16.X.1991
Ieri, mă aflam în biroul lui Arcadie Suceveanu.
Intră C., autoremarcându-şi punctualitatea: „Vezi, ţi-am adus”, zice şi-i
întinde lui Arc. o mapă în care presupun manuscrisul de versuri comis de superficialul
critic la 50 de ani şi mai bine. „Te rog să-l citeşti şi nu amâna, e urgent”.
Înţeleg că avuseseră înţelegerea ca Suceveanu să-i ticluiască un fel de
prefaţă-argument pentru vetustele „belcanto”-uri desuete şi anacronice,
liricoidale şi ştampilate cu clişee (judec după câteva grupaje apărute în
publicaţiile periodice). Nu pricep cum va putea bietul Arcadie îndreptăţi
bizareriile amoroase ale acestui Pan subjugat dionisiacului… De fapt, nimeni
niciodată nu a considerat că C. e un critic de marcă, însă, după ce-i citeşti
strofele de versificări schilave, te îngrozeşti la gândul ce ar putea crede
acest „estet” despre literatura modernă, în general – despre literatura bună.
Ce ironie amară a muzelor care, în cazul său, sunt deja moarte şi, deci, pe
veci de neînsufleţit… Ah, câte grafomanii iresponsabile am văzut noi! Iată încă
una, deşănţată, ca la bâlciul măscăricilor…
Să vedem, dragă Arcadie, ce dă din pixul tău,
pentru că ceea ce a dat maimuţoiul pretins poet am cam văzut… Vai de steaua
voastră, pruto-nistrene litere române…
Gheorghe Vodă şi Nicolae Esinencu îmi servesc
zvonul că Mihai Cimpoi ar putea fi numit ambasador la Bucureşti. Uşor
17.X.1991
Ieri, la
US , ne vizitează un grup de colaboratori ai revistei „Literatura română” (apare în câteva limbi):
Valentin Mihăiescu, Adi Cusin, Leon Talpă, Constantin Prut (autorul
excelentului „Dicţionar de artă modernă”) şi o doamnă fotograf. Ad hoc, la
insistenţa oaspeţilor, punem la cale o masă rotundă, tema fiind deja
sâcâitoare: 50 de ani de asuprire, restricţii, prigoniri ale intelectualităţii;
ce rezistă şi ce nu în literatura scrisă în stânga Prutului (în context general
românesc). Din partea noastră, prezenţi: M. Cimpoi, Nic. Popa, Gh. Vodă, V.
Leviţchi şi încă unul, pe bâiguielile dezarticulate sub aspect intelectual ale căruia
nu poţi pune preţ. În comportament şi dialog acesta e cel mai tipic exemplu de
insuficienţă spirituală.
Colegii de la Bucureşti intenţionează să elaboreze un număr de
revistă cu tematică basarabeană. De ce n-ar reuşi? (De altfel, alaltăieri,
noaptea, mă telefonase V. Vasilache, interesându-se de sus-amintita echipă, de
care eu încă nu aveam ştire. Publicaţia în cauză îi va insera o nuvelă de circa
3 coli de autor. Pare-se, „Elegie pentru Ana-Maria”.)
La restrâns agapă în patru (Vodă, Cimpoi, Esinencu
şi eu), Esinencu lansează deocheata idee de a pune în discuţie problema
criticii literare care, în ultimii doi-trei ani fiind absentă totalmente, să ducă
la obligatoria condiţie de a-i exclude din Uniunea Scriitorilor pe toţi cei
pretinşi critici: D., Bi., , B. etc.; excluşi pentru inactivitate şi
imposibilitate de a întreţine la US
un număr atât de mare de nimicfăcători care pretind să obţină pensii,
compensaţii băneşti, apartamente, maşini… „Mi-au apărut vreo patru-cinci cărţi,
– zice Esinencu, – şi nu s-a scris despre ele un rând-rânduleţ. Las’ să mă pişe
de trei ori pe săptămână, că nu mă supăr, dar să scrie totuşi ceva porcii ăştia
de critici”.
Esinencu e de înţeles: într-adevăr, când era
criticat-foc, popularitatea lui creştea, cărţile i se vindeau. Acum însă, în
preajma lansării celor 4 volume de opere, nu se aude nimic despre spectaculosul
autor şi cărţile prind a-i sta pe rafturile librăriilor, iar cititorul nu se
prea grăbeşte să se aboneze la cele 4 volume… În genere, viaţa devine tot mai
tristă, mai grea şi, dacă vreţi, mai neobişnuită. Bună pentru (de)scris. Însă
chestia cu excluderea din Uniunea Scriitorilor… Parcă numai criticii nu fac
nimic? Ce face un I. D. Ceban, un T. Ţ., un Tampei, un Sev., un Caţ., un… o…
un… o?... Inactivitate deplină pe fundalul căreia se remarcă în special siluetele
neagreabile ale celora care au fost admişi în US de dorul lelei, prin
conjuncturi şi traficuri boţuliste… La drept vorbind, doar vreo 30-40 de oameni
pot fi numiţi scriitori, încolo – întâmplători, întâmplători, întâmplători…
La seara de lansare a cărţii lui T. Arghezi de
acum o săptămână, dna Mitzura a răspuns la întrebările publicului. Aşteptam să
fie ceva mai inspirată, însă avusese, probabil, motive de a mărturisi sumar,
aproape expeditiv. Banda reportofonului conţine puţine momente demne de a fi
trecute pe hârtie, dar să selectez unele ceva mai cu miez.
„Cartea lansată de editura Hypeion întruneşte câteva
poezii aşezate pe un fir de sentiment de iubire foarte frumoase… Daţi-mi voie
să citesc două poeme care vă vor lămuri de toate sentimentele de dragoste ale
lui Tudor Arghezi. Una dintre ele se intitulează «Ghicitoare»”. O citeşte. Apoi
o citeşte şi pe a doua. Dedicată soţiei Paraschiva: „Singurătatea mi-e
totdeauna/ Şi pretutindeni
bună-nsoţitoare… etc. Spune că a citit aceste două poezii de aleasă delicateţe
pentru ca cei care nu au reuşit să citească volumul să nu se oprească la
exemplele reproduse de I. C. din „Flori de mucegai”. (Vorba e că plinuţul
nostru coleg a ales strofe cam erotice, lascive, senzuale, – trăgând de păr o
falsă idee. ) Zice Mitzura: „Cu aceste două poezii am vrut să restabilesc alt
fir de iubire a lui Tudor Arghezi”. (Sala aplaudă îndelung precizarea, ce e
replică evidentă dată „gustului” defazat.)
„Cineva aduce vorba despre Eminescu… Precum
declară tata în câteva articole, îşi amintea că la vârsta de nouă ani, când
l-ar fi zărit pe Eminescu pe Calea Victoriei, în momentul când marele poet
trecuse cu spiritul din lumea aceasta într-o lume de nerecuperat şi în vreme ce
Eminescu trecea în grabă, în auzul tatălui meu a rămas această: «Uite-l pe
Eminescu! Uite-l pe Eminescu!» Şi spunea tata această uitătură a ochilor lui
Eminescu nu a putut-o uita niciodată. În volumul 27 din Scrieri este reprodusă o conferinţă a lui Tudor Arghezi, ţinută în
1943 la biblioteca centrală universitară care, din păcate, ştiţi cum a ars în
timpul acelei revoluţii din ’89; în aula acestei biblioteci a vorbit, deci,
despre Eminescu, arătându-şi preţuirea pentru el”.
„Trebuie să ştiţi că tata i-a stimat pe toţi
literaţii basarabeni pe care i-a cunoscut şi pe toţi intelectualii cu care a
avut legătură, ca şi pe oamenii din stradă cu care a vorbit sau ţăranii din
sate. Tata preţuia foarte mult omul, aşa că a avut foarte mult respect”.
„Despre Labiş… Labiş era cu mult mai tânăr decât tata, aşa că prietenie nu
putea fi. Labiş venea la noi în casă şi tata a recunoscut în el un mare poet,
mai apoi fiind foarte mâhnit de întâmplarea tragică în care a murit Labiş”.
„Era un tată foarte bun, un om foarte corect, dar
şi un scriitor cu o pană a dracului”. (Râsete în sală.)
„Tata scria noaptea mai ales. De fapt, scria cam
toată ziua, când avea foarte mult de muncă, deoarece colabora la foarte multe
reviste şi ziare, iar în Bilete de
papagal, bilete scoase în fiecare zi de Coco din cutia lui miraculoasă,
scria în fiecare zi, chiar câte două articole. Şi nu numai în tinereţe – chiar
la cei 80 de ani ai săi colabora la câteva reviste pe săptămână”.
„Ştiţi că în momentul în care trăieşti lângă un
mare scriitor şi o personalitate puternică este foarte greu să faci aceeaşi
meserie ca el şi să mai doreşti să fii alături. Totdeauna vei fi pus în balanţa
cu el şi, cât mă priveşte… am scris şi eu câte ceva, vreau să dau la lumină
nişte amintiri, însă nu am fost nici atât de deşteaptă ca el, nici atât de
cultivată şi inspirată… Balanţa nicicând
nu va înclina decât spre tata”.
La rugămintea câtorva liceeni de la „Mircea
Eliadi”, Mitzura invocă anumite date biografice de ale lui T. Arghezi: „Şi-a
agonisit existenţa de pe la 11 ani… O personalitate puternică pe care Gala
Galaction a descoperit-o pe la vârsta de 14 ani şi s-a lăsat repetent, pentru
ca să fie coleg cu Tudor Arghezi la colegiul Sfântul Sava… Om foarte înzestrat şi setos de a cunoaşte”.
Vorbeşte cum a ajuns să facă meseria de bijutier.
Avea un mic strung acasă. Meşterea capace de ceasornic. „După ce s-a întors în
ţară, n-a făcut decât să pună piatră de piatră, vorbă de vorbă pentru draga lui
Românie şi pentru literatura română”.
Este întrebată de la ce vârstă a cunoscut poezia
„Cântec de adormit Mitzura” şi cum a reacţionat. Răspuns: „Nu ştiu… Ştiam doar
că tata a scris o poezie despre mine şi am crescut cu ea… Cum am reacţionat?...
Cum? Era a mea şi mă simţeam mândră… Abia mai târziu mi-am dat seama că tata
m-a iubit foarte mult şi am căutat totdeauna să merit acest sentiment de
afecţiune”.
Despre lecţiile de balet pe care le-a luat în
tinereţe: „N-am să le uit niciodată…”
„Modelul Arghezi în poezie?... E bine să nu ai
niciun model. Când venea cineva să-i ceară un sfat şi să-i dea vreo reţetă,
spunea. «Dragul meu, sau draga mea, depinde de cine era vizitatorul,
descoperă-ţi singur reţetele de a scrie. Ai talent – scrie, n-ai talent – nu
scrie»”.
Povesteşte despre casa memorială de la „Mărţişor”.
18.X.1991
Ieri, intru la librăria „Eminescu”, să procur
albumul „Margareta Sterian”. (Coborâsem de la editură, unde semnasem contractul
pentru volumul de versuri în limba rusă „S subbotî na voskresenie” – „Sâmbătă
spre duminică”.) În librărie mă văd solicitat prin: „Domnule Butnaru, ne
bucurăm că Umbra ca martor e întrebată”.
Apoi: „Doamnă, iată şi autorul cărţii pe care a-ţi procurat-o”. În faţă, o
doamnă la…X ani, în mâini cu un teanc de cărţi, printre ele şi „Umbra ca
martor”. „Ce surpriză… Sunt foarte bucuroasă… Sunt doamna Badiu din
Bucureşti…V-aş ruga să-mi acordaţi un autograf…”
De, scenă din filmele cu politeţuri… Nu prea
suntem noi obişnuiţi cu atâta atenţie… Dar, la urma urmelor, mi se întâmplă cam
ceea ce i se întâmplase lui Ion Vatamanu, acum mulţi ani, când l-am
identificat, după poza de pe coperta unei cărţi, în librăria de vizavi de
monumentul lui Ştefan cel Mare. Eram student pe la cursul 1 sau 2, îi apăruse
volumul de versuri „La mijlocul ierbii” şi eu l-am… năucit, solicitându-i un
autograf. Adică, se mai întâmplă…
Îl întâlnesc pe Ion Mo., la reverul haine are o
panglică de doliu. „Mi-a murit verişorul… L-a înjunghiat soaţă-sa…” Poveste
cutremurătoare şi dezarmantă prin cruzimea ei aproape inexplicabilă. Cică,
soţia îl ameninţase de multă vreme că o să-l linşeze. S-au dus la o nuntă în
raionul Drochia. Consumând ce se consumă cu aceste ocazii, surata Evei luă un
cuţit de bucătărie şi încercă să-şi atace soţul. Nuntaşii au reuşit să o
dezarmeze. Peste anumit timp, parcă o împăcaseră. La un moment dat, a
împăcăciune, ea se apropie de soţ, cerându-i iertare, şi, ca semn că i-a trecut
răutatea, nărăveşte să-l sărute, însă, perfidă, scoate un alt cuţit pe care-l
tăinuise în mâneca hainei: două lovituri mortale! (Ce nuntă, ce stigmat pe
destinul mirilor! Să-ţi aminteşti mereu că la nunta ta a fost asasinat un om!…)
Apoi ţaţa asasină iese la poartă, îşi ridică poalele şi anunţă cinic că stă la
dispoziţia tuturor bărbaţilor, dacă aceştia au nevoie să-şi satisfacă poftele
animalice. Urcă într-o limuzină care o aştepta şi – dusă a fost.
Zice Mo. că, telefonându-se la Chişinău ca să fie
arestată făptaşa (locuieşte undeva la Ciocana ), un maior de poliţie, căruia îi revenise
misiunea de a pune cătuşele, se lasă atras în pat de pofticioasa asasină. Cică,
şi la înmormântare, seducătoarea curviştină se înfăţişase cu un amant gradat de
ocazie…
Cine ştie, poate că de la un moment încolo,
fantezia rudelor a prins a ticlui posibila derulare grotescă de subiect, dar
ceea ce s-a întâmplat la nuntă e groaznic şi de dincolo de raţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu