luni, 11 februarie 2013

NOAPTEA



 MISTER, LUME ALTERNATIVĂ?

    – Ce rol acordaţi nopţii în viaţa dvs.? Timp de odihnă sau lume alternativă, misterioasă, cu un alt regim şi cu alte legi? – ce anume înseamnă pentru dvs. noaptea?
– Noaptea este apanajul tinereţii, alchimia extragerii tale – a celui din viitor, matur, –  din propriile-ţi vise şi oboseli, care pot fi (însemna) şi lecturi, dar şi dragoste, astronomie de amator care priveşte, holbat, bolta înstelată, dar şi poezie iscată în – pardon! – scăfârlie, de sete de mister, dar şi de – asta e, asta a fost! – beţie din necaz sau din – ce mai, s-a întâmplat! – prostie... În noapte ţi-ai scris multe poeme sau pagini de proză, când te întâlneai cu Muza sau cu... Hurmuza halucinaţiilor lui Turnavitu sau... Turnavinu... Cred că noaptea este ţărâna din care încolţim de fiecare dată în geana zorilor. Geaba nu ne place noaptea – ea, declanşatoarea de inspiraţie, plăceri, fericire şi... resemnare. Numai iubind foarte mult, poate că (şi) – biblic (măsliniu, ca tenul Sulamitei!) noaptea, 

înţelegi ce ai de pierdut: viaţa, întru (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. În fond, de profundis-ul nostru, propria noastră intimitate nu poate fi perceput(ă), vag, misterios... rudimentar-poetic decât ca o noapte... – luminoasă? – nu, mai curând – fructuoasă. Noi ne formăm caracterul nu în plină lumină, ci în abisul subliminalului noptos. În imensitatea nopţii se întâmplă (dep)lina, (dez)lănţuita boemă a noastră – de multe ori, a inşilor care, la oara şapte dimineaţa, îşi pun cravata şi pleacă la stupide slujbe... serioase, înalte, – pleacă în serviciul patriei, clişeelor sociale şi Uniunii Europene.
Noaptea este spaţiul libertăţii. Cel puţin, de creaţie. Cel mult, de... greaţie... Noaptea, îţi poţi spune poveşti ţie însuţi, când eşti de şase sau de  şaizeci de ani. Noaptea e mai uşor să trăieşti, noaptea e mai uşor să mori.
Dar noi nu prea cunoaştem aceste lucruri, pentru că, noaptea, pur şi simplu, şi predestinat, dormim. Noaptea ne este dată pentru a fi mereu curioşi faţă de noi înşine, faţă de lumea pe cvasimoarte în somnul ei. Iar concluzia ar fi că omul, nici astăzi, de la Ghilgameş încoace, nu a înţeles pentru ce i-a fost dată (şi) noaptea...
Dacă aveţi curajul să vă reamintiţi de latura noptatică a sufletului, recitiţi-l pe Dostoievski, cel mai nocturn-dramatic dintre scriitori. Pentru că dramatismul nu înseamnă horror, ci două-trei pagini de Dostoievski, în care unul dintre fraţii Karamazov sau preacinstitul monah încearcă să se dumerească asupra luminii care devine moarte (dacă îmi amintesc eu bine, când tăciunele crizei scrie pe destinul nostru).

Eu unul consider că noaptea ne-a fost (ce)dată pentru orice altceva, numai nu pentru somn. Iar, iniţial, existenţialismul era exact pe invers: ziua – se dormea, noaptea – se trăia. Noaptea e, pur şi... compus, o altfel de lumină, care opune rezistenţă. Voinţa nu are... curaj în plină zi, ci se naşte doar în forţa de opunere a nopţii.
Noaptea cosmosul e în starea în care îl poţi (re)simţi, fiziceşte, pe propria-ţi piele. Noaptea e Maldoror şi Zarathustra şi regretul că niciodată nu ai putea citi cât ţi-ai dori – noaptea e cortina după care se află bibliotecile cu toţi Ar(t)istofanii şi Shakeaspearii izvoditori de spectacole sau circ nu totdeauna pus(e) în relaţie cu pâinea. Ea îşi joacă spectacolele (viselor), iar tu crezi că ai putea să-i acorzi un rol, cum zice întrebarea.
Noaptea înseamnă alte legi pe care le legi ca tei de curmei. Ea – suportând orice comparaţie ca alt regim de combinaţie cu finalitate în...  fatalitate. Noaptea iţi dai seama cât de irelevant au scris despre noapte unii din marii poeţi – „Imnul nopţii” al lui Alphonse de Lamartine, în special în primara românizare a lui de către Ion Heliade Rădulescu, aduce probe că traducătorul român, nu de puţine ori, este superficial... Salvează oarecum situaţia „Imnurile nopţii” ale lui Novalis care, totuşi, nu năvălesc convingător, dar, parcă, ar fi ceea ce se crede, uneori – elocvente discursuri despre fuziunea mistică dintre no apt e,  cum ar zice ardeleanul, – adică – dom’le, ăsta e apt de ceva chiar şi noaptea, când, începusem să presupun, că deja e pe ducă (pe pustii!) fuziu(niu)nea (sovietică) dintre noapte, nelibertate şi moarte, pentru că, zicea Schopenhauer, somnul raţiunii naşte monştri. Astfel că nu poate fi vorba (sau tăcerea) doar de noaptea naşterii, doar de noaptea... nupţială, de furt a miresei, ci şi de  noaptea încercării fatale, noaptea morţii, pentru a triumfa libertatea.
Cea mai mare parte a lumii, ca indivizi, e concepută noaptea... Juan Della Cruz, spaniolul, zicea prin secolul XVI: „Ce dulce mi-i să ştiu izvorul alergător în bezna nopţii. În noaptea aceasta întunecoasă, ce se cheamă viaţă, ferice de cel care, cu credinţă, se va atinge de undele lui. În bezna nopţii în el îşi au începutul toate râurile fiinţării, pe când începutul lui (izvorului) în vecii vecilor nu-l vei găsi în bezna nopţii”.
         Noaptea e pentru a-ţi căuta drumul, întru evadare, de a-ţi da drumul întru libertatea de dincolo de jenă, de a ţi se lua drumul, dar, dacă te salvezi, – e de a-ţi croi drum... Iar dacă admitem că noapte înseamnă ceea ce s-ar numi „a-ţi da drumul”, ea nu e totdeauna şi ceea ce s-ar zice – „a-ţi da” dreptatea. Pentru că noaptea e subiectivitatea (însăşi, alias – sui generis).
Noaptea, nu o singură dată, mi-am amintit şi mi-am zis că, probabil, nu fără noimă Nikolai Berdiaev, prelungind tradiţia lui Vladimit Soloviov, pe cea a romanticilor germani şi a teologilor, scria că umanitatea s-ar afla în pragul unei epoci nocturne (sau: a nopţii). Acest rus celebru opina că: „Fireşte, toate timpurile pot fi împărţite în cele de zi şi cele de noapte. Şi timpul, pe care îl creează maşina, cel al civilizaţiei tehnicii, este un timp nocturn. Aceasta e o nouă noapte a creaţiei (genezei), pentru că lumina soarelui poate să se stingă (termine)”. Iar până aici, în secolul precedent (faţă de al lui Berdiaev), XIX, teologul şi naturofilosoful Gottwald Heinrich von Schubert publica o carte despre partea nocturnă a sufletului. Chiar el a fondat ştiinţa despre componenta nocturnă a sufletului (subconştientul, precum avea să spună Freude) care, de regulă, este tăinuită de conştiinţa de veghe, uneori manifestându-se ca vis, care poate sugera ceva ce s-ar putea întâmpla în realitate; fiind presentiment, care creează ceea ce se numeşte dedublarea personalităţii.
       Noaptea e totdeauna prima parte sau doar – o parte din ceea ce ai vrea să spui, să scrii, până a te (tre)Zi. Astfel că verbul „a treZi” e chiar unul bine gândit: a nimeri în Zi (şi tu ceva). Dixi!

Apostrof,
nr. 3, 2009

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu