17.VI.1988
Pe 15 iunie, la Moscova a avut loc, impusă
de Egorov de la secţia de propagandă a CC al PCUS, o şedinţă a Comitetului de
Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, referitoare la acţiunile
„nelegitime” ale scriitorilor din Moldova. Situaţia „a prezentat-o” trogloditul
de Bondarciuk, cel cu: „Nu, nu şi încă o dată nu!” urlat contra alfabetului
latin şi necesităţilor de înnoire a societăţii. Ştabii nu s-au aşteptat la un
deznodământ-bumerang: în luările lor de cuvânt, USM a fost susţinută de Vitali
Korotici, Robert Rojdestevnski, Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, alţii, –
piese grele în literatura şi politica prezentului.
15.X.1988
O întâlnire la şcoala nr. 1 din Chişinău, organizată
de Viorica Rusu, profesoară de istorie. Un elev mă întreabă: „Ce leac credeţi
că ar putea fi folosit contra mancurţilor?”
25.X.1988
Adunarea generală a USM. I. C. Ciobanu, cu subtext: „O
să vorbesc în trei limbi: moldovenească, română şi rusă”. Se adoptă „Apelul
către toţi oamenii de bună-credinţă”. susţinut cu „armatura” din decizia
întrunirii lingviştilor romanişti: Identitatea limbii
literare scrise şi vorbite în România şi RSS Moldovenească şi că alfabetul
propriu acestei limbi este cel latin. Stilul scriitoricesc nu putea să fie
neglijat, limba fiind „ ceea ce ne ţine ca popor pe acest pământ, ne întăreşte
sufletul, ne usucă lacrimile, ne reprezintă în faţa fraţilor cu care convieţuim şi muncim, în faţa întregii lumi...”
2.XI.1988
Acum două-trei zile, la Chişinău au sosit,
invitaţi în mod special, mai mulţi savanţi în domeniul limbilor romanice din
Moscova. O întrunire care, aflăm cu bucurie, s-a încheiat cu
concluziile-recomandări ca limba de stat în Moldova să fie recunoscută „limba
naţională”, identică celei din România; este recomandată revenirea la „sistemul
grafic latin”. Pe alocuri, indirect, în parafraze, se spune totuşi esenţialul.
(Printre savanţii romanişti participanţi la întrunire: Piotrovski, Mihalcenko,
Solnţev, alţii – autorităţi incontestabile în domeniu.)
6.XI.1988
Cei de sus nu anunţă oficial ce s-a decis la
întrunirea savanţilor-romanişti, presa tace. Scriitorii se revoltă, încearcă să
preseze: spuneţi adevărul, daţi adevărul! Canaliile cu viziunea vizuinii sunt
în şoc, probabil.
14.XI.1988
Cei „de sus”, CC-iştii, nomenklaturiştii
ordinari, nu pricep nimic din ce înseamnă restructurarea! Ei lansează… „teze”
la tot ce e, de fapt, antiteză; „teze” ce vor să contracareze ce s-a obţinut,
cât s-a obţinut, totuşi (chiar dacă nu prea mult) în vreo doi ani de
perestroika. Ceea ce se spune la CC
al PCM e, ca şi până acum, antirestructurare! Aşa înţeleg ei „afirmarea
restructurării prin fapte concrete” – să anihileze orice fapte reformatoare.
Absolut ostile cerinţelor scriitorilor, intelectualilor, dar deja şi unei părţi
tot mai largi a populaţiei referitoare la limba de stat, alfabetul latin,
identitatea lingvistică română. De parcă tipii ăştia ar trăi într-un… batiscaf,
afoni, rupţi de realitate! Mint că reformele în domeniul limbii ar necesita
miliarde de ruble, că populaţiei îi vor trebui ani mulţi ca să deprindă…
alfabetul latin. Bă, boilor, parcă în şcoală şi instituţii de învăţământ
superior copilul şi tânărul nu operează şi cu alfabetul latin, la orele de limba
franceză, germană, spaniolă?! Şi-apoi câţi ani va trebuit ca să impuneţi
alfabetul rusesc? De a doua zi, interzis cel latin, oficial – cel slavon. Fariseii,
ipocriţi incurabili!
2.XII.1988
Deplasare în raionul Cahul. Şcoala pedagogică din
orăşel. Directorul vorbeşte de „elemente de incultivabilitate”.
15.III.1989
Ce sincope de confesiune. Ultima poezie am
scris-o în octombrie anul trecut; ultima notă din prezentul jurnal neordonat a
„îngheţat” la 3.XII.1988. Atâtea evenimente interesante, dar şi în stare să te
dezaxeze sufleteşte. Îl rog pe Cel Păzitor să mă reîntoarcă la imanenta
necesitate a cuvântului aşternut pe hârtie, scoţându-mă din generalul maraton
verbal oral.
Acum jumătate de lună, s-a dus în producţie, la
„CM”, volumul de interviuri „Răspuns şi răspundere”. Cam în acelaşi timp am
terminat redactarea prozelor din cartea „De ce tocmai mâine-poimâine?” – avizul
redacţional al lui Vasile Gârneţ e unul excelent, neaşteptat de elogios. Un
redactor care a înţeles ceea ce mă temeam că ar putea rămâne fără atenţie. Plus
la asta, aştept apariţia editorială a „Papuceilor cu felinare” pentru copii.
Numai că astfel exist pe contul zilei de ieri,
azi cam luat de apele haosului cotidian, de cele ale grijilor legate de noua
cuibărire cu consecinţe, uneori, înnegurate.
Sper să mă reaclimatizez într-un termen relativ restrâns. Să revin la
biblioteca doldora de cărţi şi la stocurile de file albe.
28-29.III.1989
Dimpreună cu Grigore Vieru, Radu Cârneci din
Bucureşti şi Andrei Burac – o călătorie la Cernăuţi. Revedere
cu V. Leviţchi, I. Zegrea, V. Tărâţeanu. Obligatoriu – vizită la librărie. Din
nou, excursie la fosta mitropolie cernăuţeană, cu stema Moldovei la intrare.
Seara, facem popas la
Pererâta , la o verişoară de a lui Vieru. Dimineaţa, privim de
pe malul stâng al Prutului Miorcanii de dincolo, ai lui Ion Pillat. În drum
spre Chişinău – o întâlnire cu ţiganul Radu Scumpu de la Otac. „Puneţi un cuvânt să
nu ne alunge din Moldova!” – ni se adresează noul cunoscut, în timp ce-i sărută
lui Vieru cămaşa şi mâinile. E un
rezultat al falsificării poziţiilor politice ale scriitorilor,
falsificare răspândită conştient printre minorităţile naţionale de
interfrontişti… Canalii ordinare!
În fine, frumos şi bine: stăm cu Radu Scumpu la
un coniac şi la măsline. Radu Cârneci: „Cum, domnule, eu Radu şi tu – tot
Radu?” Voia bună umple sincopele. De unde vine, ce face Radu Scumpu? „Mi-am
cumpărat parchet «obkomovski» de la
Mojilău şi-l duc acasă”, zice. Adică, şi-a ales parchet care
se găseşte doar în regionalele de partid! Acesta e criteriul.
15.V.1989
Încolţeşte ideea creării unui Front Popular. Mai
înainte, îmi telefonaseră Gheorghe Ghimpu şi Iurie Roşca, dorind să ne
întâlnim. Îi invit să ne viziteze acasă, să vedem ce şi cum. Am stat mult timp
la rândurile de cafele pregătite de Zinovia, vorbind tocmai de ideea unui Front
Popular. Ghimpu ar putea fi preşedinte. Eu susţin ideea, le promit susţinerea
(la întruniri, în deplasări, în presă), fără a pretinde să fiu în „prezidii”.
Voi rămâne în „prezidiul” scrisului combativ, împreună cu colegii de la USM.
4.VI.1989
Zbor Moscova – Ulan Bator. La invitaţia Uniunii
Scriitorilor din Mongolia, mă voi afla în această ţară 10 zile, împreună cu doi
colegi ruşi, Pieţuh din Moscova şi Aleksandrov de undeva din preajma
metropolei, ambii prozatori. Decolăm la ora 19,25.
În salonul fumătorilor aflu că mai mulţi călători merg
la o consfătuire „Intercosmos” organizată de Mongolia.
La 23,20, escală la Novosiborsk , timp de o
oră. Noapte siberiană sadea.
Decolăm, mai trecem două fuse orare, iar peste o oră
vedem că în hublourile avionului… se crapă de zi.
Mă întreţin în discuţie cu doi geolog moscoviţi,
Viktor şi Evgheni, care pleacă în expediţie pe 4 luni în Mongolia. Ei îmi dau
unele date ce mă interesează referitoare la acele tărâmuri, prin care vom
hălădui şi noi.
În fine, vedem răsărind, uriaş, atoatedominator,
soarele – inimă înflăcărată de dragon ocrotitor (ca să fiu în stilistica
metaforică a locului care este, încă, jos).
Aterizăm, modificăm ora de pe cadranul ceasornicului: la
Ulan Bator
De aici încolo îmi zic să nu completez jurnalul meu
„intim”, ci să gândesc în perspectiva scrierii unui jurnal de călătorie, care
îmi va permite să redau mai pe îndelete, mai detaliat nu doar datele, ci şi
impresiile, sugestia sentimentelor, emoţiilor.
21.VI.1989
Ieri, la Uniunea Scriitorilor
20.VII.1989
M-am decis să las serviciul de la redacţie. Din
varii motive, însă, principalul dintre ele: de a ieşi din zumzăitorul cotidian
şi de a intra cu adevărat în imensităţile cuvântului cuprinzător de viaţă şi
negrăbite desfăşurări de orizonturi sufleteşti, spirituale, intelectuale.
Plus falsităţile lui Tocuşor. Plus că la „LA”
este frânată de sus. Cred că vor pleca şi alţi colegi.
În consens (aproape) cu decizia mea, o mărturie
a lui Radu Tudoran: „Am renunţat, fiindcă aveam de ocolit planetele mele. Pe
vremea aceea se spunea că e vorba de spirit, că gazetăria trebuie părăsită
pentru cărţi. Eu am părăsit-o la a treia carte. Nu pentru că aş fi ajuns la
vreun «orice» – n-am ajuns nici până astăzi – ci pentru că trebuia să scriu a
patra carte”; „Motivul pentru care am renunţat la ziar este că ziarul
reprezintă cotidianul, în timp ce literatura reprezintă epoca”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu