joi, 28 februarie 2013

CU MIEUNICA

Aceasta a fost Mieunica. Avea ochi ca Mediterana.


LA RETRAGEREA PAPEI



Un poem de 
        Osip MANDELŞTAM (1891-1938)

ABATELE 

O, companion al eternului roman,
Abate al lui Flaubert sau al lui Zola –
De la arşiţă roşcate-ţi sunt sutana,
Borul pălăriei de fetru, catifea.
Pe vechi, dânsul trece în preajmă, cu toane,
În ceaţa amiezii, în lung de mejdină,
Târând din resturile forţei romane
Prin lan de secară şi pâlc de neghină.

Distins, păstrând onestitate, tăcere,
Silit cu noi să bea, să ia din bucate
În haină civilă ferind de vedere
A tonsurii lucitoare demnitate.
El citeşte Cicero întins pe perină,
Până să meargă pocăit la culcare:
La fel multe păsări în vechea latină
Domnului îşi cântă rugi mari fiecare.

Eu îmi plecasem capul, dânsu-mi răspunse
Cu abia-abia a frunţii înclinare
Şi, vorbind cu mine, delicat îmi spuse:
– Veţi muri catolic, întru alinare! –
Pe urmă suspină: – Ce căldură, Doamne! –
Şi, ca semn că vorba lungă-l oboseşte,
Se-ndreptă spre parcul cu castani, castane,
Spre castelu-n care, zi de zi, prânzeşte.

1915
În româneşte de
    Leo Butnaru


luni, 25 februarie 2013

CUM STĂM CU MEMORIA NAŢIONALĂ? CATASTROFAL!!!


Magda Ursache

SURPRIZELE POSTERITĂŢII SAU LISTA DE MARMORĂ

Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.
Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). RecomandHimera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Lazu ;i Ion Murgeanu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.
Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizaţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.
Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib I. Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele dinLuminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.

UN ESEU DIN BULGARIA


        

   IPOSTAZELE UNEI POEZII


Poetul nu are biografie. Biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”     
                            Nichita Stanescu

          Lirica asociativa si complicata a lui Nchita Stanescu /1933-1983/ a provocat aprinse discutii inca din momentul debutului sau in 1960 cu volumul “Sensul iubirii”. Era inceputul celei de a doua infloriri a literaturii romane din secolul XX, dupa perioada interbelica. Cu acest volum, si mai ales, cu cel de al doilea “O viziune a sentimentelor” /1964/, poetul si-a declarat predilectia catre “poezia cunoasterii”. Si mai tarziu, indiferent de 

tematica, genurile si mijloacele artistice, el a ramas fidel scopului sau principal: sa patrunda in “tainele Facerii”. Aceasta dorinta a fost caracteristica si marilor sai premergatori din poezia romana: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, dar la Nichita Stanescu ea a capatat un sens deosebit, iar mijloacele poetice s-au dovedit a fi neobisnuite si complet noi. In sensul cel mai general, cu toata bogatia de mijloace artistice carateristice lui Nichita Stanescu, in poezia lui predomina metafora desfasurata – intruchiparea gandurilor si a sentimentelor, inrudita cu mitologizarea pagana. Cuvantul la acest poet, original si neasemuit cu nimeni, are nu atat o semnificatie narativa, cat  una mai degraba metaforica. Sunt convins, ca lectura acestei poezii deosebite, necesita o pregatire prealabila a cititorului. El este prea departe de poetii din generatia lui. Si ca orice geniu era un inovator.

sâmbătă, 23 februarie 2013

TERMOMETRUL ŞI LUMÂNAREA



3.II.1987

Cu o sâmbătă în urmă – interviu cu Ion Suruceanu. Am descărcat pelicula vorbăreţii sale inspiraţii (nu pun aici nici pic de ironie…). Alegem noi ce trebuie. Comandat de revista „Moldova”.

14-20.II.1987

Deplasare la Cernăuţi. Sărbătorirea lui Ion Chilaru. Călătorie la Hotin. Fortăreaţă semeaţă, ici-acolo cu orgoliul potolit de ruinare. Am contemplat-o îndelung, ascultând explicaţiile dubioase ale bătrânelului ghid pre nume Snegur, raportându-le la adevărul adevărat. De altfel, asemănător cu ce ni se întâmplase acum câţiva ani la Cetatea Albă. Asta e, mulţi încă nu ţin cont de ceea ce se spune astăzi, că emiterea jumătăţii de adevăr e mai rea decât minciunea.
Vizite la Chilaru, Zegrea, Tărâţeanu, Crigan, Leviţchi. Ultimul a primit apartament nou. Aici şi auzim, la telefon, de la Lutic, cutremurătoare veste a sinuciderii lui Pavel Boţu. Presupuneri, versiuni, nedumeriri… Pe la trei-patru de noapte îmi telefonează Andrei Burac, bântuit de insomnie. Discutăm cazul, persistă starea de descumpănire.

vineri, 22 februarie 2013

CONU MIHAIL


    Acum patru zile, când am trecut pe Aleea Clasicilor din Grădina publică Ştefan cel Mare din Chişinău, am fotografiat doat un trio de chipuri emblematice pentru spiritualitatea românească. Pe Mircea Eliade şi pe George Călinescu i-am prezentat deja. Dar cum puteam să-l las în anonimatul "Canon"-ului digital pe cel care ne-a aprins imaginaţia copilăriei şi adolescenţei cu "Fraţii Jder", "Ion Potcoavă" sau "Neamul Şoimăreştilor"? Plus că subsemnatul locuieşte chiar pe strada Mihail Sadoveanu, unde şi plasez, iată, pe blog imaginea Ceahlăului literaturii române. 


      Conu Mihail vine imediat după George Călinescu, încolo diagonala aleii-branşă în unghi cu cea principă fiind liberă. Sigur, vor apărea acolo şi alte busturi ale ctitorilor de cultură românească, demni de omagiul generaţiilor în perindare. 

miercuri, 20 februarie 2013

VECINII


    Vecinul din stânga al lui Mircea Eliade de pe Aleea Clasicilor din Chişinău este George Călinescu. Presupun că, nopţile, în lungi discuţii, ei se înţeleg de minune. Probabil, unele din ideile lor le sunt cunoscute celor care au în grijă paza reşedinţei preşedintelui Republicii Moldova, aflată la, să zicem,
circa 25 de metri de marii înaintaşi.


       Acum patru decenii şi ceva, la Universitatea de Stat din Chişinău, eu am mai prins vreo două cursuri la care ni se recomnda şi exegetica lui George Călinescu. Mai apoi, satrapii comunişti au închis raionul de carte românească de la librăria "Meridian", iar la prelegerile universitare nu ni se mai vorbea de Călinescu sau Blaga etc. Cu atât mai mult mă bucur de cetăţenia de bronz, transpruteană, a lui George Călinescu, cu care, iată, suntem concitadini, chişinăuieni.

marți, 19 februarie 2013

SALUT


  Am avut de rezolvat unele probleme prin centrul Chişinăului şi, mi-am zis, hai să trec să-mi salut vechii prieteni. Sunt toţi bine mersi, v-au transmis şi domniilor voastre salutări şi urări de... neuitări reciproce. Adică, de aveţi timp, vizitaţii. Pe Aleea Clasicilor. În compania lor e reconfortant şi instructiv.
     Azi vi-l prezint pe Mircea Eliade. Primul său monument din spaţiile panromâneşti. Între timp, posibil să mai fi apărut şi altele. Şi ar fi bine, pe drept şi merit.



     Remarcaţi că prin lentila stângă a ochilarilor lu Mircea Eliade se văd doi stropi de cer. Cerul are o privire de filosof, nu?

sâmbătă, 16 februarie 2013

SUAVA CETATE A POEZIEI



Uneori, precum şi domniile voastre, sunt cuprins de anumite efuziuni de entuziasm şi-atunci îmi trec, esenţializat, sentimentul – în gând, pe care îl încondeiez pe vreo fişă, îl includ în jurnalul personal sau în vreun text pe care îl scriu pentru „Contrafort”, „Vatra”, „Luceafărul, „Sud-Est cultural”, „Ateneu”, „Apostrof”, „Hyperion”... ori alte reviste la care ţin şi care nu odată mi-au demonstrat solicitudinea lor. Spre exemplu, ca ieri, notam pe una din fişele-computerograme următoarea... efuziune de entuziasm:
„Fenomenal! – În Olanda se desfăşoară o acţiune culturală de celebrare a marilor poeţi, prin imprimarea / sculptarea unor versuri ale lor pe faţadele caselor din oraşele principale ale ţării. Colegul din Novosibirsk (adânc de Siberie!) Igor Loşcilov, care mă ajută dezinteresat în munca-mi de antologare şi traducere a avangardei literaturii ruse, de data aceasta îmi expediază şi o impresionantă listă (funcţională! – care – la clik – deschide imaginile respective). O parte din versuri sunt ale poeţilor care, cândva, au fost eminamente... puşi la zid, de regimurile dictatoriale, represive,  inumane, iar astăzi, iată, ca un stindard în piatră, poezia lor e urcată pe zid, expusă în văzul lumii.
Dintre ruşi sunt următorii: Ţvetaeva, Ahmatova, Blok, Mandelştam şi Hlebnikov (acesta cu poemul „Când mor...”). Apoi – zeci de alţi poeţi celebri din istoria literaturii universale – de la Safo, Shakeaspeare – la Apollinaire şi Lorca etc. Cu părere de rău, dintre români deocamdată nu e nimeni...
Shakespeare e cu „Sonetul XXX”. 
Sonetul lui Shakespeare

Olandezii care trec pe strada Repenburg a metropolei lor, pe murul casei Nr. 31 pot citi, pentru prima oară, sau reciti, admira – a mia oară următoarele versuri (să ne amintim şi noi câteva rânduri): „Când tainic sfat gândirile-mi trezesc / Trecute lucruri înapoi rechem, / Suspinul meu în lipsă-l risipesc, / Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem. //  Îmi scald atunci un ochi ce n-au mai plâns, / Pentru prieteni dispăruţi în veci; / Amorul năruit, în vorbe strâns, / Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci..” Fiţi de acord că aceste stihuri trezesc ceva vibraţii în inima omului, îi creează o stare sufletească mai specială, mai umană oarecum decât clişeul obositor şi griul urbei contemporane. O fi aici şi un memento mori care face omul mai bun, mai blajin, mai iertător, mai înţelegător...
Apollinaire e inclus în biblioteca de piatră a zidurilor Amsterdamului cu poemul vizual „Loin de pigeonnier”, Mandelştam – cu „Leningrad”, Lorca – cu „De profundis”, iar „până la ei, printre ei” (criteriu cronologic care nu funcţionează în ce priveşte poezia tuturor timpurilor) – Safo cu catrenul intitulat „Eenmaal” (ceva în olandeză, probabil). Pe sit-eul „Het muurgedichtenproject van de Stichting Tegen-Beeld” sunt indicaţi autorii, titlul operelor, localitatea, strada unde au fost „expuse poemele”, în total – 101. Când se dă clik  pe un nume sau altul, se deschid imaginile cu textele de pe pereţii frumoaselor sau mai modestelor clădiri din ţara lui Rubens. Cu deosebită satisfacţie indic adresa internet, pentru a se bucura şi alţi colegi, prieteni, cititori, frecventând-o:  http://www.muurgedichten.nl/indexopontstaan.html#Op. Dragi prieteni, dragi iubitori de poezie, cercetaţi această adresă, nu veţi regreta...” Iar ca un ecou românesc trimiteam, în gând, spre Olanda anume tragicul poem al lui Osip Mandelştam „Leningrad” dăltuit în murii poeziei lumii:
„Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până  la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o  mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930  (Trad. L. Butnaru)
Asta constatam, asta ziceam-scriam, pentru ca, peste câteva ore, să fiu cuprins de un ciudat sentiment de derută, de nedumerire, de mâhnire. De ce? Păi, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la „Europa liberă”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora 
Poemul lui Apollinaire
jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această

vineri, 15 februarie 2013

DE CE TOCMAI MÂINE-POIMÂINE?




                                            Pagini de jurnal

6.XII.1986

Miercuri şi joi, cu Mihail Ion Ciubotaru şi Nicolae Vieru – întâlniri cu elevii din Zberoaia, Grozeşti, Iurceni, Ciuculeni şi Nisporeni. Dialoguri intense, elevi cu lumină vie în ochi şi în cuvânt. Dintre întrebările ce mi s-au adresat: care sunt cele două visuri ce vi s-au realizat şi două care mai sunt doar vise? Glumind, răspund că eu am încă nerealizate toate cele patru visuri. Iar, serios, – cred că împlinirea celui mai mare vis a fost norocul de a mă fi născut. Pentru că milioane de prunci au ghinionul de a nu se naşte, începând cu cauzalităţi dramatice, obiective, şi încheind cu cele ce ţin de medicină şi nedorinţa de-a avea copii.
Şcoala din Zberoaia poartă numele scriitorului M. Andreescu. Au seră. Cabinete bine amenajate, inclusiv cel ce e şi camera-muzeu a scriitorului. O colecţie de scoici frumoase, trimise şcolii de foştii elevi ce şi-au făcut şi-au îşi fac serviciul militar la marină.
Cred că am fost în condiţie sufletească bună, animând audienţele. Am avut priză la public.

joi, 14 februarie 2013

LA URMA URMELOR


Da, vroiam să zic (dimpreună cu imaginea): 
la urma urmelor, sunt bune şi cărţile la ceva, 
odată ce computerul le scoate din casă - să construiască 
o altă casă.

marți, 12 februarie 2013

CRAI NOU


Priviţi la cer: astă seară e lună nouă. 
Celălat crai  va veni deja pe cer de primăvară.






luni, 11 februarie 2013

NOAPTEA



 MISTER, LUME ALTERNATIVĂ?

    – Ce rol acordaţi nopţii în viaţa dvs.? Timp de odihnă sau lume alternativă, misterioasă, cu un alt regim şi cu alte legi? – ce anume înseamnă pentru dvs. noaptea?
– Noaptea este apanajul tinereţii, alchimia extragerii tale – a celui din viitor, matur, –  din propriile-ţi vise şi oboseli, care pot fi (însemna) şi lecturi, dar şi dragoste, astronomie de amator care priveşte, holbat, bolta înstelată, dar şi poezie iscată în – pardon! – scăfârlie, de sete de mister, dar şi de – asta e, asta a fost! – beţie din necaz sau din – ce mai, s-a întâmplat! – prostie... În noapte ţi-ai scris multe poeme sau pagini de proză, când te întâlneai cu Muza sau cu... Hurmuza halucinaţiilor lui Turnavitu sau... Turnavinu... Cred că noaptea este ţărâna din care încolţim de fiecare dată în geana zorilor. Geaba nu ne place noaptea – ea, declanşatoarea de inspiraţie, plăceri, fericire şi... resemnare. Numai iubind foarte mult, poate că (şi) – biblic (măsliniu, ca tenul Sulamitei!) noaptea, 

înţelegi ce ai de pierdut: viaţa, întru (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. În fond, de profundis-ul nostru, propria noastră intimitate nu poate fi perceput(ă), vag, misterios... rudimentar-poetic decât ca o noapte... – luminoasă? – nu, mai curând – fructuoasă. Noi ne formăm caracterul nu în plină lumină, ci în abisul subliminalului noptos. În imensitatea nopţii se întâmplă (dep)lina, (dez)lănţuita boemă a noastră – de multe ori, a inşilor care, la oara şapte dimineaţa, îşi pun cravata şi pleacă la stupide slujbe... serioase, înalte, – pleacă în serviciul patriei, clişeelor sociale şi Uniunii Europene.
Noaptea este spaţiul libertăţii. Cel puţin, de creaţie. Cel mult, de... greaţie... Noaptea, îţi poţi spune poveşti ţie însuţi, când eşti de şase sau de  şaizeci de ani. Noaptea e mai uşor să trăieşti, noaptea e mai uşor să mori.
Dar noi nu prea cunoaştem aceste lucruri, pentru că, noaptea, pur şi simplu, şi predestinat, dormim. Noaptea ne este dată pentru a fi mereu curioşi faţă de noi înşine, faţă de lumea pe cvasimoarte în somnul ei. Iar concluzia ar fi că omul, nici astăzi, de la Ghilgameş încoace, nu a înţeles pentru ce i-a fost dată (şi) noaptea...
Dacă aveţi curajul să vă reamintiţi de latura noptatică a sufletului, recitiţi-l pe Dostoievski, cel mai nocturn-dramatic dintre scriitori. Pentru că dramatismul nu înseamnă horror, ci două-trei pagini de Dostoievski, în care unul dintre fraţii Karamazov sau preacinstitul monah încearcă să se dumerească asupra luminii care devine moarte (dacă îmi amintesc eu bine, când tăciunele crizei scrie pe destinul nostru).

sâmbătă, 9 februarie 2013

EXPOZIŢIA BULDOZERELOR; SAMIZDATUL



                                  Fragment de interviu

Alexandru Ovidiu Vintilă: - Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă acesta cu vreo mişcare din România?
Invitaţie la expoziţia din 15 septembrie 1974
Leo Butnaru: – O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii dintre ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.
Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, au făcut una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-au dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea  „de după dâmb” ( iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.
Aspecte de la expoziţie

De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.
Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de

vineri, 8 februarie 2013

CASE MARI – SUFLETE MICI




Pagini de jurnal
11.X.1986

Deplasare de câteva ore la Dubăsari. Planul cu abonarea, sperăm să fie atins nivelul din anul curent. Stupoare: în chioşcurile de aici nu se propune pentru vânzare niciun exemplar de „LA”. Motivul: indiferenţa  unor diriguitori faţă de realitatea culturală, lipsa interesului etc. Şeful de la „Soiuzpeciat’” promite să comande pentru 1987 zece exemplare pentru realizarea cu amănuntul. (Nu este exclusă şi o boicotare a „malului drept”.)

Îi avem de oaspeţi pe Andrei şi Lenuţa, Ludmila Sobieţchi. Până la ei – prezenţă la Ziua Poeziei. Andrei Ţurcanu îmi citeşte o epigramă despre şefia US, cu o noţiune neaoşă: Boaţa. Sărmana Eliza Nicolaevna (Botezatu)! De altfel, acum câteva zile i-am spus unele adevăruri despre pasivitatea conducerii US. O să ajungă şi la cap, Boţu.

Nicolae Popa propune ca la cenaclul „Dialog” să se ţină o seară de comemorare a lui Leonard Tuchilatu. Eliza Botezatu zice că comsomolul, ba chiar şi CC nu vor accepta. Vestea ajunge la Leonida (Lari), care îi telefonează expres lui Al. Ciubaşenco. Acesta declară: „Transmite-i Elizei Nicolaevna că CC şi comsomolul sunt pentru, nicidecum contra. Să se dumirească şi dumneaei”. Greu, greu cu restructurarea, dar, cu încetul, parcă ne-am mişca mai spre lumină.  

16.X.

În contextul restructurărilor, necesare imperios, vine întru luare aminte şi spusa lui Francis Becon:  „Predominarea obiceiului (obştesc) se vede pretutindeni până într-atât, încât e de mirare să auzi pe oameni declarând, asigurând, promiţând, spunând vorbe mari, şi pe urmă făcând întocmai cum au făcut şi mai înainte, ca şi cum ar fi imagini moarte şi maşini puse în mişcare numai de roţile obiceiului (obştesc)”.

joi, 7 februarie 2013

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR


                                         DESPRE GHENNADI AYGHI  (1934 - 2006)

                                                 (Fragment de interviu)


LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR
                                                    (fragment)

    Cristina Cârstea: –Da, florile şi roadele din Grădina de delicii a poeţilor sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din reprezentanţii cei mai de seamă ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă propun să ne întoarcem la actualitate. La începutul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeţi contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudată. El vine din spaţiul unei alte limbi, ciuvaşa. Dar opera sa capitală e scrisă în limba rusă. După cum ştiţi, unul din strămoşii săi a fost şaman. Credeţi că magia a avut vreo influenţă asupra limbajul liricii ayghiene?                                 
          Leo Butnaru:Da, am reprodus unele momente de percuţie ancestral-şamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul întrupat în destin”. Însuşi poetul povestea că firea unuia din bunicii săi reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de şamanism şi 
Ghennadi Ayghi
ortodoxie. Reverberaţiile de ecou al obârşiilor îl făceau ca, seara, când cireada se întorcea de la păşune, acolo, în satul lor, Şamurzino, din regiunea ciuvaşă Batârievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieşea în întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!), îngenunchea în faţa taurului şi se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înţeles numai lui unuia şi anticilor spirite ale strămoşilor ciuvaşilor. Ei bine, ar fi o diferenţă între corida cu tauri răpuşi, iberică, şi taurul în faţa căruia se roagă un om? Ar fi o diferenţă între conştiinţa toreadorului care desfundă sângele din grumazii puternicului taur şi ţăranul ciuvaş care îngenunchează în faţa animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el şi

miercuri, 6 februarie 2013

DESPRE INTERVIU/ DIALOG



SUNTEM LIBERI ATÂT TIMP, CÂT ÎNTREBĂM ŞI RĂSPUNDEM
                (fragment de interviu)

– Domnule Leo Butnaru, cu îngăduinţa Dv., reproduc rândurile următoare: „Lectura unei cărţi ca cea intitulată «Răspuns şi răspundere» de poetul, prozatorul şi eseistul Leo Butnaru este nu doar folositoare spiritual, ci şi mult atrăgătoare. Fire iscoditoare, cu o curiozitate mereu vie, sensibil, bun psiholog, autorul ştie să provoace confesiunea, să stârnească destăinuirea, să creeze atmosferă de comunicare autentică, sinceră şi deschisă. Acest volum de interviuri reconstituie şi restituie momente şi imagini ale vieţii noastre literare şi artistice...” (Ion Gherman). M-am convins de autenticitatea acestor caracteristici lecturând şi volumul „Spunerea de sine”, care cuprinde tot dialoguri. Vă mişcaţi dezinvolt în lumea literară şi, cu arta Dv. de a încânta partenerul de discuţie, scoateţi la lumină „esenţe spirituale” demne de a  fi aduse în atenţia cititorilor. Acceptaţi, vă rog, ca la rândul dv., să fiţi intervievat şi să intraţi în „Oglinzile cetăţii”, volum ajuns la numărul patru. Deci, pentru început, să ne oprim asupra virtuţilor „dialogului”. Care ar putea fi aceste virtuţi?
– Departe de mine gândul de a încerca să fixez virtuţile ultime ale unei arte a conversaţiei care îşi are genul la interstiţiul dintre literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică, având cu toate aceste genuri relaţii de rubedenie şi interacţiune. Dar poate că dialogul, ca formă şi mijloc de a transmite mesaje, precede rudele şi vecinii săi de dicţionar de termeni literari, fiind primul în afara ordinii alfabetice.

În dialog cu Marin Mincu
– De ce?
– Deoarece, la marile începuturi, în universul cunoaşterii umane (foarte „înguste” pe atunci) interogaţiei i-a fost hărăzit rolul primordial. Astăzi interogaţia rămâne pe una dintre poziţiile principale, ca pârghie esenţială în descoperirea răspunsurilor de orice ordin. Ba chiar unii sunt înclinaţi să creadă că, peste un arc de timp destul de mare, vremurile noastre revin la nişte modalităţi de difuzare, de comunicare a ideilor care au fost caracteristice Evului Mediu; revin la o revigorare a oralităţii şi auditivului servite de alte mijloace. În zilele noastre interviurile, dialogurile sunt atât de la modă (în special în Europa de Est care, din motive cunoscute, „a tăcut” cam mult), încât ele ar putea fi asemănate unui gen special de... folclor modern şi monden.

luni, 4 februarie 2013

„PARTIDUL” NU NE CREDE! NE SUSPECTEAZĂ!



Pagini de jurnal

28.VIII.1986

La Leuşeni, nume de familie din cronici străvechi, amintind şi de Lăpuşneanu: Spancioc.

31.VIII.1986

Cutremurul de pământ a redeşteptat în oameni spaima, a făcut pagube şi victime. O revizie nemiloasă în rafturile cu veselă de cristal: căldări întregi de cioburi de Boemia aruncate la lada cu gunoi.

5.IX.1986

Intră pe la redacţie pictorul Igor Vieru. Convalescent, după o boală îndelungată. Zice că timp de doi ani nu a lucrat nimic şi acum are o foame nebună de a face ceva: „Îmi vine să iau vopseaua şi să o frământ între degete, atât mi-i de dor de muncă”.

7.IX.1986

Redresarea pe plan social, etic scoate la vedere post factum multe lucruri reprobabile. De ce se află, de exemplu, acolo unde se află Casa Radio? Pentru că se ştia: pe acel teren urma să-şi extindă spaţiul instituţional studioul „Moldova-film”. Păi, stimaţi cetăţeni, acel teren a fost pierdut la… jocul de cărţi de către Iordanov, figură cunoscută. I l-a pierdut lui Stepan Lozan, preşedinte al comitetului de stat pentru radioteleviziune. Iată apucăturile boiereşti pe contul poporului, pe contul statului. Aceşti tipi confundau lumea noastră cu moşia lor. La dezmăţurile şi orgiile lor cine ştie încă ce şi câte au mai fost jucate la cărţi. Chiar şi destinul unui sau altui om care trebuia avansat sau demolat. Penibilă situaţie!

duminică, 3 februarie 2013

UN ESEU DIN REVISTA

ÎN CHIŞINĂU - STRADA SATULUI MEU


    La Chişinău, nepoţii, tinerii soţi Marcela şi Mihai, şi-au procurat casă undeva în preajma podului-viaduct ce duce spre sectorul Botanica. E o vale mai adâncă acolo, cu gospodării la curte. Este interesant, aproape neobişnuit că în acea mahala unele străzi poartă numele satelor, comunelor  noastre de pe lunca Răutului, inclusiv cel al Negurenilor mei de baştină, apoi – Sărăteni etc. Sigur că e curios cum au fost ele botezate astfel. Probabil, până la independenţă, aveau nume străine, precum "siberienele" mahalale de la Telecentru, iar când a fost să se treacă la topografia autohtonă, s-a întâmplat că pe lângă podul-viaduct să aibă gospodării unii consăteni de-ai noştri, de prin părţile Răutului, Orheiului, care au rugat primăria capitalei să le onoreze localităţile din care se trag, situate cam la 80 de kilometri de Chişinău. Eu unul, cel care, cu titlu de omagiu, le-am dedicat Negurenilor în care m-am născut şi am copilărit poeme, proze şi eseuri, bineînţeles că încerc sentimente de mândrie, pe care le împărtăşesc şi domniilor voastre. 

Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova, - la Negureni

sâmbătă, 2 februarie 2013

ESEURI DIN DOUĂ VEACURI


FRAGMENTE DINTR-O PREFAŢĂ ÎN DOUĂ PĂRŢI

Pasienţa purtătorului de oglinzi

În structura sa, acest volum de eseuri este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie („care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”, precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, „cronica” prezentei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, 
Antologie, Iaşi, 2013
poate, nobleţea ei delicată, „cuminte, ca semn al bunei creşteri”, dar şi elementarul „vagabondaj” de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabellae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuire, la sumara lui cercetare, mă impresiona mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţii sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/ integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face „şi mai compatibile” (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, „Pseudonime”, se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost primele supuse

vineri, 1 februarie 2013

PROCLAMAŢIE... CULTURALĂ, KARAOKE... SOVIETIC?


Prietenul meu lituanian Antanas A. Jonynas  a postat pe pagina sa de facebook o… un… Uite, nu ştiu cum să numesc/ definesc adecvat acea/ această imagine: proclamaţie… culturală? Sau un prim karaoke… sovietic, care să ajute, acum mulţi ani, să se cânte în public celebre melodii occidentale, cărora nu doar că li se „afişa” cuvintele, ci, din engleză şi franceză, acestea erau transcrise, fonetic, cu caractere de litere plăsmuite de călugării Kiril şi Metodiu după modelul grecesc? În proclamaţia culturală/ karaoke sovietic sunt reproduse două melodii – în engleză-cu litere slavone „Yasterday” a lui  Paul McCartney, lansată de „Beatles” în albumul „Healp!” din 1965, şi „Salut” al lui Joe Dassin, trimisă în lumea mare în anul 1975.
Un lucru de reţinut e că această „proclamaţie”, acest karaoke prezintă piesele în cauză drept melodii… de pahar, de petrecere (în ruseşte „zastol’năe pesni”). Plus menţiunea: „zakordonăie” – de peste hotare; „de după dâmb”. Vedeţi în pagina cu texte un pahar pe stânga, o sticlă de şampanie şi un pocal – pe dreapta, jos – fel de fel de bucate, totul sugerând o masă festivă cu prieteni care, împreună, vor cânta a voie bună. În genere, în defuncta URSS estrada occidentală nu prea era agreată, dacă interpretul cutare sau cutare nu era şi un „luptător pentru pace” sau „prieten al primei ţări a socialismului din lume” etc. Însă, din când în când, din an ăn Paşti, radioul şi televiziunea mai puneau pe post şi mari interpreţi occidentali. În special într-o emisiune  de An Nou, din prezorii zilei de 1 ianuarie, astfel că milioane de cetăţeni sovietici îşi puneau scopul să nu adoarmă cumva până la ora 4 spre dimineaţă, când, de regulă, începea concertul străinilor pe canalul 1 transmis de Moscova. Aşteptau, se delectau, tinerii înregistrau melodiile.


Bineînţeles că în URSS erau cunoscute piesele grupului „Beatls”, astfel că şi cetăţenii sovietici au contribuit din plin ca „Yesteday” să ajungă cea mai interpretată melodie din toate timpurile. Însă geaba scrie în wikipedia că respectiva piesă ar avea doar peste 3000 de variante de interpretare ale altor formaţii/ interpreţi şi că, constata Broadcast Music Incorporated”, ar mai fi avut (doar) şapte milioane de variante ale altor artişti. Nici pe departe adevărat! Pentru că, imaginaţi-vă, imensa întindere sovietică, în faţă cu atare proclamaţii culturale/ karaoke, la nenumăratele mese şi petreceri sau chefuri în draci dădea alte mii şi mii de variante „interpretative” ale celebrelor şlagăre! În Rusia, Ţările Baltice, Ucraina, Georgia, Uzbekistan, Tadjikistan, Belarus, Moldova, Armenia, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Tatarstan, Başkorkostan, Tuva, Caucaz etc., etc.!… Şi piaţa muzicală lucra, inventa, lansa texte englezeşti, franceze, italieneşti, spaniole transcrise, cât mai aplicat fonetic, cu litere ruseşti. Deja şi autorităţile din Kremlin îşi mai astupau urechile, când unele texte păreau să fie în uşor dezacord cu „morala constructorului comunismului”, cum puteau părea şi aceste versuri din melodia lui Dassin „Salut”:
Je m'étais fait des idées
Sur toi, sur moi, sur nous
Des idées folles, mais j'étais fou
”.
Pentru că în nicio melodie sovietică nu puteau să existe noţiunile de „idei nebune”, „pentru că eu sunt un nebun”. Tânărul constructor al comunismului nicidecum nu declara aşa ceva, chiar când este vorba de dragoste între doi oameni ce se iubesc; cum ar veni, dragoste cam… extra-patriotică…
Deci, prezint aici minunea de proclamaţie… culturală, de karaoke… sovietic. Textele melodiilor „Yasterday”  şi „Salut”.