliul şi Forumul, departe,
Prin veştezirea naturii de un calm ideal,
Pe August îl aud şi în margini de lumi uitate
Un măr rostogolindu-se – simbol imperial.

Da, la senectute fie-mi tristeţea luminoasă:
Eu mă născui la Roma, la ea am revenit;
Toamna de lupoaică-mamă mi-a fost, duioasă,
Şi – lună a lui Cezar – augustul mi-a zâmbit.

1915

Poza poetului din dosarul NKVD

miercuri, 30 ianuarie 2013

ASTRONOMIA ŞI POEZIA



Azi dimineaţă, văzând spre apus, însă încă relativ sus, luna uşor ştirbită, dar ademenitoare cu frumuseţea ei netrecătoare, mi-am amintit că, într-un eseu de acum mai mulţi ani, am şi referinţe la astronomie şi poezie. (Unele le reproduc mai jos.) Dar, mai zic, hai să fotografiez luna aceasta din zorii zilei de 30 ianuarie 2013, sperând că prologul ei de aur în albăstrimea cosmică va fi unul de bun augur.

Să-i zicem: Luna de Miercuri (30.I.2013)

                         Fragment din eseul „De la Adam greşeală”

Din cronologia astronomică, zodiacală dacă vreţi, să reţinem un exemplu autohton. În poemul lui Liviu Damian Un spic în inimă se vorbeşte de perioada secerişului, când pe firmamentul nopţii străluceşte Cloşca cu Pui. Ei bine, acest grup stelar, numit şi Găinuşa sau Pleiadele, din constelaţia boreală a Taurului, ce reprezintă al XII-lea semn zodiacal, este vizibil între 21 aprilie şi 20 mai şi nicidecum în iunie, la cositul grânelor. Valentin Roşca îmi povesti că îi atrăsese atenţia colegului asupra acestei neconcordanţe, însă Liviu Damian renunţă să modifice pasajul, vede-se în baza aceluiaşi principiu al relativului şi convenţionalului admise în ficţiunea artistică.
Ei bine, confuzii neclarităţi astronomice se întâmplă şi pe la case mai mari! Celebrul prozator Ivan Bunin, laureat al Premiului Nobel, a fost şi un poet demn de toată atenţia, inclusiv de atenţie sporită la lectura poemelor sale inspirate de firmament şi în care a comis mai multe abateri de la realitate, precum în următoarele versuri: „Noaptea-i palidă, şi semiluna coboară/ Seceră roşie dincolo de râu”. Păi, dimineţile, secera semilunii nu coboară, ci urcă! Erori asemănătoare au comis polonezul Jaroslav Iwaschkevich şi britanicul Gilbert Chesterton, ambii fiind convinşi că, serile, craiul nou urcă pe boltă. Se descurcau prost în fazele lunii Arthur Conan Doyle şi romanciera norvegiană  Sigrid Undset, laureată a Premiului Nobel, precum şi renumitul dramaturg suedez August Strindberg.
Dat fiind că bolta cu minunatele sale constelaţii şi perindări de faze ale lunii a inspirat şi inspiră frecvent poeţii, criticii atenţi descoperă în textele lirice foarte multe neconcordanţe şi năzdrăvănii pseudoastronomice. Un şir de atare curiozităţi le invocă V. Lepilov în cartea sa  „Literatura şi astronomia” (Astrahan, 1991), depistându-le de-a valma atât în scrisul clasicilor, cât şi al contemporanilor – Konstantin Balmont, Zinaida Ghipius, Nikolai Zaboloţki, Iuri Levitanski, Serghei Hohlov etc. Ba chiar dezacordurile astronomice apar şi în scrierile zise ştiinţifico-fantastice, cum ar fi cele ale celebrului Ivan Efremov.
Dacă am fi prea de tot chiţibuşari, am putea considera că eroarea există şi în următoarele versuri ale lui Petrarca: „Şi iarba verde, şi florile-n culori o mie/ Ce sub umbrosul vechi stejar stau risipite/ De-al ei picior se roagă să le calce”. Dreptul la replică „i-l acordăm” nimănui altuia, decât celebrului sculptor Constantin Brâncuşi care plecă din atelierul maestrului Rodin, la care iniţial se gândea să ucenicească, spunând că la umbra unui arbore viguros nu pot creşte oarecare altă vegetaţie. Însă bardului nu i se poate imputa inexactitatea din ancestralul motiv că el stă sub pavăza acceptului licenţelor poetice.
Probabil, (din varii motive…) colegii se citesc înde ei cu atenţie sporită, precum se poate înţelege şi dintr-o remarcă de la începutul secolului trecut a lui Vadim Şerşenevici care, în eseul „Futurismul rus”, scria: „Bineînţeles, nu trebuie să fie încorsetată creaţia poetului, impunându-i acestuia să scrie conform unor teme date. Însă futuriştii susţin destul de rezonabil că: «Vom vorbi despre ceea ce ştim, sau ştim din auzite sau din cărţi. Pentru noi natura liniştită e departe. Ea pare a fi mai curând o ficţiune. Noi suntem orăşeni şi ne este mai bine cunoscut oraşul cu zgârie-norii săi, decât semănăturile câmpurilor». (Chiar şi Briusov – poet atât de precaut – a comis o greşeală impardonabilă în poemul «Semănături de toamnă», ce poate fi explicată prin absoluta necunoaştere a naturii şi muncilor agricole. Nu vorbesc ca reproş adus poetului, ci întru susţinerea ideii mele.).”

L.B.

marți, 29 ianuarie 2013

DE CE SUNT UNII COMENTATORI "ALTFEL"?





În ziarul „Adevărul”, la rubrica sa „Cititor de serviciu”, Alex Ştefănescu polemizează cu Lucian Boia, pornind de la ideile deplasate, deci neconvingătoare ale acestuia din volumul „De ce este România altfel?”.
Două teze ale lui exegetului literar: „Autorul ţine să explice, într-un prolog, că nu este vorba de un «altfel» inocent, care poate fi aplicat oricărei ţări, ci de un altfel de «altfel»"; "Altă remarcă este aceea că aproape tot ce s-a făcut bun în România se datorează unor străini; istoricul enumără edificii, monumente, instituţii de învăţământ, bănci, spitale etc. şi indică numele alogenilor care le-au creat. Această evidenţă strictă a naţionalităţii fiecărei personalităţi este uşor înfricoşătoare. Şi este şi nerelevantă, întrucât tot ce s-a realizat în România, indiferent de către cine, este la urma urmelor românesc, pentru că a satisfăcut o exigenţă naţională şi s-a integrat într-o atmosferă a locului”.
Am postat şi eu un comentariu:
Domnul Lucian Boia ar face bine să se intereseze cine au fost protagoniştii edificării Sankt-Petersburgului (începând cu anul 1701), de ce naţionalitate erau arhitecţii, dar şi generalii „ruşi", pictorii, dar şi împărăteasa Ekaterina-(cea Mare)-nemţoaica; de ce naţionalitate au fost Puşkin şi Lermontov, Mecinkov (Spătaru), primul nobelist rus, şi Antioh Cantemir, cel care a dat legităţile, stilistica prozodiei moderne ruse. Să-şi amintească cine a fost primul ambasador rus în Marea Chină… Să afle cine au fost sculptorii celor mai remarcabile monumente ruseşti de până la începutul secolului 20; să se intereseze din ce stirpe se trăgea celebrul creator de balet Balancin şi genialul dansator de balet Nureev… Din ce neam veneau Pasternak şi Ahmatova, Gogol şi Mandelştam… Mai are rost să i se spună dlui Boia că ruşii nu-i consideră pe „străini” – străini, ci îi glorifică drept conaţionalii lor, demni de mândrie nu doar în Rusia?… De ce România şi în România ar fi „altfel”, dle Lucian Boia? Posibil, domnia voastră e cu totul altfel decât firescul, nu?”
Sunt dintre cei care consideră că trebuie să li se dea replică pe potrivă celor care, după ce demitologizează cât demitologizează, trec la o lacomă minimalizare şi defăimare a ceea ce e românesc şi a României, precum observă Alex Ştefănescu. Aceşti  conaţionali parcă ar fi încleştaţi de o plăcere patologică de a-şi persifla neamul din care provin. Parcă ar încerca necesitatea de a schingiui, in abstracto (dar dureros aievea!) tot ce e românesc şi de valoare, declarând că, de fapt, e neromânesc şi insignifiant. Ciudat...

luni, 28 ianuarie 2013

A CITI SAU A NU CITI ZIARE?



Dintr-un dialog cu poetul Ioan Alexandru

Leo Butnaru: – Ei, cum să nu citiţi niciun ziar, dacă în vreunul din ele trebuia să vă fie publicat numele? Imposibil, nu?
Ioan Alexandru: – Fireşte. Dar Blaga ne spuse: „Nu mai citiţi niciun ziar. Al doilea lucru: nu veţi face nimic în cultura română, ştacheta e foarte sus, pusă de Eminescu şi de generaţia mea, aşa a zis, dacă nu veţi merge în Germania la studii, unde să învăţaţi limba germană şi să citiţi filozofia germană. În caz contrar, nu veţi face nimic în cultura română”... Măi frate, am ieşit năuciţi de acolo! Deci, îţi ia ziarele şi te bagă în filozofie... Noi aveam la liceu o profesoară de germană de care râdea toată lumea, nimeni nu învăţa nimic la lecţiile ei. Ei, de a doua zi după vizita la Blaga, unde ne-am pus noi pe studiat germana, încât tovarăşa profesoară nu ştia ce să creadă. Căci impulsul pornit de la cele spuse de Blaga a fost atât de mare şi de lungă durată, încât eu banii de pe prima mea carte de versuri căutam să-i prefac în valută, în mărci, şi cu un avocat la fel de nebun ca şi mine vroiam să merg la studii în Germania.
..........................
Şi pe urmă, ce a spus Blaga, după ce a murit, imediat a devenit testament. Să iei în serios lucrurile. Până astăzi îmi ţine bine că eu nu citesc ziarele.

– Nici în timpul şedinţelor din parlament?
– Nici oriunde. Iar când îmi văd săracii colegi de parlament că dorm cu fruntea pe ziare... M-am vindecat. Domnule, e interesant şi cutare, şi cutare eveniment, dar dă-o-n sărăcie, căci ai viaţa mult mai interesantă. Stai şi te uiţi la un copac sau la... Am „Scriptura” cu mine şi-mi iau un cuvânt sau scriu ceva... Oricum, te aeriseşti... Dar să bagi în conştiinţa ta toate chestiile astea din ziare e o nenorocire.
– Credeţi că-n privinţa ziarelor Lucian Blaga a dreptate fără drept de apel?
– Ba acuma să vedeţi şi altceva. După ani de zile, l-am cunoscut pe Heidegger şi mi-a spus acelaşi lucru. Altfel cumva. Dar eu eram pregătit. Ştiţi ce scria pe uşa lui Heidegger? „Dacă nu ai greaca veche făcută, nu ai ce căuta la ore”. Zic, Blaga ne spunea că dacă nu ai germana făcută, nu ai ce căuta la el... Însă printre studenţi acolo, în Germania, doar trei-patru aveau greaca făcută. Pe ceilalţi nu-i primea deloc.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

poeme din "veacul de argint" rusesc


Marina ŢVETAEVA 
(1892 – 1941)

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani.  Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
 

*      *      *

În fatalele foliante
Nu există ademenire nicicând
Pentru femeie. – Ars amandi
Pentru femeie – întregul pământ.

Inima – a otrăvurilor de iubire
Otravă – mai fidelă ca toate.
Încă din leagăn, femeia
Poartă-ale oarecui fatale păcate.

Ah, e departe până la cer!
Buzele – apropiate-n beznă şi vânt...
– Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost
Femeie pe pământ!

29.IX.1915

vineri, 25 ianuarie 2013

MEMORIE ŞI ADEVĂR




13.VII.1986

Lumea – îngrijorată de starea sănătăţii lui Liviu Damian. Pentru că tată a fost un om al ghemului de nervi, al impulsivităţii. Bun şi păcătos, totodată, ca majoritatea dintre noi. Scriitor de valoare, fără îndoială.
Cimpoi se dă cu părere că nu este exclus să se fi contaminat de această boală stranie, greu  de diagnosticat, în timpul călătoriei pe care o făcuse în Africa. Cine ştie… Doar o minune ar putea să-l salveze. Cimpoi a scris un amplu eseu despre D.: „Piramida logică a lui Platon”.
Un coleg zurliu de redacţie zice să ne ducem acasă la L. D. şi, în lipsa lui, să căutăm ceva versuri noi. Nu ştiu dacă i-ar plăcea lui Damian – celui care îşi organizează textele pentru tipar atât de principial, meticulos… Acum, probabil, i-ar fi totuna.

joi, 24 ianuarie 2013

POETA ŞI VEGHEA



Anna Ahmatova (portret de Natan Altman, 1914) şi supraveghetoarea. 

Noul Adam nu ar fi fost el însuşi, trădându-şi propria misiune – cea de a da nume în lume, prin aceasta scoţând din întunericul umed toate lighioanele Africii şi chipurile provinciei ruseşti; nu ar fi observat nici omul născut de cultura rusă contemporană. O, cât de istovit, de frânt, de încovoiat e acest om! Adam, ca un adevărat artist, a înţeles că aici trebuie să-i cedeze locul Evei. Aici sunt mult mai potrivite mâna de femeie, simţul femeii, privirea ei... Astfel, lirica Annei Ahmatova s-a apropiat de această problemă destul de complicată într-un mod ingenios şi tandru. Despre cartea ei „Seara” s-a scris destul de mult. Chiar de la prima lectură, multora le-au devenit scumpe delicata tristeţe, sinceritatea şi simplitatea poemelor. Însă foarte puţini au observat că pesimismul din „Seara” e unul akmeist, că autoarea numeşte mici monştri ai neurasteniei oarece nuanţe de tristeţi. În aceste fiare mărunte, Anna Ahmatova iubeşte nu ceea ce a fost schilodit în ele, dar ceea ce a mai rămas încă de la Adam, cel ce jubilează în raiul său. În poezia sa, aceste „rămăşiţe” dânsa le mângâie cu o mână aproape de maestru.

Serghei Gorodeţki,   „Unele curente în poezia rusă contemporană”, 1913


                        Anna Ahmatova (1889 – 1966)

*     *     *

Bun găsit! În dreapta mesei
Auzi foşnet uşor, cumva?
Aste rânduri nu le mai duci la capăt –
Eu venii la tine, spre-a te vedea.
Oare mă vei ofensa din nou,
Ca data trecută? Mai ştii? –
Spui că nu-mi vezi mâinile,
Mâinile şi ochii negrii?
Aici la tine-i luminos şi simplu.
Nu mă goni, nu mă trimite iară
Sub năbuşitoarea arcadă de pod
Unde se răceşte apa murdară.

1913

                                           *     *     *

                                     Văd peste vamă steagul decolorat
                                     Şi peste oraş galbenă tulbureală.
                                     Inima deja mai prudent se-nfioară
                                     Şi e tot mai dureros de respirat.

                                     De-aş deveni iar fetiţa de la mare,
                                     Să încalţ pantofii pe piciorul gol,
                                     Şi gâţele să le aranjez coroană-rotocol,
                                     Cântând emoţionat cu voce tremurătoare.

                                     La ale bisericii din Herson cupole smolite
                                     Să privesc din pridvor spre chindie
                                     Şi să nu ştiu cum de fericire şi glorie
                                     Inimile se şubrezesc, deznădăjduite.

                                       1913
Traducere: Leo Butnaru

miercuri, 23 ianuarie 2013

UN CANDIDAT LA "OSCAR"


                                   VIAŢA LUI PI


Am vizionat filmul lui Ang Lee „Viaţa lui Pi”, nominalizat la „Oscar”. Unii înclină a-l crede revoluţionar. E ceva – nu? – să filmezi în aceeaşi barcă de salvare (după un naufragiu de vapor) un adolescent înfruntând un tigru agresiv, acesta, în respectivul spaţiu strâmt, „fără ieşire”, devorând o hienă şi o zebră – legea supravieţuirii. Iar tânărul hindus îşi foloseşte cunoştinţele enciclopedice despre comportamentul animalelor (e fiul unui fost director de grădină zoologică, ce s-a pierdut împreună cu soţia în valurile oceanului) pentru a ţine la distanţă tigrul, pentru a-l dresa, obişnuindu-l să-şi cunoască locul şi stăpânul – omul.


Filmul are la bază romanul omonim al lui Yann Martel care s-a vândut în milioane de exemplare, fiind prezent ani la rând în clasamentele bestsellerurilor, părând imposibil de ecranizat. Însă ingeniozitatea şi curajul regizorului în utilizarea uluitoarelor imagini 3D, a efectelor speciale în cascadă ne pun în faţa unei epopei ce şi-a câştigat deja milioane de fani „racolaţi” de mai multe imagini psihedelice-trăsnet.
Posibil să câştige la unele categorii ale premiului „Oscar”…

marți, 22 ianuarie 2013

UN INTERVIU


Ziarul "Ceahlăul", 22 ianuarie 2013

–  Leo, ai împlinit la acest început de ianuarie 64 de ani. La mulţi ani! Care consideri tu că este vârsta optimă pentru un poet de a scrie capodopere?
– Mulţumesc pentru urare. Aşa e, m-am născut pe 05.01.1949… – iar în autobiografii, precum în logica obligatoriu formală a poeziei, şi cifrele sunt jocuri de cuvinte…                  Vârsta optimă pentru un poet?... Ca şi pentru un cititor de poezie, adică nelimitată în atât de limitata, totuşi, durată a vieţii omeneşti. E de presupus că dacă Walt Wuitman ar mai fi trăit 73 de ani, scria poeme până la 146 de ani. Nu, nu e o vârstă... fantastică. Într-un eseu din cartea „Şlefuitorul de lentile” am inclus şi ceva statistică... parabolică, să zic, care vorbeşte de generozitatea Împărţitorului de zile ce l-a copleşit pe ţăranul japonez Mampe, dându-i 242 de ani de trai; pe londonezul Thomas Korn (207). În 1980, indoneziana M. Ketipopila împlinise 183 de ani – cam cât Creangă, Eminescu, Mateevici, Labiş şi Stănescu în dimpreunul-lor-a-fi, precum şi sunt, de altfel, în panteonul literaturii. Registrele bisericeşti din Moldova Estică dau numele mai multor codreni care au trăit 130, 140, 150 de ani. Iar dacă am reveni la vârsta longevivului din Ţara Soarelui Răsare, ar fi loc şi pentru plusarea celor 27 de ani, câţi i-a trăit Ciprian Porumbescu, şi altor 41, ai lui Urmuz, acesta preţuit atât ca scriitor de valoare, cât şi ca unul din pionierii absurdului în literatură – pentru că absurdă se pare şi dărnicia-zgârcenia cu care Parcele lasă în voie sau retează de la fus firele vieţilor omeneşti...

luni, 21 ianuarie 2013

CERNOBÂLUL ŞI CUCUL RĂGUŞIT DE ERBICIDE



                      Pagini de jurnal

30.III.1986

Ieri, invitaţia lui Mihai Dolgan la concertul „Contemporanului”. Prezenţi şi Vodă, şi Matcovschi, şi Senic. Ultimul urcă pe scenă cu flori. Finalul – cel de discuţie: una din parodiile cu „amore, amore”. Sentimente confuze…

Lăcrimează via curăţită. La peste optzeci de ani, bunica Ecaterina strângea această sevă şi îşi dădea cu ea peste ochiul beteag. Să-i fi ajutat oare?

Astăzi am definitivat povestioara pentru copii „Punguţa cu patru bani”, pe care doreşte să o scrie Gelu-de-trei-ani. Cu cinci bani – nu: argumentul – ar fi prea grea şi n-ar putea-o duce cocoşul moşului. O pregătesc pentru eventuala includere în volumul omagial dedicat lui Ion Creangă. M-a solicitat să colaborez Mihai Papuc. Să vedem ce vor decide cei de la editură.

1.IV.1986

Ieri, din nou la Străşeni. De data aceasta – şedinţă redacţională „LA” împreună cu pedagogii filologi din raion. Fără restricţii, instructivă. Întrunire de rezonanţă. Câţiva pedagogi au vorbit foarte bine: Ivanesi, Olga Nicolaevna, instructoarea în albastru, Luca… Participanţi: Senic, Dolgan, Anton, Cheianu, Zbârciog, Malaneţchi, Reniţă… Cam mulţi. Însă am vorbit doar trei: S – D – B.

duminică, 20 ianuarie 2013

4 SEPTEMBRIE 1987, BUCUREŞTI


                           DINTR-UN INTERVIU


Eşti printre primii scriitori din Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?

Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru,
Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987
– Să ştii că, la început de septembrie 1987, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două  sau trei săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”
Iar peste ani, am avut norocul să-i întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi „România literară”, acele ieşiri în lumea literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o... dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin menţinerea prieteniei sui generis cu lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni.

A consemnat
            Nicolae Sava

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

vineri, 18 ianuarie 2013

RĂZBOIUL ŞI VODCA



În romanul memorialistic „Copil la ruşi” şi în eseul „Românii şi enciclopedia sufletului rus” am scris despre alcoolul utilizat în cel de-al doilea război mondial de către sovietici. Pentru că şi o parte din bărbaţii din Moldova Estică, tineri sau până în cincizeci de ani, câţi a fost să rămână în viaţă, din groaznicele bătălii se întorsese(ră) cu patima pentru băutura-trăsnet, hiper-tare. Beteşugul prinse după acea sută de grame de alcool pur, spirt sută la sută (îmi vine să zic: mie la mie!), care uneori înlocuia echivalentul de vodcă prevăzut de o hotărâre specială semnată de Stalin; alcool ce li se turna soldaţilor sovietici înainte de atac. Să li se anestezieze spaima, să li se pară mlaştinile Belorusiei nişte, ce mai! – băltoace oarecare, Oderul să şi-l imagineze cam la genunchiul broaştei de adânc – ptiu! –, roiurile de gloanţe – un fel de insecte, ceva între muşte şi bondarii de mai... Unii pruto-nistreni renunţau la atare mod de a-şi reprima spaima, dându-şi seama că acţiunile unui ostaş lucid, treaz, sunt mai calculate, mai sigure şi, în anumite cazuri, te pot salva chiar de la moartea pe care o vezi cu ochii. Astfel că sutele lor de spirt le preluau alţi camarazi, dându-le de duşcă din căni de aluminiu din care, cu câteva clipe înainte, lichidaseră propriul tain de spirt pur. Groaznice urmările acelei sute de grame, cu care ostaşul mergea la atac, urlând cu gâtlejul ars de alcoolul pur un „ura!” răguşit, sugrumat, disperat. Nu 

conta numărul celor căzuţi, nu conta preţul victoriei ce fusese obţinută cu preţul a sute, a mii de vieţi în plus... (În minus!)... Şi alte milioane de vieţi terorizate de efectul întârziat al acelei „proverbiale” sute de grame de spirt date de duşcă... Bieţii dependenţi, à reburs, de blestemată cană de aluminiu... Cum să nu-ţi fi amintit de experienţele lui Pavlov cu reflexele condiţionate inoculate câinilor?...

ZIUA CULTURII NAŢIONALE LA BOTOŞANI



Cu flori la Eminescu

joi, 17 ianuarie 2013

DIALOG LA ÎNCEPUT DE AN ÎN REVISTA


                                                        Nr. 1-2, 2013
  Leo BUTNARU:


ŞI ÎN JUNEŢE, ERAM LA CURENT CU IZBÂNZILE CONGENERILOR MEI DIN DREAPTA PRUTULUI

V-aţi visat îngerul, in copilărie? V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri... „prenatale”?
– Parcă poate exista vreo copilărie fără luminoasele solii aripate ale cerului?! Iar îngerul meu păzitor l-am invocat de mai multe ori în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, micuţul heruvim salvându-mă de la câteva mari cumpene ce aveam să le trag. Şi, ca să leg cele două părţi ale dublei interogaţii, extrag un pasaj laconic din naraţiunea pomenită: „…ziceam/ scriam despre spectrul fantomatic, pe de-a-ntregul – numai aureolă al modestei copilării de ţară, cum, în mahala, la înţărcare, vreun prunc ceresc (toţi pruncii sunt cereşti!) stă în nehotărâre între sânul mamei Maria celei Născătoare de Hristos şi Calea Laptelui, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor; îngerii dintre care, în ianuarie 1949, fusese delegat şi aripatul meu păzitor: „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu eşti mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare şi-n tot locu’ mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte, amin...” Adică, după zece luni – un an, în altă iarnă ce îşi zburătăcea solemn stolurile îngerilor de ocazie, stăteam şi eu, în nehotărâte, la înţărcare, între sânii mamei Anastasia şi Calea Laptelui vieţii…” Ar fi şi acestea nişte prime amintiri (imaginate!), prenatale sau imediat post-natale.
Ce credeţi despre autodidaxie? Câtă... şcoală (studiu) este in operă, câtă experienţă, câtă intuiţie (mă gândesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda...)?
–  Eu unul îi datorez autodidaxiei chiar prezenţa mea într-un mediu artistic. Pe scurt, aşa a fost: la vârstă precoce, sufletul meu căuta să-şi exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în faţa culorilor, precum li se spunea în satul nostru creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele.

miercuri, 16 ianuarie 2013

CHIPURI DE PE PLAIURILE UNDE S-A NĂSCUT MAMA RALUCA


        În ajunul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu m-am aflat printre colegii-scriitori care au fost oaspeţii comunei Vorona, judeţul Botoşani, din care face parte şi satul Joldeşti, unde, în 1816, a văzut lumina zilei mama poetului, Raluca Iuraşcu-Eminovici. La întâlnirea literară de aici am surprins mai multe chipuri tinere care, parcă în reverberaţie de ecou imagistic, invocau frumuseţile şi junia de pe timpurile Mamei Raluca.




sâmbătă, 12 ianuarie 2013

"ARGO" - DRAMA REALĂ DEVENITĂ ARTĂ ADEVĂRATĂ


UNUL DIN CANDIDAŢII CEI MAI SERIOŞI LA  PREMIILOR "OSCAR"




Filmul „Argo” e de o tensiune supremă. Chiar dacă ştii că, în fine, totul se va termina cu bine, nu poţi să rămâi – cum? – la parametri emotivi uşor de controlat, de surdinizat. Abia în 1998 preşedintele SUA Bill Clinton a dezvăluit „scenariul” CIA de salvare a şase diplomaţi americani din Iranul cuprins de furie, acţiune în care ambasadorul canadian la Teheran s-a arătat de o temeritate exemplară.
Deci, în mare, subiectul filmului e bazat pe date concrete, iar din câte am mai citit despre această operaţiune, în afara scenariului au rămas şi alte detalii care ar fi fost demne de atenţie, importante în trecerea realităţii în ficţiunea (reală!) a cinematografiei. Dar, probabil, aceasta ar fi dus la lungirea poveştii care, deşi pare fantastică, a fost să fie adevărată, dramatică, dar cu happy end.
Lucrarea e un candidat serios la „Oscar”, judec după ce am vizionat şi alte pelicule nominalizate la prestigiosul trofeu – „Beasts of the Southern Wild”, „Amour”,  „A Royal Affair”, „Kon-Tiki”, acestea trei de la urmă concurând la categoria cel mai bun film străin, la care, pe lista scurtă, intrase şi „Peste dealuri” al lui Cristian Mungiu (de altfel, pornit şi el de la un subiect real, dar realizat cu posibilităţi financiare mult mai modeste decât producţiile americane sau germane, franceze sau britanice).
Din ecourile româneşti la filmul „Argo” am reţinut: Pentru toate personajele ficţionale pe care le-a omorât în sute de filme, în urmă cu 32 de ani, Hollywood-ul a salvat vieţile a 6 oameni cât se poate de realiO asemenea poveste se cerea spusă şi   Ben Affleck a fost actorul (rolul principal, L.B.) şi regizorul perfect pentru ecranizarea  operaţiunii în care un film fals (ce a stat la baza scenariului CIA pentru autorităţile iraniene, L.B.) i-a salvat pe 6 diplomaţi de la execuţie… Construcţia momentelor de maximă tensiune a fost unul dintre punctele forte ale filmului. Cu fiecare obstacol depăşit, altul şi mai serios se ivea, iar tensiunea  a fost menţinută pe tot parcursul… Chiar dacă nu a redat fiecare amănunt din adevărata misiune şi a inclus câteva elemente pentru a complica puţin acţiunea, Affleck a reuşit să urmeze firul poveştii fără să cadă în extrema dramatismului, profitând de un scenariu impecabil şi de o distribuţie impresionantă (Andreea Tarau).


CARTEA UNUI POET RUS





Aleksandr VEPREV (n. 1960)

LABORATOR

1

Noi am vorbit despre patru poeme,
drept rezultat – au ieşit cinci poeme…

2

Traducătorul a tradus cinci poeme,
în consecinţă au ieşit şase.

3

În cele şase poeme redactorul l-a depistat pe
al şaptelea…

4

Iar criticul nu a văzut niciunul…


CREAŢIE

Versuri în patru aforisme

1

Munca de bază fură timpul pentru creaţie,
însă oferă posibilitatea de a crea.

2

Creaţia fură timpul necesar pentru a trăi,
însă viaţa oferă posibilitatea de a crea…

3

Iar când tu ajungi scriitor profesionist –
munca de bază devine insuportabilă.

4

Viaţa a furat mult timp necesar creaţiei –
vrea şi viaţa să trăiască…

Traducere de
                       Leo Butnaru

            (Din volumul „Soarele cartofilor” apărut la început de an 2013 la Editura „Timpul” din Iaşi.)

vineri, 11 ianuarie 2013

UN GRUPAJ DE POEME


             Prietenilor-cititori de poezie, câţi  a fost să mai rămână pe bloguri, pe facebook, le propun un grupaj de metafore selectate de redacţia revistei
din antologia subsemnatului "Poeme din secolele XX-XXI" (Iaşi, 2011), texte ce se află la adresa:
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_poezie_Leo-Butnaru.html

PSIHOLOGIA BARIERELOR



                           Pagini de jurnal

20.II.1986

Un mijloc mai recent de a capta atenţia milioanelor: tele-podurile internaţionale şi interne. Ieri seară, o dispută aprinsă Leningrad şi Seattle (SUA). Adevăruri scoase la iveală, acuităţi, uneori – stridenţe. Este necesar ca lumea să discute, să se cunoască, să caute, în primul rând ceea ce o uneşte.

Un detaliu – la început de an nou, Julien Green îşi reia notiţele în jurnal, de foarte multe ori începând cu 5 ianuarie. Să fie aceasta o zi de bun augur? Oricum, cu ea mi-a început şi mie ceea ce continuă: viaţa.

21.II.1986

Ieri, la US, discutată literatura publicată în revista „Orizontul”. Nedumeririle intenţionate împotriva lui G. V. continuă. Str. ajunge la curată perfidie. Damian îi ia apărarea lui Vieru. Pentru mulţi – neaşteptat acest gest. A. Burac: „Nu ştii de ce a făcut mişcarea? Păi, are seară de autor la Leadoveni. Vrea să-l ia şi pe Grig”. Cam aşa e.

marți, 8 ianuarie 2013

TRĂPAŞII ANOTIMPURILOR

   
  Pe net, inclusiv pe  facebook, întâlnesc fotografii cu cai în plină iarnă (e firesc, nu?), care îmi amintesc că acum câteva luni postasem şi eu o imagine cu trăpaşi în plină vară urbană, toridă (un excepţional ansamblu sculptural  ambiental). Iată aici caii anotimpurilor: mişcarea, avântul sui generis!




luni, 7 ianuarie 2013

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII


Editura "TIPOMOLDOVA", Iaşi, 2013

                 Antologia are la bază volumele „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990); „Îngerul şi croitoreasa” (1998); „Ultima călătorie a lui Ulysses” (2006); „Ruleta românească” (2010); „Îngerii şi râsu-plânsu” (2011), apărute, respectiv, la editurile: „Literatura artistică” (Chişinău), „Clusium – Dacodens Press” (Cluj-Napoca), „Muzeul Literaturii Române” (Bucureşti), „RAO – Prut Internaţional” (Bucureşti) şi „Ideea Europeană” (Bucureşti).

*                            *                         *
O nuvelă din antologie

                ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI ULISE

                                                  Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un                                   Ulise printre bunurile sale. Se va ridica, 
va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, 
apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile 
cu carne friptă.
Jean Giono, Naissance de l’Odyssée

Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.
Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, impuse de blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

duminică, 6 ianuarie 2013

SCRIITORUL, MINELE ŞI GURA DE LIFT



VOCI DIN CÂMPIILE ELIZEE II

Fragment din dialogul cu scriitorul Mircea Sântimbreanu ( 7 ianuarie 1926 – 19 august 1999) 

Leo Butnaru: - Domnule Mircea Sântimbreanu, aş vrea să vă întreb dacă dvs. aţi avut ceea ce s-ar putea numi lovitură sau lovituri de destin. Adică, ceva neaşteptat, dramatic şi aproape misterios.
Mircea Sântimbreanu:– O, da, sigur! Vreau să vă spun că eu trebuia să fi murit demult. În 1945, lăsând de-o parte războiul, deci după încheierea păcii, din dragostea mea uriaşă pentru mare, primul drum pe care l-am făcut la închiderea facultăţii a fost la mare, în localitatea 2 Mai. Ajungând la gazda care avea un copil corigent şi pe care trebuia să-l meditez, în schimb ei să-mi dea masă, casă, mi-am lăsat bagajele şi am alergat spre mare. Spre apus. Am intrat în mare, m-am zbenguit gol-goluţ, hainele lăsându-mi-le pe ţărm. Iar când am ieşit, am dat cu ochii de o tăbliţă: „Atenţie, teren minat! Pericol de moarte!”. Şi... am rămas într-un picior. Nu mai ştiam ce să fac. Dar seara venea, soarele apunea. Schimbam piciorul, ca să rezist oboselii. La un moment dat am văzut, pardon, o balegă uscată. Măi, zic, dacă a trecut o vacă, totuşi sub balega aia nu e nimic. Şi m-am aşezat, zgribulit şi ud, şi tremurând, şi am stat toată noaptea pe acel loc însemnat de un animal. Popa, căci el era gazda mea, văzând că am venit, că am bagaj, m-a reperat, dar nu a venit nimeni până a doua zi, când au sosit ostaşii-pionieri şi au tăiat o cărare. Au scos sute de mine, ca nişte farfurii. Le-au băgat într-o căpiţă, pe mine m-au extras de acolo, iar mai târziu au împuşcat acele mine. Ore în şir Marea Neagră a hăulit de detunăturile sutelor de mine, care erau numai până la mine. Ei, gândiţi-vă că eu am trecut în goană printre ele şi că am ieşit în goană din mare...
– Tocmai aici ar fi doza de mister, de care vorbeam în întrebare.
– Dar să vă mai spun una. În 1958...
– Îmi dau seama că orice jalonare de atare speţă a destinului nu se poate uita...
– Aşadar, în 1958 eram tot la mare. Eu sunt un tip mai pofticios... Atunci mi-am dat curs instinctelor. Acoperit de un anumit humor, de un anumit flegmatism. Dar ştiam că, dacă îmi place vreo surată de-a Evei, trebuia să ştiu şi cât este ea de bună. Şi am găsit una muşcând dintr-un măr. Acesta s-a potrivit ca pretext de a vorbi despre ispită, etc. Pe scurt, în aceeaşi seară eram la Constanţa la acea tânără şi frumoasă doamnă, şi pofticioasă, care mi-a spus la un moment dat: „Se face ziuă, ar fi bine să pleci. Vine soţul”. „De acord”, am spus. Şi am plecat. Am deschis uşa la lift. Stătea la etajul patru. Şi liftul era la parter. Era defect. Am căzut în gura de lift, zburând de la etajul patru până la lift. Acum, cel care vă vorbeşte, uitaţi-vă cum arată.
– Om în toată firea şi în toate ale lui.
– Da, fără cocoaşă, fără proteze, fără... Cum am căzut? Aveam, cred că printre primii, adidaşi. Pe capacul liftului sunt zeci de scripete, de plăci de oţel, de cutare şi cutare. Eu am căzut fără să ating nici cea mai mică bucată de fier şi am fost amortizat de placaj, care m-a înghiţit până la brâu. Cu chiu cu vai, pe parcurs m-am prins cât am putut de grilaj, de funiile care erau – vai de capul meu! – pline de ulei şi care mi-au luat piele de pe mâini. Bun. Vreau să spun că am ieşit de acolo prin forţe proprii. Au rămas numai bascheţii. Am sărit grilajul. Deja eram plin de sânge, pentru că coastele mi se rupseseră, aşchii din coaste intraseră în plămâni ... dar, eram perfect conştient. M-am aşezat undeva. Cineva, mă rog, o patrulă, a crezut că am avut accident de maşină, m-a dus la spital. Abia după aia am realizat o stare de şoc. Peste câteva zile, mi-am zis: eu trebuia să fiu mort, peste mine trebuia să crească iarbă. Era parastasul de şapte zile acum. Şi mă gândeam (pentru că mai înainte vorbeam de Proust) că „O dragoste a lui Swann” se încheie aşa; şi când te gândeşti că aş fi putut să pierd totul, chiar şi viaţa, pentru o femeie care nici măcar nu era genul meu. Măcar nici numele nu i-l ştiu. Realmente. Zic, uite, domnule, ţi se întâmplă ce ţi se potriveşte. Destinul este, de fapt, firea ta. Fratelui meu, care n-a agăţat în viaţa lui o doamnă, nu i se întâmpla asta. După cum şi ce mi s-a întâmplat la mare nu se întâmplă orişicui. Un altul în locul meu ar fi studiat terenul, aştepta să se demineze. Însă aceste impulsuri, care sunt sarea vieţii şi îţi aduc şi multe satisfacţii, ce-i drept, îţi sunt intrinseci ţie, ca fire, ca risc.
– Aţi aşternut cumva aceste întâmplări pe hârtie, în vreo proză, în nişte memorii?
– Nu, n-am pus nimic pe hârtie. Absolut nimic. Poate, mă rog, vorbindu-le elevilor de primejdiile care vin din fire... Firea este greu de corectat, dar nu imposibil. Ea trebuie totuşi supravegheată.

11 octombrie 1997,
Neptun