TELEFON STRICAT

2.V.1987

Sărbătorirea lui I. Vatamanu la Teatrul Academic. Sală plină. Program cam extins, în jur de 3 ore. Exagerarea – carenţă frecventă în manifestările noastre. Încolo, poetul ar trebui să fie satisfăcut de cum şi cu ce şi cu cine şi-a consemnat prima jumătate de veac.

Pe scenă urcă şi o dinastie artistică din Oxântia/ Dubăsari. Cel mai mic, un băieţel de vreo 3 anişori, vrea să se dezbare de căciula de cârlan ce-i tot cade pe ochi. Tatăl însă i-o potriveşte la loc. Dansează, cântă şi el. La melodiile mai tărăgănate priveşte distrat spre cupola pictată a teatrului, priveşte în jur. La un moment dat, la jumătate de cuvânt cântat, cască a oboseală, a somn. Fireşte, sala freamătă, chicoteşte cu simpatie. Dar iată că începe o melodie mai vioaie şi piciului îi piere pofta de somn – cântă cu însufleţire şi mare plăcere.

În holul teatrului se strâng semnături pe adresarea care cere să se convoace conferinţa extraordinară de realegere a conducerii USM. Semnează mulţi. Refuză Ghe. V., Ef. T., Gr. V… Felurime de comentarii.

Apoi agapa amicală de la „Creangă”. Invocări, toasturi, explicaţii. Muzică populară, dansuri. Predomină buna măsură, elementul de civilizaţie şi conduită civilizată.

4.V.1987

„LA” invitată la sărbătoarea presei la Orhei. Plec în grup cu Olărescu, Deviza, Malaneţchi. Pe strada principală a Orheiului – un cârlănaş rătăcit, alergând printre maşini, behăind jalnic a înstrăinare şi spaimă. Cine ştie de pe unde s-o fi desprins el, de unde a zbughit-o. Poate din târgul ce nu e departe.

Cum s-ar zice, cârlănaşul a trecut de Paşti, mai poate zburda puţin, chiar dacă rătăcit-disperat.

14.VI.1987

Dimineaţă, depuneri de flori la bustul lui Eminescu. Prima sărbătoare naţională „Eminesciana”. În „MS” public secvenţele eseistice „Flori de tei, silabe de legendă”. 

Cortegiu de autobuze spre pădurea Scorenilor. În poiană, se sădeşte teiul lui Eminescu. Ore întregi pe scenă, cu oratori şi muzicanţi. N-ar fi stricat mai multă organizare. Ştiinţă de a face aceste ore cu adevărat solemne. Amatorismul şi precauţia noastră se ţin încă „tare”. Dar, trăiască Eminescu! Prima sărbătoare… Să fie într-un ceas bun.

4.VII.1987

O observaţie excepţională a lui Geo Bogza – ca replică la premiomania (termen inventat ad hoc) contemporană a multora. Mulţi premiaţi – slabi, conjuncturişti.

„Vi-l puteţi imagina pe Tolstoi, în frac, primind premiul Nobel?” De ce nu? Dar e Tolstoi, totuşi, nu… – cineva, dintre condeierii-nomenklaturişti de pe aici.

Îi expediez lui Ognian Stamboliev, în Bulgaria, nota biobibliografică şi fotografia pe care mi le-a solicitat pentru revista „Fakel” – mi-a tradus un grupaj de versuri.

5.VII.-9.VIII.1987

Şedinţa comitetului de conducere al US. O scrisoare pe adresa lui M. S. Gorbaciov. La Moscova, pleacă un sol special, să o prezinte personal. Grosul, prim-secretarul al CC PCM, roagă să nu se expedieze demersul. Se expediază! Mesagerul – incognito. (De altfel, acea adresare nu au semnat-o mulţi din cei ce sunt crezuţi de „mari” patrioţi: doi de V (Vi., Va., amici), Da., alţii. Oricât ar fi încercat să-i convingă grupul de iniţiativă, respectivii nu au semnat, totuşi.)

Toţi scriitorii suntem invitaţi de prim-secretarul CC Grosu. Telefon stricat – ei una, scriitorii alta. De-a surda.

La 9 august – o nouă şedinţă a secretariatului. Ce-i de făcut? Plecăm în delegaţie la Kremlin? Ăştia de aici sunt oribili.

Se expediază o telegramă pe numele secretarului CC al PCUS Iakovlev. Confirmare că a fost primită. Telegramă de alarmă. Leprele nomenklaturiste mai că dau colţul de spaimă.

Cu câteva zile în urmă, în „Literaturnaia gazeta”, două pagini dramatice, semnate de Ion Druţă şi Kapitolina Kojevnikova. Teza de bază: în Moldova nu miroase a restructurare. Intelectualitatea – prigonită. Mahării – afonii, nu au nimic cu adevărul.

20.VIII.–4.IX.1987

Două săptămâni în România. Prima oară când ni se permite să trecem în dreapta Prutului. Bucureşti, Constanţa, Mamaia, la hotelul „Pelican”. Mare, plajă. Câteva concerte – la „Rapsodia română”. Apoi Hruşcă, Şeicaru, Constantinescu, Corina Chiriac, Cristian Popescu… Întâlniri cu Nelu Şcerbina, coleg de studenţie, angajat acum la ambasada URSS; Arcadie Donose, Ion Popescu-Gopo, Matei Vişniec ş. a. Cărţi şi discuri. Colecţia „Secolul 20”, 1973, – darul dlui Donose. Are un verişor, profesor, la mine în Negureni. Din deportaţi. În şcoala medie, mi-a fost profesor de fizică. Îi transmite un mic cadou. Văz şi auz, cuvânt şi discuţii. De toate ce se pot întâmpla. Din Chişinău suntem 10 oameni. Eu cu Zinovia. Teo Chiriac, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Iuri Zavadschi.

5.IX.1987

Invitaţi la Lenuţa şi Andrei. Prezent şi Mihai Ţăruş cu soţia, sosiţi din Leningrad. Bereta multrâvnită de Andrei are efect – nu numai că e adusă de la Bucureşti, ci că e şi bună, călduroasă şi necesară luciului cheliei sale. Agapă prelungită, cu demonstraţie de picturi.

7.IX.1987

Iau manuscrisul „Duminicilor lucrătoare”. Ultima operaţiune – să reduc circa o coală de autor. Încolo – citit şi redactat fără probleme de A. Suceveanu şi V. Lazarenco.

8-9.IX.1987

O vizită la Glebus Sainciuc în atelier. Recunoaştere, pre-documentare pentru interviul-dialogul pe care îl punem la cale. În substraturi, Sainciuc e altul decât cel ce se arată în cotidian.

12.IX.1987

Cu Buraci şi Ţăruşi – vizită în atelierul lui Andrei Negură. Tapiţer talentat, creator de atmosferă şi prin fundalul muzical pe care-l potriveşte, şi prin cărţile rare pe care ni le pune la dispoziţie. Studii în Ungaria. O seară de emanaţii artistice şi emoţii omeneşti.

30.X.1987

 O plenară furtunoasă la USM. Matcovshi va fi, totuşi, numit redactor-şef la revista „Nistru”. E pe cale de a fi rezolvată şi problema unei reviste pentru traduceri.

Raportul prezentat de Hadârcă, secretar de partid, în general – obiectiv. Vorbitorii: condiţia limbii, alfabetul latin, teritoriile înstrăinate. Tabuurile se destramă. Pe mult timp? Pe!

4.XI.1987

Într-un dialog V. Nedelescu – N. Rusu („Orizontul” nr. 10, a.c.):

„– Printre altele, la multe din şedinţele «Ramurilor» (cenaclul de cândva de la Politehnică – L.B.) îi aveam oaspeţi pe membrii cenaclului «Mihail Eminescu» de la Universitate…

– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi şi spectaculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înţeleg spusele şi mă gândeam: «Straşnic deştept băiatul ista! Se vede că aşa trebuie să fie un poet adevărat…» Observam că toţi cei care scriu versuri erau şi buni polemişti, puteau să citească şi să vorbească liber în faţa unor ascultători…” (zice Rusu).

Mă rog, am ajuns la capitolul „Amintiri, amintiri. Program de romanţe”. Şi la nevinovata, dar nostalgica, pentru mine, constatare: „Foarte tânărul pe atunci poet…”

Deja de câteva săptămâni a plecat în producţie manuscrisul „Duminicilor lucrătoare”.

În principiu, am finalizat manuscrisul volumului de proză „De ce tocmai mâine-poimâine?”, circa zece coli de autor. În „Orizontul” nr. 12 vor apărea 4 nuvele din el.

4.II.1988

La 1821, poetul italian Giacomo Leopardi parcă scria un reportaj socio-psihologic din mediul nostru moldovenesc de astăzi. Poftim adevărul:

„Uitaţi-vă mai bine chiar la timpurile noastre. A dispărut nu numai dragostea de patrie, ci patria însăşi, însăşi familia, omul, în ceea ce priveşte ţelul – s-a reîntors la singurătatea începutului. Individul singur constituie pentru sine întreaga societate. Deoarece, aflându-se interesele într-un mare conflict cu pasiunile din pricina strâmtorării şi chiar marii apropieri, dispare în cea mai mare parte folosul ce vine din partea societăţii, rămânând dauna, adică numitul conflict, în cadrul căruia un individ cu interesele sale dăunează celuilalt, nefiind posibil în acelaşi timp ca omul să se jertfească în întregime şi veşnic pe sine însuşi altuia (lucru necesar astăzi pentru a menţine societatea); iar dragostea de sine , fiind în mod natural precumpănitoare, se preschimbă în egoism, iar ura faţă de ceilalţi, fiică bună a dragostei de sine, devine, în bogăţia de prilejuri ce i se oferă, mai puternică şi mai activă”.

Azi dimineaţă, radio, primul program, îmi organizează o avanpremieră a volumului de poeme „Duminici lucrătoare”. Cu suflet, competenţă şi generozitate vorbeşte despre poezia mea Arcadie Suceveanu. Citesc un grupaj de poeme. Mă rog, bucurie de duminică pornită în întâmpinarea „Duminicilor lucrătoare”.