sâmbătă, 29 iunie 2013

APROAPE DE DEMULT...





7.XII.1990

O carte editată pe cont propriu la „Apollo” de Ion Laurian Postolache. Peste 50 de catrene demodate, aburind de nostalgie senilă. Însă întâlnesc şi trei rânduri de excepţie, demne de marile pene ale anonimilor sau clasicilor. Iată-le:  „Mă-ntorc dintre oameni cu umbre pe mâini” şi „Poate că-ntr-o seară şi la casa ta/ O să stea belciuge în păianjen mare”. Pentru aceste mostre, f. puţine, face totuşi să citeşti peste 200 de rânduri de „versuri”…

Cred că, pre limba noastră, titlul renumitei opere a lui Saint-Exupéry ar fi mai nimerit să fie tradus nu „Micul prinţ”, ci „Prinţişorul”. Însă, în acest caz, rigiditatea obişnuinţei pare aproape de neînvins… Şi totuşi, şi totuşi…


J.-J. Rousso le spunea polonezilor, la a treia împărţire a patriei acestora de către ruşi: „Dacă n-o să-i puteţi împiedica să vă învingă, faceţi barem în aşa fel, încât să nu vă poată digera!”. Cam acelaşi lucru avem şi noi de făcut.
Cam în acelaşi context: cel mai mare duşman al victorioşilor (provizorii) este tăcerea cu care sunt trataţi. Dar oare scursurile sunt sensibile?... Pe naiba…

Ce năduf trebuie să fi dat peste Cehov, pentru ca să afirme: criticul e un fel de femeie ciupită de vărsat care te bate fără milă.

„Patriotarzii” de stânga, reiese, bâzâie. Nemulţumiţi că nu sunt, la USM, în capul mesei.

Poetul chinez Manh Ke, născut în acelaşi an cu mine, zice despre noi amândoi, în poemul „Tinereţe”: „Aici unde viaţa este fertilă foarte, eu, o vreme, am fost dat de-o parte”.

10-15.XII.1990

Zile la Bucureşti. Rotonda Muzeului Literaturii Româna. Greva (parţială) a şoferului. Noi suntem cazaţi hăt dincolo de Buftea, la Palatul Ştirbei. Şoferul nostru caută căi ocolite din teama de nu intra în conflict cu poliţia. De altfel, palatul, parcul imens impresionează mult. Prinţul, personalitate notorie, chiar fusese numit de rege, pe scurt timp, prim-ministru. Îi găsesc cu greu chipul în pronaosul bisericii familiale. Pe dinafară – mai e cum mai e, înăuntru însă – devastată, lăsată la voia dărâmării, împăienjenită de cabluri, cu podeaua spartă spre imensul subsol: probabil, se intenţiona să se facă cine ştie ce ansamblu de interior practic (vreun bar? Doamne fereşte!). Prinţul şi prinţesa, deci, „şi-au salvat” portretele. El – robust, negru-corb la pleată şi barbă, cu regalii pompoase pe piept.
În parc – şi un lac. Timp ploios, dar prielnic pentru imaginaţie.
Trei seri la muzeu: prima dedicată lui Nichita Stănescu, a doua – nouă, prutonistrenilor, a treia – lui Perpessicius. La ultima din ele a participat şi Fănuş Neagu.
La USR, îi revăd pe Laurenţiu Unici şi Nicolae Manolescu.
Tratative sumare cu Mircea Dinescu şi Eugen Uricaru (vizită la redacţia „Luceafărul”).  Mircea Dinescu mă invită la seara-recepţie dată în onoarea scriitorilor de limbă germană care au plecat, pe vremuri, din România, acum reveniţi în vizită.
La revista „Luceafărul” – Eugen Uricaru, Gheorghe Pituţ (acesta într-o stare depresivă de blând boem căzut la mare ananghie).
Tot pe la casa scriitorilor îi cunosc pe Ady Cusin şi Stelian Gruia. Ultimul se frăsuia că este trimis ambasador în Ucraina, de parcă, de fapt, în SUA.
La recepţie îi cunosc personal pe Octavian Paler, Ana Blandiana, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Gheorghe Istrate şi pe atâţi alţii. Fireşte, mereu în compania lui Petre Stoica, „vechea” mea cunoştinţă.
Dar fiind că ai mei au plecat mai devreme spre Ştirbei, rămân la Bucureşti, graţie generozităţii lui Gheorghe Istrate, spre casa căruia are amabilitatea de a ne duce cu „Mercedesul” său luxos Mircea Dinescu.
A doua zi, îi acord Luciei Negoiţă un interviu pentru TVR. Probabil, va fi inserat în cadrul rubricii „Simpozion” din 10 ianuarie.
Seara, vorbesc la „Ateneul român”. Sunt bine primit, felicitat de doamnele Leopoldina Bălănuţă, Ana Blandiana ş. a.
Domnii de la Fundaţia „Nichita Stănescu”  din Ploieşti vorbesc despre posibilitatea de a dărui un bust Stănescu Chişinăului.
Impresie-şoc: trilogia greacă montată de Şerban. Câteva ore de „nevăzut până acum”. Graţie generoasei noastre prietene Ruxandra Mihăilă.
Dezvelirea bustului lui Nichita Stănescu vis-à-vis de Uniunea Scriitorilor, în parc.
Vizită la Mărţişorul lui Tudor Arghezi. Doamna Mitzura – ca totdeauna, zvârlugă şi întreprinzătoare. Vrea să recapete dreptul asupra tipografiei tatălui, confiscată de comunişti.
Generoasa domnişoară Mariana Verona de la relaţii USR. Domnii Nicu, excepţionali.

21.XII.1990

La Bucureşti, convorbire cu Milan Resutyk (ambasador al Cehiei şi Slovaciei în România) în vederea elaborării unei antologii de poezie a autorilor noştri pentru editura „Slovenski spisovatel”. Probabil, în februarie 1991 va veni la Chişinău.

Ideea că, înaintea a toate, importă omul, ceea ce a ţinut să spună şi poetul chinez Wang Meng: „Oare funcţia mea e mai mare ca mine? Dar poezia mea? Este şi ea mai frumoasă ca mine? Dar noul meu roman e mai interesant decât mine? Dar inima mea este şi ea mai profundă decât mine? Nu aş putea crede”.

23.XII.1990

Azi, sunt foarte mulţi din cei care, vorba Victoriei Ana Tăuşan, „şi-au numit înşelăciunile cu acelaşi nume cu care numise năzuinţele”.

„Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei, 10/16, Luca 21/15). Azi, în aceste vremuri crâncene, ca porumbeii? Dar înţelepciunea bineînţeles că e necesară..

Lecturi din „Patru cvartete” ale lui T. S. Eliot. Partea I/III: „Uscare a lumii simţurilor, / Alungare a lumii închipuirii,/ Neputinţă a lumii spiritului”. Tot acolo: „…dragostea de ţară­/ Începe ca ataşament faţă de propriu-ne câmp de acţiune/ Şi ajunge să vadă că această acţiune e puţin însemnată/ Deşi niciodată indiferentă”.

25.XII.1990

Pe la USM trec în vizită trei poeţi din Piatra Neamţ: Constantin Acozmei, Nicolae Sava şi Daniel Corbu. Tratăm despre posibila participare a trei poeţi de la noi la la Zilele Eminescu de la Piatra Neamţ. Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Neamţ: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Livescu, Daniel Corbu.

30.XII.1990

Ce epilog de an rodnic pentru ziua mea de mâine!... De aici încolo se pot întâmpla multe fapte – în viaţă, în scris, în vis.

13-20.I.1991

Călătorie: Iaşi – Roman – Cluj – Alba Iulia – Blaj – Bucureşti… Lancrăm, Sibiu, Sebeş… Excelent! La Cluj, întâlnire cu Liviu Petrescu, Grigore Zanc, prozator şi prefect, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin Buzura, Eugen Todoran, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican de la „Apostorf”, Mircea Opriţă, Ilie Călian, Petre Bucşa, Doina Cetea, Horia Bădescu, Virgil Bulat, Mircea Berta, Gabriel Chifu de la Craiova, adjunct la „Ramuri”, Corneliu Munteanu de la Satu Mare, Berta Wacker din Marea Britanie. Povestea cu fosta casă a lui Blaga… De recuperat, de răscumpărat. Pe 13 ianuarie, la hotel, ne vizitează şi ne urează studenţi şi elevi prutonistreni.

16.I.1991

Din câte mai povestesc colegii. Despre copilul unor emigranţi recenţi care strângea etichetele şi hârtiuţele colorate de pe stradă. Strădania părinţilor de a-i explica odraslei că aici, în noua lor patrie, nimeni, niciun copil nu ridică de jos fleacuri din astea. Copilul: „Dar mie, tăticule, mi se pare că nu sunt hârtii, ci sunt bani”. Bietul român în străinătate… Uite-l, peste un timp, are de toate: pe masă, în casă. Toate bunătăţile lumii civilizate. Însă ce folos? Nu intră nimeni să vadă, să se mire, să-l invidieze. În România, ar fi fost altcumva, satisfacţia era ca şi obligatorie. Pe când aici, la Stockholm, nu are rost: toţi sunt bine asiguraţi. Nimeni nu se miră şi nu se interesează de nimic. Iar românul se obişnuieşte greu, foarte greu sau chiar deloc cu firescul…

20.I.1991

O încurcă lume, o bizară „colegă” despre care îmi povestea Arcadie cum, în călătoria lor prin România (le era amfitrion Păunescu), nicidecum nu reţinea că se rosteşte „Târgu Jiu” şi nu „Târgu Giu”. Gândindu-se că mâine ar putea, eventul, lăsa nişte autografe, stătea seara şi migălea, agramat, ceva cu alfabet latin pe care, uimitor, dar nu l-a deprins cât „a studiat” la Institutul „Gorki”, la Moscova, unde cartea românească o găseai din belşug la librăria „Drujba”. Într-un fel, ar fi o figură tragică, dacă, la toate ale ei, în special în ale ştiinţei de carte, spiritului, culturii generale nu ar fi o… desfigurată. De ce, totuşi, tragică? Păi, plecată pe la 16 ani la Moscova, recomandată, am înţeles, de USM ca „talent promiţător”, nu a studiat în limba maternă, română. Iar o elevă abia ieşită de pe băncile şcolii medii nu e atât de asigurată în domeniul lingvistic. Deci, studiind doar în ruseşte, cam uită sau stâlceşte ceea ce ştia româneşte. Şi iat-o mult înaintată în vârstă când se arată sterilă în ale scrisului, chiar dacă, „tânără” comunistă, este susţinută în continuare de partinici, de unii secretari de la USM, săltată în prezidii din care, dacă spune câteva fraze, numaidecât jumătate din ele sunt prostii, naivităţi. Ba se mai găsesc barzi, în special cel „mai bard”, care pur şi simplu o folosesc de paravan, în ipocrizia lor întocmindu-şi interviuri cu propria-le persoană „foarte importantă”, pe care să le semneze… ea, necioplita, bizara, „negul interviului”, cum ar veni. La Chişinău, şi atare trucuri ţin de literatură, de celebritate, de orgoliu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu