DESPRE INTERVIU/ DIALOG

SUNTEM LIBERI ATÂT TIMP, CÂT ÎNTREBĂM ŞI RĂSPUNDEM

                (fragment de interviu)

– Domnule Leo Butnaru, cu îngăduinţa Dv., reproduc rândurile următoare: „Lectura unei cărţi ca cea intitulată «Răspuns şi răspundere» de poetul, prozatorul şi eseistul Leo Butnaru este nu doar folositoare spiritual, ci şi mult atrăgătoare. Fire iscoditoare, cu o curiozitate mereu vie, sensibil, bun psiholog, autorul ştie să provoace confesiunea, să stârnească destăinuirea, să creeze atmosferă de comunicare autentică, sinceră şi deschisă. Acest volum de interviuri reconstituie şi restituie momente şi imagini ale vieţii noastre literare şi artistice...” (Ion Gherman). M-am convins de autenticitatea acestor caracteristici lecturând şi volumul „Spunerea de sine”, care cuprinde tot dialoguri. Vă mişcaţi dezinvolt în lumea literară şi, cu arta Dv. de a încânta partenerul de discuţie, scoateţi la lumină „esenţe spirituale” demne de a  fi aduse în atenţia cititorilor. Acceptaţi, vă rog, ca la rândul dv., să fiţi intervievat şi să intraţi în „Oglinzile cetăţii”, volum ajuns la numărul patru. Deci, pentru început, să ne oprim asupra virtuţilor „dialogului”. Care ar putea fi aceste virtuţi?

– Departe de mine gândul de a încerca să fixez virtuţile ultime ale unei arte a conversaţiei care îşi are genul la interstiţiul dintre literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică, având cu toate aceste genuri relaţii de rubedenie şi interacţiune. Dar poate că dialogul, ca formă şi mijloc de a transmite mesaje, precede rudele şi vecinii săi de dicţionar de termeni literari, fiind primul în afara ordinii alfabetice.

În dialog cu Marin Mincu

– De ce?

– Deoarece, la marile începuturi, în universul cunoaşterii umane (foarte „înguste” pe atunci) interogaţiei i-a fost hărăzit rolul primordial. Astăzi interogaţia rămâne pe una dintre poziţiile principale, ca pârghie esenţială în descoperirea răspunsurilor de orice ordin. Ba chiar unii sunt înclinaţi să creadă că, peste un arc de timp destul de mare, vremurile noastre revin la nişte modalităţi de difuzare, de comunicare a ideilor care au fost caracteristice Evului Mediu; revin la o revigorare a oralităţii şi auditivului servite de alte mijloace. În zilele noastre interviurile, dialogurile sunt atât de la modă (în special în Europa de Est care, din motive cunoscute, „a tăcut” cam mult), încât ele ar putea fi asemănate unui gen special de... folclor modern şi monden.

               – La acest final de secol şi de mileniu lumea trăieşte într-o presantă necesitate a mărturisirilor...

–   Exact, neliniştea ne face să ne căutăm vecini, prieteni, cunoscuţi, interlocutori, fie aceştia şi ocazionali. Iar vremurile fineseculare, trăite şi de noi, sunt destul de impacientate. Omul nu se simte sigur, ci singur. În această situaţie, mi se pare axiomatică afirmaţia lui George Steiner potrivit căreia nimic nu distruge mai categoric decât tăcerea altei fiinţe umane. Dar şi mai importantă găsesc o altă idee a acestui filosof al limbajului, conform căreia dacă orice dialog este o propunere de cunoaştere reciprocă, el înseamnă şi „o redefinire strategică a sinelui”. Iar timpurile fineseculare totdeauna au fost ale unor bilanţuri neliniştitoare:

– Ale unor acute cerinţe de evaluare şi reevaluare...

– De definire şi redefinire a omului în relaţii (dialoguri) cu divinitatea, cu istoria, cu alţi oameni. E ceva eminamente în spiritul filosofiei antice şi din motivul că dialogul poate fi apreciat din punct de vedere dialectic sau chiar este însăşi dialectica, dacă ne amintim că la originea sa grecească această noţiune însemna arta de a discuta în scopul de-a ajunge la adevăr.

– Dar dacă e să ne gândim la Socrate?

– Atunci dialogul înseamnă perpetuă modalitate maeutică (de moşire a... ideilor) în revelarea adevărului. Dincolo de simpla cooperare conversaţională a două persoane, se află proiectat istoriceşte omul în întreaga sa statură spirituală a comunicării cu Divinitatea şi cu alţi semeni, din preajma sa sau de peste milenii, comunicare de o fascinantă amplitudine extinsă între sensurile elementare ale gânguritului de prunc şi profunzimile dialogurilor lui Platon, Cicero, Pascal, Fénelon, Voltaire, Renan, Valéry, Cantemir sau Lovinescu. Apoi, pe lângă faptul că întrebarea şi răspunsul (dialogul propriu-zis) reprezintă o formă şi un mijloc mai mult sau mai puţin polemice de căutare şi afirmare a adevărului, mie nu mi se pare deloc de neglijat ideea că suntem liberi atâta timp cât întrebăm şi încercăm să răspundem.

– Fericită şi necesară idee. Dar în ceea ce vă priveşte?

– Genul sau modalitatea de dialog pe care o practic le-aş vrea să aibă o anumită valoare şi durată documentară, să aducă un adus de informaţie la istoria literaturii şi culturii române, în ansamblu, şi, pe cât e posibil, să devină parte integrantă în dinamica generală a spiritualităţii naţiunii nostru.

– Se spune că dialogul sugerează şi ideea de fragmentarism, putând fi anchetă, confesiune sau punct de vedere...

– Consider că nu importă atât de mult ideea de formă pe care o sugerează dialogul, ci contează sugestiile lui ideatice, esenţele gândurilor şi sentimentelor pe care le comunică, elementele cognitive, informaţionale, afectiv-psihologice care interesează deopotrivă interlocutorii şi cititorii. Deci, contează punctul de vedere ca mesaj şi mai puţin, cu mult, ca modelaj.

– Dar e bine să te pregăteşti din timp pentru un dialog?

– Bineînţeles, străduindu-te „să iei” măsurile de rigoare, graţie cărora să se evite eretismul involuntar al voii întâmplării faţă de necesitatea de a ordona, „de a regiza”, de a structura convorbirea. Sau, cum spune Andrei Pleşu, „să găsim o ordine a căutării ordinii,  tehnică a aşteptării răspunsului”. Este necesar ca dialogul să aibă o preistorie, o stare antepredicativă, condiţiile sale primar-germinativ-generative fiind pretextate obiectiv de personalitatea, opera, destinul, îndeletnicirile viitorului tău interlocutor cu care, adică, ai de trecut dialogul în starea lui nemijlocit predicativă. O serioasă etapă pregătitoare te-ar ajuta să eviţi ceea ce am numit involuntarul eretism al voii întâmplării faţă de cursivitate şi ordine şi, deci, faţă de fragmentarism ca incoerenţă şi inadvertenţă dialogică.

– Altfel spus?

– Cu alte cuvinte, pregătindu-te pentru un dialog, încerci să previi forţele centrifuge, cele ale dezlânării, ale fragmentarismului şi să cauţi, anticipând, un posibil liant care să-i asigure convorbirii o cât mai coerentă îmbinare a părţilor sale componente.

– O astfel de pregătire prealabilă este caracteristică autorilor care detestă patima pălăvrăgelii „frumoase”, a sporovăielii fără vreo ocazie anume...

– Ce-i drept, cel care întreabă şi cel care răspunde se surprind uimiţi în faţa „spectacolului” (de sine), al devenirii propriului lor dialog, care nu fusese prospectat sau programat prin cine ştie ce schiţe prealabile de chestionar, cu atât mai mult nu se putea prevedea o „regie” a presupuselor răspunsuri. Fluxul comunicării naşte de la sine. Dar, sigur, atare prilejuri sunt cam rare şi ţin, parcă, de o adevărată inspiraţie întru avuabil, când, precum se exprimase un poet prieten, în timpul consacrat întrebărilor şi răspunsurilor zeul eliberează (interlocutorilor) seminţele să le cutreiere gândurile.

– În interviurile cu mai mulţi parteneri „frapează, uneori, diversitatea perspectivelor în raport cu o problemă unică, fundamentală”, menţiona Constantin Ciopraga. Ce anume frapează în volumele dv. de dialoguri?

– Pe mine mă întrebaţi? Îmi puneţi la încercare cu turnesol „caracterul acid sau bazic” al modestiei sau nemodestiei?... Ei bine, pentru a-mi limpezi punctul de plecare spre un răspuns la întrebare mă văd nevoit să fac o precizare, pe care vă rog să nu mi-o luaţi neapărat ca pe un reproş, ci doar ca pe o constatare.

– Exact aşa o voi lua...

– Ce frapează în volumele de dialoguri pe care le aveţi în vedere ar trebui să spună cititorii. Şi nici nu sunt doar volumele mele, ci sunt ale noastre, pentru că nu cred că în ele se remarcă pronumele Eu în pofida a orice, ci mai curând iese în relief pluralul Ei, care desemnează protagoniştii discuţiilor. Astfel, aş putea să vă răspund ce m-a frapat pe mine la Ei.

– Deci, care ar fi răspunsul în acest caz?

– Mai întâi, cu titlu de sincer omagiu, trebuie să amintesc că, în marea lor majoritate, dialogurile mi-au fost pretextate de personalitatea convorbitorilor, care sunt nu doar scriitori, ci, unii dintre ei, adevăraţi modelatori de conştiinţe estetice, printre care i-aş aminti, aproape în ordinea în care i-am întâlnit, pe Andrei Pleşu, Marin Sorescu, D. R. Popescu, Aurel Rău, Fănuş Neagu, Dimitrie Vatamaniuc, Mircea Tomuş, Gheorghe Tomozei, Petre Anghel, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici, Ion Miloş, Iosif Constantin Drăgan, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Marin Mincu, Ioanid Romanescu, C. D. Zeletin, Octavian Paler, Eugen Simion, Nicolae Breban, Adam Puslojić, Al. Balaci, Ana Blandiana, Mircea Martin, Eugen Uricaru, mai tinerii Adrian Popescu, Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Marius Tupan, Radu G. Ţeposu, Florin Iaru, Gheorghe Crăciun, Nicolae Prelipceanu, Mircea Petean, Ioan Moldovan ş. a.

– În contextul „jocului de reflexe al vecinătăţilor”...

– În contextul jocului, dar şi a seriozităţii, să zic, vin şi convorbirile cu scriitorii din Moldova Interriverană – Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Ciocanu, Nicolae Vieru, Dumitru Matcovschi, Vasile Leviţchi, Ioan Mânăscurtă, Petru Cărare ş. a. Colegii mei au dat dovadă de francheţe cordială ce a asigurat buna desfăşurare a convorbirilor care, cred, ne-au oferit prilejul de a ne edifica asupra propriilor condiţii exsitenţiale în lume şi în literatură. E drept, alteori, partenerii de dialog mi-au dat serios de furcă, dânşii fiind excelent „echipaţi” pentru oricare abordări ale controverselor gata să izbucnească.

– Însă, presupun, precum o arată şi textele, de comun acord, aţi menţinut un echilibru al emoţiilor.

– Parcă mai e necesar să amintesc că interlocutorii mei, în bună parte (partea... rea nici nu a existat), sunt personalităţi care au stil şi, mulţi, chiar şi caracter.

– Şi totuşi, în anumite cazuri, ce va impresionat?

– La unii dintre protagoniştii acestor confesiuni elevate m-a impresionat, şi sper să fi impresionat şi cititorii, o remarcabilă fluenţă verbală şi spontaneitatea răspunsurilor de o inteligenţă scăpărătoare. Cum să nu fascineze, de pildă, eleganţa răspunsurilor pe care ţi le poate da Andrei Pleşu la... orice întrebare (!) şi, într-un înalt grad pozitiv, jocul subtil al erudiţiei şi mobilitatea inteligenţei sale? În genere, am avut impresia că mulţi dintre protagoniştii cărţilor mele de conversaţii au dezinvoltura şi cursivitatea în discurs ca pe o calitate înnăscută.

– Fireşte, şi cultivată mai apoi...

– Bineînţeles. Aceste inteligenţe de excepţie, care se simt cu adevărat stăpâne în trezoreriile limbii române, prin ceea ce comunică orientează, cred, cititorii spre mutaţii ideatice sugestive, de-a dreptul memorabile, cu toate că răspunsurile fac trimitere mai curând la intelect decât la memorie. În fine, trebuie să mărturisesc că graţie prezenţei celuilalt, celorlalţi, în rezultatul comunicărilor noastre m-am simţit şi eu oarecum mai fasonat de dinăuntru.

– Şerban Cioculescu spunea: „Dialogul nu cere decât o condiţie – fiecare din doi să ştie să-l asculte pe celălalt cu răbdare şi să nu se grăbească a replica înainte de a se gândi la ce a spus partenerul său. Cu alte cuvinte, niciunul din cei doi nu trebuie să transforme dialogul în monolog”...

– Aş fi tentat să susţin această ideea a lui Şerban Cioculescu, însă nu în forma ei categorică („nu cere decât o condiţie”) în care a fost formulată, ci lăsând loc şi pentru altceva. Consider că ceea ce s-ar numi capilaritatea dialogului presupune mult mai multe condiţii şi principii care, pentru elucidarea lor, ar antrena tratate întregi.

– Ca oricare alt gen literar sau publicistic.

– Dar care nu ar putea explica exhaustiv modalităţile prin care „niciunul din cei doi nu trebuie  să transforme dialogul în monolog”, pentru că un dialog este mult mai mult şi cu totul altceva decât o conversaţie şi pentru că, după cum spune Mircea Eliade, într-o conversaţie punctul de sprijin se află în afara ta. Pe când într-un dialog este necesar ca punctele de sprijin să fie în tine şi, concomitent, în „celălalt”, în întrebător (posibil să nu fi citat exact, dar spiritul mesajului cam ăsta e). Şi, din câte am putut noi înţelege, mai multe puncte de sprijin cer şi mai multe condiţii.

– Şi care sunt ele?

– O! Aceasta ar fi „floarea întrebărilor”, cum spusese, pare-se, părintele Gala Galaction.

Nicolae Busuioc