sâmbătă, 9 februarie 2013

EXPOZIŢIA BULDOZERELOR; SAMIZDATUL



                                  Fragment de interviu

Alexandru Ovidiu Vintilă: - Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă acesta cu vreo mişcare din România?
Invitaţie la expoziţia din 15 septembrie 1974
Leo Butnaru: – O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii dintre ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.
Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, au făcut una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-au dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea  „de după dâmb” ( iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.
Aspecte de la expoziţie

De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.
Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de
Moscova), unde se crea artă neoficială, unde se organizau seri de lectură, unde se vernisau, clandestin, expoziţii de pictură care marcau, parcă, orizontul testamentar al avangardiştilor din primele decenii ale secolului XX. Astfel că în anul 2005 a apărut în traducerea mea cartea de poeme a lui Ian Satunovski „Lupii de-ne-vorbit”.
Apoi am făcut schimb de mesaje mail cu un alt poet al subsolurilor artistice de odinioară, Serghei Sighei, care, împreună cu soţia sa, poetesa Rî Nikonova, în anii 60 ai secolului trecut au editat la Sverdlovsk revista samizdat „Nomer” (Numărul), iar pe la mijlocul anilor 70, la Eisk, regiunea Krasnoiarsk, pe cea intitulată „Transponans”. Din 1998, Sighei şi Nikonova s-au stabilit în Germania, iar în schimbul de mesaje cu el puneam la cale editarea versurilor pictorului şi poetului avangardist Serghei Podgaievski, pe care să le ilustreze chiar el, Sighei, şi care urmau să apară la editura „Hebreo erante” din Madrid, precum s-a întâmplat cu volumul de poeme „Lu” al lui Igor Bahterev, tradus de asemenea de mine şi publicat de exegetul în avangardism Mihail Evzlin, în tehnică futuristă mixtă, care îmbină poligrafia cu manopera. Însă, din varii motive şi din păcate, proiectul nostru a rămas, deocamdată, nedus la capăt.

Iar dacă a venit vorba de Siberia, trebuie să spun că tot din acel spaţiu (Krasnoiarsk) se trage şi Evgheni Popov care, după ce s-a stabilit la Moscova, împreună cu Viktor Erofeev a iniţiat, în 1979, elaborarea revistei nesubordonate cenzurii „Metropol”, care a constituit cel mai răsunător caz de nesupunere literară... colectivă, printre colaboratori fiind Bella Ahmadulina (pe care o cunoscusem, prin 1976, când venise cu un program de lecturi la Chişinău), Andrei Voznesenski, Evgheni Rein (aveam să-l cunosc personal prin 2004), Vladimir Vîsoţki... – în genere, acea rezistenţă la ideologicul comunist o percepeam atunci, mi-o reamintesc şi acum, pe fundalul glasului răguşit-spasmodic, convulsiv al poetului şi bardului underground Vîsoţki... Unicul număr al revistei-almanah „Metropol” a fost editat în Occident şi a provocat ultimul scandal literar de proporţii în epoca brejnevistă. (Unul din cele 12 exemplare salvate ale revistei se află la muzeul „Lumea, progresul, drepturile omului” ce poartă numele lui Andrei Saharov.) Iar E. Popov îmi povestea cum, pentru un alt exemplar, din cele confiscate şi ajunse pe mâini necurate, l-a chemat la tribunal pe unul dintre torţionarii morali ai scriitorilor, Feliks Kuzneţov, condeier şi el, care, într-o emisiune TV, arătase  respectivul exemplar. Popov îi telefonează şi-i spune: Întoarce-ne revista, pentru că nu ai niciun drept să o deţii; e a noastră, a celora care, în 1979, la propunerea ta şi a altor trepăduşi, am fost excluşi din Uniunea Scriitorilor etc. Cinic, Kuzneţov îi răspunde că nu mai are exemplarul de „Metropol”, pentru că... l-a lichidat, i-a dat foc! Popov  îl atacă pe Kuzneţov la tribunal, pentru că acesta ar fi nimicit o proprietate privată, care nu-i aparţinea, astfel că licheaua care spusese că lichidase revista s-a văzut nevoit  să i-o returneze, totuşi, aceluia care a fost printre fondatori şi care o redactase împreună cu Viktor Erofeev. Ba mai mult, Evgheni Popov era urmărit de KGB până şi în plină perestroika, în 1988, pentru că a fost printre autorii almanahului de literatură contemporană „Katalog”, publicat în SUA.
Iar unul din celebrii undeground-işti moscoviţi, cu care aveam să ajung prieten şi căruia i-am românizat trei cărţi de poeme, a fost regretatul poet Ghennadi Ayghi, foarte popular în Occident, dar care, în URSS avea să-şi publice prima carte abia în 1988! Am remarcat că unul din volumele sale de poeme apărut în perioada perestroika este prefaţat, elogios, chiar de Evgheni Evtuşenko, care, din câte îmi aduc aminte, în anii de grea cumpănă pentru Ayghi, nu schiţase barem un gest cât de vag întru apărarea nedreptăţitului coleg... În fine, situaţii din epoca represans se regăsesc chiar în versurile lui Ayghi – spre exemplu, în acestea, izvodite de nefasta întâmplare cu interzicerea vernisării expoziţiei din lucrările lui Marc Chagall, în 1967, la Moscova: „... şi Promovata Bovină/ cobora Maestre de pe simeze picturile Domniei Voastre/ turnătorii le aruncau care şi cum –/ „Peste oraş” fu izbită de caroseria camionului...”
Iată, schiţat cât se poate de laconic, un posibil răspuns la întrebarea despre underground-ul oarecum implicat şi în destinul meu, prin întâlnirea cu unii dintre protagonişti sau doar cu creaţia lor; prin percuţiile de ecou, care mai ajung spre mine din anii când ascultam cu sufletul la gură, enervat de bruiajul rusesc, emisiunile de la „Svobodnaia Evropa” (Europa liberă), „Golos Ameriki” (Vocea Americii) sau „Deutsche Welle”, în special emisiunea „Pe deasupra barierelor”, botezată astfel cu titlul unei cărţi de tinereţe (1914-1916) a lui Boris Pasternak, şi el unul dintre marii nedreptăţiţi, aflat până în clipa morţii sub presiunea ostilă a KGB-Kremlinului.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu