luni, 7 ianuarie 2013

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII


Editura "TIPOMOLDOVA", Iaşi, 2013

                 Antologia are la bază volumele „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990); „Îngerul şi croitoreasa” (1998); „Ultima călătorie a lui Ulysses” (2006); „Ruleta românească” (2010); „Îngerii şi râsu-plânsu” (2011), apărute, respectiv, la editurile: „Literatura artistică” (Chişinău), „Clusium – Dacodens Press” (Cluj-Napoca), „Muzeul Literaturii Române” (Bucureşti), „RAO – Prut Internaţional” (Bucureşti) şi „Ideea Europeană” (Bucureşti).

*                            *                         *
O nuvelă din antologie

                ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI ULISE

                                                  Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un                                   Ulise printre bunurile sale. Se va ridica, 
va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, 
apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile 
cu carne friptă.
Jean Giono, Naissance de l’Odyssée

Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.
Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, impuse de blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

Aşadar, pentru a înţelege nelămuritele mistere ce-l priveau şi pentru a le aduce daruri zeilor, Ulise pornise în acel pelerinaj canonic spre Sfântul Munte Parnas. Însă avea să revină din nou în Itaca, puţin spus dezamăgit. Pe calcaroasele înălţimi ale Muntelui Sfânt, fusese de-a dreptul stupefiat, astfel simţindu-se în continuare, scrâşnind din dinţi şi suduind amarnic, precum Heracles când curăţa puturoasele grajduri ale lui Augias, săvârşind a cincea din cele douăsprezece enorme prostii ale sale. (În atare apreciere se făcea simţit probabil orgoliul şi egoismul lui Ulise care, chiar şi în infinita şi haotica lume a miturilor, nu era dispus să tolereze o rivalitate întru atribuirea gloriei.)
Oricum, acolo, la pragul Marelui şi Unicului Templu al zeităţilor parnasiene, toate i se păruseră intrate într-o ireversibilă criză a decadenţei şi pierderii de importanţă.
La Delfi, preoteasă Pythia nu catadicsi să-i răspundă. Zadarnic invoca Ulise, de nenumărate şi stăruitoare ori, Oracolul, rugându-l să-i sugereze ceva important referitor la viaţa sa de viitor sau să-l binecuvânteze pentru pelerinajul ce avea a-l întreprinde spre culmile Parnasului – Misteriosul Divin nu-l învrednicise măcar de un suflu abia-abia murmurat, susurat drept cel mai elementarisim semn de atenţie, ca să nu mai vorbim de o eventuală consideraţie...
Însă chiar dacă la Delfi fusese tratat cu o cinică muţenie, Ulise nu renunţă totuşi să ia pieptiş calcarosul munte blagoslovit întru sălăşluirea zeilor.
– Şi ce nu ţi-a plăcut, mă rog, acolo, pe Parnas? îl întrebase Penelopa, văzându-l atât de deprimat, cu faţa adumbrită de expresia unei stupefacţii imposibil de tăinuit sau atenuat.
Ulise nu-i răspunse. Mintea muierii, fie aceasta chiar Penelopa, n-ar fi fost în stare să-i înţeleagă perplexitatea, deoarece cauzele nu stăteau la suprafaţă, ca dresurile, ci trebuiau descoperite şi cumpănite într-un mod sagace. Iar cel ce reuşea să facă acest lucru avea să ajungă inevitabil la adâncile şi tristele concluzii care îl şi dezolaseră până la stupoare pe inegalabilul erou al uriaşei epopei homerice.
Însă celor dornici de-a înţelege totuşi câte ceva din neprotocolara şi descurajanta întâmplare Ulise le putea oferi doar nişte date foarte vagi ale problemei, constând într-o sumară descriere a priveliştilor dezolante pe care îi fusese dat să le vadă acolo, pe Muntele Zeilor.
Pe versantele Parnasului, o vestală deşănţat de bătrână (de fapt, atât de mult nu trăieşte nimeni...), pentru a întreţine Focul Sacru în Marele Templu, strângea, de tizic, bălegarul rămas de pe urmele aripatului trăpaş al cerurilor Pegas care, din vreme în vreme, cobora la păşunile alpine. Nobil nu doar din spiţă, ci şi din fire, în pofida dezgustului pe care-l simţea în acele clipe, Ulise se oferise să o ajute pe bizara vestală (el, cel ce cunoscuse farmecele cu care vroiau să-l cucerească Circe, Calypso sau Nausicaa!), ducându-i coşul cu bălegar până în pragul Templului în interiorul căruia – ţinea minte – muritorii de rând nu au dreptul să intre. (Iată şi problema: el, Ulise, era... de rând, sau – în afara rândului, sub incidenţa excepţiei?)
În pragul sfântului locaş, o gallus bankiwa, adică o găină oarecare, plebee a orătăniilor, scurma cu o râvnă încrâncenată în cenuşa Păsării Phoenix. (Amănuntul referitor la provenienţa scrumului i-l oferi însăşi vestala. Dar nu e exclus ca deşănţata aia să fi minţit cu bună ştiinţă şi rea intenţie, pentru ca Ulise să nu creadă cumva că cenuşa ar proveni de la arderea în vatra Templului Sacru a ceea ce strânsese dânsa în coş de pe urma aripatului Pegas.)
Orătania ordinară, plebee, de-a dreptul nepoetică şi neepopeică, scurma cu un zel nervos, încât cenuşa se ducea pe vânt şi în vecii vecilor nu s-ar fi găsit cineva în stare s-o adune, pentru a pune la cale o nouă renaştere a Păsării Phoenix.
Şi ce naiba căuta cobaia aia de gallus bankiwa în scrumul ăla? Pe dracu’ căuta!... Căuta motiv pentru propriul său cotcodăcit nemernic...
Până ajunse Ulise cu ofrandele sale la zei, până se întoarse, trecuse vreme berechet. Nu ani şi ani, ca în legendara-i călătorie de odinioară, însă câteva luni tot trecuseră ele, pentru că din Itaca până la Parnas se întinde destulă cale şi pe mare şi pe uscat, şi pe uscat şi pe mare. Astfel că Penelopa fusese supusă unei noi aşteptări grele şi, chiar de nu mai arăta tânără, plină de nuri, ca altădată, ea nu renunţa la vechile tabieturi de-a avea grijă de propria-i persoană. Pentru a nu se îngrăşa prea mult, din când în când Penelopa proba câte o cămaşă de forţă. (Talia i-o păstra centura de castitate, dar nu şi de... siguranţă...) Din necurmată grijă pentru supleţea siluetei, doamna se siluia, supunându-se şi unor şocuri electrice pe care le izvodea prin mângâierea concomitentă a două sau mai multe pisici. (O, zeilor, ce scânteieri şi furnicări misterioase! Ce icnete dulci de matroană însingurată!...)
Iar la această nouă reîntoarcere a sa, tot slab, dom’le, slab se arătă bietul ăsta erou Ulise, încât nu aveai motiv plauzibil să crezi că chiar el este vestitul marinar. N-ai fi crezut, în ruptul capului n-ai fi crezut, dacă grijulia lui soaţă nu i-ar fi spus duios-dojenitor:
– Dragă, pe coloana vertebrală, pe osatura şirei spinării pielea ţi se învolbură ca o pânză pe catarg. Hai, mami, să mergem la masă.
Şi, odată re-ajuns printre bunurile sale, Ulise se îndreptă ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.
În bucătăria bântuită de mirozne delicioase, prin perdeaua de rafie din curte răzbătu strigătul sacadat al unui curcan; strigătul gâlgâit ca o admiraţie tâmpă care-l făcuse pe Ulysses să se crispeze cu dezgust: eroul îşi amintise de împănata aia orătanie plebee ce scurma cu râvnă înverşunată în cenuşa Păsării Phoenix.
– Bankiwa mamei mă-sii, gata, nu mai plec nicăieri! Iar când o fi să fie, să-mi daţi cenuşa pe vânt! exclamă Ulysses în timp ce înşfăca o halcă de friptură.

1996


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu