DESPRE GHENNADI AYGHI (1934 - 2006)
(Fragment de interviu)
LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI
GRĂDINA POEŢILOR
(fragment)
Cristina
Cârstea: –Da, florile şi roadele din
Grădina de delicii a poeţilor sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din
reprezentanţii cei mai de seamă ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă
propun să ne întoarcem la actualitate. La începutul acestui interviu, am
pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeţi contemporani ai literaturii
ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudată. El vine din spaţiul unei alte
limbi, ciuvaşa. Dar opera sa capitală e scrisă în limba rusă. După cum ştiţi,
unul din strămoşii săi a fost şaman. Credeţi că magia a avut vreo influenţă
asupra limbajul liricii ayghiene?
Leo Butnaru: – Da, am reprodus unele momente de percuţie
ancestral-şamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul
întrupat în destin”. Însuşi poetul povestea că firea unuia din bunicii săi
reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de şamanism şi
 |
| Ghennadi Ayghi |
ortodoxie. Reverberaţiile de ecou al obârşiilor îl făceau ca, seara, când
cireada se întorcea de la păşune, acolo, în satul lor, Şamurzino, din regiunea
ciuvaşă Batârievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieşea în
întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!), îngenunchea
în faţa taurului şi se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înţeles numai
lui unuia şi anticilor spirite ale strămoşilor ciuvaşilor. Ei bine, ar fi o
diferenţă între corida cu tauri răpuşi, iberică, şi taurul în faţa căruia se
roagă un om? Ar fi o diferenţă între conştiinţa toreadorului care desfundă
sângele din grumazii puternicului taur şi ţăranul ciuvaş care îngenunchează în
faţa animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el şi
înţelegându-se
mutual. Pentru că taurul se oprea în mijlocul drumului şi asculta descântecul
şamanic al bărbatului – bunicul lui Ghennadi – care purta în urechi inele/ cercei
mari, poate că şi ele ţinând de cine ştie ce atribute speciale, utilizate în ritualuri păgâne. Aşadar,
reieşind din atare „seturi” de premise diferite, bineînţeles că altfel
simte-gândeşte un poet spaniol şi altul ciuvaş. Ba mai mult, de la un timp,
unul din ei trece de la limba sa maternă întru a izvodi într-o altă limbă. Dar
să fim siguri că Ayghi nu numai că „a trecut”, pur şi simplu, de la ciuvaşă la
rusă, ci, graţie alchimicei sale firi de poet, în spiritul său s-au întâmplat
simbioze mai speciale, în subconştientul său străbunul-şaman s-a întâlnit cu
străbunul etiopian, care l-a dat literaturii ruse pe Puşkin. Plus prietenia lui
Ayghi, de pe când era încă student, cu Boris Pasternak, şi acesta, iudaic la
origine, se edifică poeticeşte în limba rusă... Fascinante lucruri se pot
toarce, depăna de aici, de acolo, de pretutindeni de unde vine poetul autentic
şi important, unul dintre care este şi Ghennadi Ayghi. Unele sugestii transpar
şi din eseul său „Familiarizarea cu minunea”, în care descrie întâlnirile-i cu
Boris Pasternak. Eminentul poet nu găsi că e oarecum... neserios să se
întreţină cu studentul care era pe atunci Ghennadi. Pasternak i-a încurajat
eventuala intenţie de a scrie deja în ruseşte. Iar tuşa decisivă avea s-o pună
un alt mare poet, turcul Nazim Hikmet (aproape... Hamlet!), care prin anii 50,
trăia în exil în URSS şi care, o dată, îi spuse lui Ayghi-studentul că, în perspectiva
devenirii şi afirmării sale ca scriitor, ar avea nevoie „de un instrument mai
operant, mai cuprinzător”; îi spuse că are nevoie de o orchestră – îşi amintea
Gh. Ayghi, – şi, deci, e necesar să treacă la limba rusă, ceea ce ar corespunde
potenţialului creator de care dispune. Însă experimentatul, greu încercatul,
păţitul, cum ar veni, poet turc mai adăugă: „Dar ţine cont că niciodată nu-ţi
va fi iertată originea, faptul că, fiind reprezentantul unui popor mic, vrei să
exişti într-o mare literatură...” Ceea ce, de fapt, se cam adeveri...
–
Ghennadi Ayghi a fost unul din invitaţii Festivalului Internaţional de
Literatură de la Neptun ;
una din prezenţele grele. La un moment dat s-a vehiculat că ar fi meritat
marele premiu. Se pare că poetul a fost un ghinionist în acest sens. A fost
propus din câte ştim şi pentru Nobel. Şi această propunere s-a lăsat cu o
polemică acerbă care se pare că l-a afectat profund...
– Mi-aduc aminte că, la
Neptun , la acea ediţie de festival „Zile şi nopţi de
literatură” se întâmplase o uşoară... inflaţie de personalităţi. Poate că Ayghi
a suferit că nu i s-a acordat premiul, dar nici cei care au fost distinşi
atunci – prozatorii J. Semprun şi A. Robbe-Grillet – nu sunt nume de ici, colo,
– nu?! În ce priveşte polemica în jurul Premiului Nobel... Mda, sunt la curent...
A declanşat-o un amic de-al nostru, poetul şi profesorul Veaceslav Kuprianov,
căruia, de altfel, i-am tradus o carte de poeme, pe cale să apară la editura
„Vinea”... Poate că, într-adevăr, colegii ajunşi oponenţii lui Ayghi, nu au
procedat prea politicos, poate că chiar deloc elegant... Asta e. Însă Ghennadi
a avut şi are mulţi admiratori şi susţinători care, din cât am reuşit eu să
cercetez în imensitatea spaţială, entropică, mai bine zis – în necuprinderea...
neantică a internetului, i-au luat apărarea, au dezavuat mai multe
afirmaţii acide, aberante chiar, ale polemiştilor care atacau, precum se părea,
aşa, din senin... Dar nu, nu din senin... – la mijloc era cu adevărat
candidatura poetului ruso-ciuvaş înscrisă pe listele Nobel... Dea Domnul să nu
se întâmple ceea ce susţinea Ayghi – chiar dacă aceasta n-ar fi o invenţie a
răuvoitorilor săi: „Dacă eu nu iau Premiul Nobel, poporul meu pur şi simplu va
dispărea, se va aneantiza...” Dea Domnul creştinilor şi cel al şamanilor
ciuvaşi să nu se întâmple nenorocirea, catastrofa...
– Recent, Ayghi s-a stins din viaţă.
Care au fost ecourile morţii sale în presa culturală rusă şi care e moştenirea
pe care ne-a lăsat-o Ghennadi Ayghi?
– Se ştie că moartea domoleşte multe
– rele şi bune, cicatrizează rănile (da, prin uitare...), dezamorsează
nedreptăţile... Dar, cu părere de rău, „potoleşte” şi... dreptăţile care ar fi
trebuit să i se facă omului, poetului, pe când acesta mai era în viaţă... Care
să fie ecourile?... Amestecate, probabil, şi–şi. Eu le-am reţinut pe cele de
adevărat regret, pentru că Ayghi este un creator cunoscut departe de hotarele
Rusiei, tradus în zeci de limbi ale popoarelor lumii. Şi în română,
bineînţeles. Inclusiv, prin modesta mea contribuţie – i-am tradus trei cărţi,
apărute la Editura
cehilor şi slovacilor din România „Ivan Krasko”. Volumele „le-am botezat”
dimpreună cu prietenul, poetul şi editorul Ondrej Ştefanco şi îndrăznesc a
crede că acele/ aceste titluri sunt oarecum sugestive, mai ales acum, după
plecarea la cele eterne a lui Ghennadi Ayghi: „Chipul-vânt” (2003), „Alunecări
de vise” (2004) şi „Mai pur decât sensul” (2005). Mă gândesc şi la un volum de
opere alese al(e) regretatului autor, cu care am reuşit să mă împrietenesc.
L-am invitat să vină şi la
Chişinău , unde să-i lansăm cărţile... Spunea că, după ce
revine din Germania, – poate... Apoi – din Statele Unite ale Americii... Sau
din Franţa... O dată, la telefon, pentru ca să tratăm despre carte şi drepturi
de autor, îl găsii într-un castel teuton aflat la zeci de kilometri de Berlin.
De acolo îmi suna şi el din când în când. Mi-a trimis scrisoare cu timbru
nemţesc. Dar, de obicei, îl telefonam la Moscova. Mi-a
expediat câteva colete cu multe cărţi... Ne vorbisem să ne întâlnim vara
aceasta, pentru că avem mai multe lucruri de pus la cale... Dar... Zicea
Ghennadi într-un poem: „în pulbere vocală nu există... moartea – sunet e: //
strigăt să fie – către dumnezeu? / el – la suprafaţa pulberii: // poate că – l
u m i n i ş?” Da, poate că luminiş... Iar dacă moartea e şi ea sunet, vorbeşte
şi ea, să fim siguri că dânsa spune şi poeme de Ghennadi Ayghi, întru
perpetuare, întru neuitare.
Cristina Cârstea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu