vineri, 23 august 2013

ŞLEFUITORUL DE LENTILE

18.X.1991

La editură, Teo Chiriac îmi arată câteva volume colective de versuri dedicate marelui conducător lenin (toate calificativele astea trebuiau scrise cu majusculă). „Să văd, nu eşti prezent şi tu la sindrofia logoreică?”, zice colegul, pe care-l asigur că nicidecum nu pot fi găsit în neghioabele selecţii de inepţii lozincarde. „Dar să ştii că până şi Lari este…” Nu ştiu ce a putut scrie Leonida la o atare temă.
Dar, odată ce veni vorba de controversata colegă, în „Glasul naţiunii” ea a inserat o recenzie foarte elogioasă la volumul meu de proză „De ce tocmai mâine-poimâine?”. Confuză situaţie…

Printre altele, acolo, Vasile Nastasiu spune: „Scrise într-un limbaj corect (sic! Trebuie să nu fie… corect? Ei, astăzi, atare accent e de înţeles. L.B.), plastic şi viu, însoţite de subtilitate, afecţiune şi o ironie inteligentă, nuvelele sale, axate şi pe un suport autobiografic, descoperă şi o interesantă, aproape o nebănuită lume a satului moldovenesc de azi… Leo Butnaru scrie o proză «ţărănească» de bună calitate care, de cele mai multe ori, are în cazul ei nişte originale caractere intelectualizate. Şi aceasta în ciuda mediului rural din care provin. Şi chiar în pofida faptului că prozatorul îşi alege modelele din evenimentele cotidianului.
…Începând, de cele mai multe ori, să sugereze ceea ce se află dincolo de faptul în sine, prozatorul ne îndeamnă să descifrăm nu atât drama neînţelegerii unor sensuri ale existenţei, cât mimetismul celor ce transformă sensurile în convenţii”; „…nuvele ţesute armonios cu metafore, imagini şi comparaţii de un inedit aparte”.

I-am făcut o vizită lui Mitică P., ministru adjunct la comerţ. Nu mă poate ajuta, în mare. Doar câte ceva, şi nu tocmai cele necesare astăzi, când totul e deficitar, când suntem tot mai departe de ritmul unei existenţe civilizate. Bişniţa face ravagii.

19.X.1991

O sintagmă a lui Umberto Eco din „Pendulul lui Foucault” – „lucrând cu furie, ca un intoxicat” – mi-e înţeleasă până în nuanţe: a fost şi realitatea mea, pe când scriam „Şlefuitorul de lentile”. Poate din teama de atare intensitate şi obsesie, care m-au ţinut încleştat zeci de zile, încă nu pot reveni asupra manuscrisului, pentru a-l definitiva. Dar, încetul cu încetul, în locul ei reapare apetitul de a relua în forţă subiectele celor pese 250 de pagini de manuscris.

Reproduceam cazul cu soţia care şi-a înjunghiat soţul, căruia este nimerit să i-l alătur cel care a avut loc pe palierul nostru: vecinul M. Cor.. a luat şi el un cuţit în… fesă! Nevastă-sa, cam zurlie la ale ei, l-a înţepat cât ai zice peşte. Dar s-au împăcat…

După multe săptămâni de scânteieri răzleţe, poezia s-a organizat în fascicole coerente. Astăzi am definitivat câteva lucrări concepute mai demult: „Nefiresc?”, „Roentgen serafic”, „După spectacolul Ulysses”, „Seară de poezie”, „Titlu tremurător”, „Antieseu”…

Mă pregătesc să merg la spectacolul „Cântăreaţa cheală” de la  teatrul „Eugen Ionesco”.

Într-o revistă a presei din „Tribuna” clujeană, nr. 39, sunt şi următoarele aprecieri: „În alt număr (31 august 1991) Tineretul Moldovei ne mijloceşte o plăcută întâlnire cu poetul Leo Butnaru în calitate de prozator. Cele trei subiecte din grupajul «Caractere» se citesc cu interes, sunt scrise cu concizie şi rafinament, cu o subtil disimulată ironie şi cu un gust vizibil pentru parabolă şi sugestie subtextuală”.

Romanul lui Umberto Eco este prima lucrare de acest gen procurată la Chişinău cu un preţ foarte mare: 25 de ruble. Dar, ca substanţă, el depăşeşte sumele oricât de fabuloase ale rublei „date peste cap”, devalorizate, pare-se, până la preţul hârtiei din care este fabricată.
Am citit câteva capitole ce-mi procură o delectare ca în cazul lecturii lui Borges. Mare noroc să studiezi o atare operă eseistică, enciclopedică, de o inventivitate nu că spectaculoasă, ci intern-complexă (zic, negăsind un termen mai potrivit).
Îmi amintesc că, încă în studenţie, am schimbat nu ştiu ce carte cu mult mai puţin valoroasă pe „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Partenerul de schimb a fost Costică Macari care era relativ puţin iniţiat în estetica de valoare. „Opera aperta” trebuie recitită. Dă-mi, Doamne, înţelepciunea de a putea folosi gospodăreşte timpul vieţii de după borna 40 a destinului…

23.X.1991

Îmi doream o masă de scris mai încăpătoare: la cea pe care o am, manuscrisele, fişele, cărţile, dicţionarele, maşina de dactilografiat uneori… „îi dau peste margini”… Deci, merg la piaţă, la consignaţia de mobilă. Văd o masă care nu mi-ar displace. Lemn galben spre brun cu ceva aplicaţii decorative simple. Dar preţul… dar preţul: 4 mii de ruble! Nici mai mult, nici mai puţin, onorariul pentru o carte de versuri de 3 coli, care carte – cine nu ştie? – nu se scrie într-un an, doi. Nu cunosc vreun coleg care ar fi gata să-şi slăbească portmoneul până la distrofie…
Iar în luciul de lac al mesei mele nu prea mari se oglindesc păsări în zbor, când trec prin dreptul ferestrei cu deschidere spre Râşcani. Câte vreo aripă de porumbel sau gaiţă „se loveşte” de vreo zgârietură rămasă pe poleiala mesei, însă zborul nu se frânge…
Ce mai! E o prăpastie financiară între cele 75 de ruble, cât m-a costat masa de scris pe care o am, şi cele 7 mii de ruble solicitate pentru cea de la consignaţie. Oricum, regretele nu mă răpun, inspiraţia nu-mi dispare.

26.X.1991

Mai demult, mi se părea că ei formează o familie dacă nu ideală, cel puţin bună de dat drept exemplu. El, bărbat înalt, inteligent, calm şi, fără îndoială, fidel ca în basmele pentru copii. Ea – simpatică, aproape frumoasă. Apoi am prins a-mi da seama că dânsa e o necioplită sadea, guralivă, cârcotaşă şi cu ochii pe alţi bărbaţi. La Cluj, noi mergem cu toţii la Blaj şi Alba Iulia, la superbe manifestări culturale, dânsa însă rămâne la hotel. Când revenim, din întâmplare, A. S. o surprinde în cameră stând în compania flecuşteţului Berta, ambii ciupiţi de-a binelea. Pe drumul spre Bucureşti debita prăpăstii de grosolănii de mahalagioaică, ţâfnoasă ba de una, ba de alta. Împreună cu Suceveanu am intervenit, punând-o cât de cât la punct
Simţeam până şi în discreţia de husar a dânsului nelinişte, apăsare şi durere. Presupuneam că el ştie de foametea erotomană a doamnei sale aflate la vârsta climaxului.
Şi iată că azi, dis de dimineaţă, mă trezesc telefonat de ea. Nici una, nici alta, mă pune la curent că o să se ducă la liga femeilor şi la… Ma., să se plângă pe el, soţul, că nu-i aduce salariul, nu-i aduce găini şi alte feluri de bucate, că vine nopţile beat, că uită uşa deschisă, că i-a aruncat hainele în mijlocul casei, că fiicei lor i-au căzut genele de atâta nervozitate ce le bântuie casa, că feciorul lor a stat trei săptămâni la Bucureşti numai cu ceai şi cu pâine, în vreme ce fata lui Ma. şi nu mai ştiu a cui au burse suplimentare, că acum, la 50 de ani, o ameninţă cu bătaia, că gata, se duce chiar astăzi să depună cerere de divorţ, că… Ei, câte nu le  debitează o femeie doar în 10 minute? Discuţia, mai bine zis monologul ei, s-a întrerupt brusc: se vede că s-a apropiat el şi a închis cu forţa. Neplăcută situaţie… Parcă eram eu cel indicat a fi pus la curent cu dezastrul (cred, provizoriu) din familia lor?
Dar la liga femeilor cui să i se plângă? Le-dei, care şi ea are o viaţă de familie e-he-he… Lui Ma.? Parcă el nu a avut festivaluri, pe când duduia sa era, cică, în relaţii cu un Sta. sau Po.?
Iartă-ne, Doamne, şi potoleşte-ne ura, totodată dându-le mai multă minte celor care au nevoie de ea. Ştiu însă că pe muierea respectivă n-ai s-o poţi corija. Bietul coleg…

Fobia faţă de cultură, inteligenţă, subtilitate estetică şi tendinţa de a deveni exeget în disocierea artistică nu e caracteristică doar cine ştie cui, ci – să vezi! – chiar şi unora din cei ce pretind că ar fi scriitori buni. Iat-o pe clonţoasa L. I. făcând aluzii contra celor care ştiu mai multă carte decât necioplita de ea. Zice într-un interviu cu o altă sibilă foc de subţire la minte, N. care, ca inteligenţă, ar trebui să se numească… subjopescu: „…când nu mai poţi scrie literatură artistică, de ce să nu scrii filozofie sau critică literară? Unii confraţi de ai noştri, (virgula lor, L.B.) grozav mai pretind la un nivel aparte de cultură şi atât de largă deschidere spre tezaurul gândirii umane, încât cuprinşi de certitudine că pot face la sigur filozofie de geniu”. (Nu e nicio greşeală din partea mea: exact aşa e fraza în „Gl. Naţ.” – L. B.) Vai de capul nostru: dacă, după secole de aleasă cultură universală, mai suspectăm omul că vrea să fie în rând cu lumea, când e vorba de un nivel superior al conştiinţei ca forţă de cugetare şi subtilitate, înseamnă că e încă mult, foarte mult până la împlinirea de ideal, oricare, inclusiv ideal naţional. Cei care nu au ochi buni pentru confratele lor care tinde spre carte aleasă nu vor nici unire, nici bună cunoaştere a limbii, literaturii şi istoriei române, nici intrare în Europa, nici… nici…
Parcă pentru guraliva şi hrăpăreaţa doamnă poate servi de model şi contraargument un Baudelaire care afirma că, mai devreme sau mai târziu, „toţi marii poeţi, în mod fatal, devin critici”, compătimindu-i pe acei creatori „nedesăvârşiţi, incompleţi”, care se conduc doar de instinct, aidoma clonţoasei de ea, ce va rămâne pe vecie departe de estetică? Parcă ar fi avut rost ca Juan Ramon Jimenes să-i spună unei Ea de tipul sus-amintitei: „Pentru mine nu există alte raţiuni în viaţă – şi nici în moarte – decât raţiunile estetice” şi ca autodefinire: „Cântăreţ liric şi metafizic; prozator descriptiv şi psiholog, aforist, filosof şi critic” („Secolul 20”, 3-1969).
Despre alde d-na în cauză am scris în „Oglinda şi lampa”, atacând tocmai lipsa de cultură, de discernământ estetic… Însă ai noştri se vor perfecţi prin… imperfecţiuni. Vor ei sau ba, însă, încetul cu încetul, timpul li se duce…

Să pretinzi că numai tu cunoşti adevărata măsură a celor lumeşti şi celor cereşti; că ţie, alesului, îţi pune, epifanic, mâna pe creştet Atotputernicul; că ai descoperit locul unde se află suprema balanţă dintre bine şi rău (ce aberaţii!); că… că… – Ei bine, să pretinzi astea şi încă multe altele, estimp, în ziarul pe care îl diriguieşti – te prosteşti să tipăreşti din confuziile tale un pretins articol despre electorat şi zodia nefastă, a caprei (?), în care se vor desfăşura alegerile (p.p.1-2), pe alte 5 pagini să-ţi oploşeşti câte 1-2-3 poezii, plus fotografia, să admiţi ca în acelaşi număr să se insereze o recenzie barosană la o carte a ta, – dacă ai avea într-adevăr bunul simţ şi ai sta câteva clipe să te priveşti de la o parte, ce ai spune totuşi despre tine? Doreşti popularitate, însă, dacă ai şti ce gândeşte lumea despre rahitica ta grandomanie, ţi-ai vede în toată minuscula ei importanţă persoana rătăcită, arogantă şi demnă de o colegială compătimire.
Îţi vei veni vreodată în fire? – întreb despre cel ce se vrea înger zburător, în realitate fiind jalnică fărâmă, ca să evit a spune… râmă…

Dumnezeu cu tine, colega: El te-a adus pe lume, El te-a pedepsit, precum face cu toţi cei care i se bagă obraznic în suflet. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu