vineri, 13 septembrie 2013

1991, SFÂRŞIT DE AN

12–20.XI.1991

În drum spre Novosibirsk, de unde vroia să-şi aducă la Chişinău biblioteca; în genere, cu gând de a reveni acasă, aici, în Moldova, cărturarul Gheorghe Bogaci decedează pe undeva la Moscova: atac de cord. Îl înmormântăm exact o săptămână după Ion Gheorghiţă, în vecinătatea mormintelor acestuia şi celui al lui Alexandru Lipcan din cimitirul din strada Armenească. De altfel, pentru a obţine aprobări pentru locuri de înmormântare pe acest petic de pământ înstrăinat, am fost, împreună cu Cimpoi şi Rusu, la primărie. Da, să mai rămână şi ai noştri pe aproape, să nu fie duşi în pustietatea „Doinei”…

S-a destrămat blocul V.– L.– M.– D. … Pentru mine nu e o surpriză; prevăzusem neonesta vremelnicie a acestei alianţe orgolioase, făcusem nişte aluzii la viitorul ei; mai bine zis, la ne-viitor… „Glasul naţiunii” a publicat o listă a scriitorilor care au scris elogios despre Lenin. Cu toate că nu este vizat, Gr. Vieru se revoltă în „Lit. şi arta”. Matcovschi care, din câte mi-a spus N. Roibu, a fost „cruţat”, adică – eliminat din listă, se revoltă şi el. Venise mai deunăzi să ni se plângă de faptul că nedespărţitul său amic de mai ieri-alaltăieri a angajat la serviciu şoferul derbedeu pe care el, Matcovschi, îl dăduse afară de la revista „Basarabia”. Am aflat că îl trimisese pe Valeriu Babanschi să trateze problema, astfel că, la două zile de la ordinul de încorporare în colectiv a rotitorului de volan, este emis un altul – de eliberare a acestuia din funcţie…


O frumoasă călătorie la Bacău, la festivalul de poezie „Bacovia”. Premii – Gr. Vieru şi M. Cimpoi. Întâmplător – şi V. M. care, în timpul campaniei sale antiprezidenţiale a fost fluierat şi dat jos de la tribună undeva în circumscripţia care îl alesese deputat. Burac îmi spune că ştie de la Vatamanu că alegătorii lui M. şi Dr. vor să le retragă acestora mandatele de deputat. Marele patriot Dr. ar trebui să se retragă el însuşi: „Curierul de seară” a dat în vileag denunţurile sale la adresa lui Şoltoianu şi altora. Mărturii nimicitoare… Ruşine şi oprobriu, ba chiar blestem: din cauza lonzincomanului Dr. oamenii aleşi ai acestui pământ au făcut puşcărie…
Deci, la Bacău… Printre evenimentele importante nu doar pentru mine, cred, este interviul pe care l-am realizat cu Andrei Pleşu. Minte clară, spirit ales, trezorier al marilor înţelepciuni, protagonist abil al înaltelor speculaţii filosofice.

Vizită la „Anticariatul” din Bacău unde, împreună cu Vieru, Cimpoi, Caţaveică, alegem cărţi excepţionale, la preţuri de până la sălbaticele majorări. Găsesc şi vreo 20 de numere de „Secolul 20” care îmi lipseau din colecţie (am mereu cu mine fişa cu ceea ce… am).

Gabriel Bacovia, fiul sexagenar al marelui poet, prezent şi el la jubileul de 110 ani din ziua naşterii ilustrului său părinte. Pare a confirma ipoteza că oamenii mari sau nu au progenituri, sau de le au, acestea se arată modest înzestrate spiritualiceşte, dacă nu chiar mediocre.

În drum spre Chişinău, trecem pe la Bârlad. Cunoştinţe mai vechi, oameni excepţionali.  În aceeaşi zi (7 decembrie) am avut unele explicaţii care, sper, au mai spulberat din suspiciunile pe care le-au urzit anumiţi inşi între Vieru şi mine.

17.XII.

În „Livada cu vişini” protagonista, Ranevskaia, se umileşte în faţa patriei, Rusiei, lăcrimând de emoţia revederii meleagurilor natale, dând-o în sentimentalism fals-lacrimogen, pentru ca, brusc, să constate, cu snobism şi impasibilitate: „Totuşi, trebuie să-mi beau cafeaua”, procedeu prin care Cehov ne dezvăluie într-o clipită caracterul, felul de a fi al moşieresei superficiale şi ridicole la ale ei… Vroiam să spun că procedeul ca atare sau unul asemănător a fost folosit încă de Homer. Astfel, după ce-şi văd cei şase companioni sfâşiaţi de Scila, Odiseu şi camarazii săi ar fi cazul să se pună pe căinat, pe bocit. Însă, până a se deda jelirii, ei se aşează de-şi prepară cina, şi nu oarecum, ci migălos, fără grabă, gospodăreşte. Abia după ce-şi pun burta la cale, dânşii trec la îndeplinirea ritualului deplângerii jertfelor, timp în care câte vreunul picură de somn, ba chiar doarme în toată legea. Pot apropia aceste optici, ale lui Homer şi Cehov, tratându-le efectul ca modalitate de a înfăţişa inconsistenţa solemnităţii sau acel pas ce desparte tragicul de ridicol. Cu toate că Aldous Huxley interpretează oarecum altfel cazul homeric, iar eu nu ţin să susţin că distinsul autor britanic nu ar avea dreptate: „Homer, însă, preferă să spună Adevărul Total. El ştie că şi oamenii crunt îndureraţi trebuie să mănânce; ştie că foamea e un tiran mai aprig decât durerea şi că nevoia de a o potoli trece înaintea lacrimilor”.
Cred, însă, că Huxley o cam ia spre fiziologic, pe când, se vede, Homer se gândi la eticism, la situaţia neobişnuită ce apare în urma amestecului  de sentimente măreţe cu altele, hai să zicem, cotidiene, ordinare, „de duzină”.

18.XII.

Într-o poezie de Mariana Marin citesc despre „firişorul de păr câinesc crescut pe vârful nasului” şi versul acesta deocheat îmi aminteşte de primul spectacol al unui teatru de marionete văzut în viaţa mea de copil. Nu ştiu nici cum se intitula piesa, nici despre ce era subiectul. Nu-mi amintesc nici câţi ani aveam pe atunci. Ştiu doar că spectacolul se dădea sub cerul liber, la Grajd, în faţa clădirii cârmuirii colhozului. O păpuşă barosană – doar asta mi se re-arată distinct – tot striga hazliu (ce mai hohoteam!): „Într-o noapte-ntunecoasă mi-a crescut un păr pe nas, nas, nas!”. După această replică „celebră” din copilăria mea cineva ar putea spune despre ce spectacol era vorba. 
Noapte de vară. Lume multă la spectacol. Noi, picii, în faţa tuturor, aşezaţi la pământ, privind vrăjiţi în sus, spre paravanul de după care apăreau păpuşile, una dintre care striga obsesiv şi caraghios: „Într-o noapte-ntunecoasă mi-a crescut un păr pe nas, nas, nas!” Nu un fir de păr, ci „un păr”, în spiritul frazelor şchioape din acele vremuri de trecere de la I-D-ciobănism la o normalitate a expresiei româneşti…

Vremuri grele. De aia şi intru pe la D. Popovici, adjunctul ministrului comerţului. Într-o speranţă oarecare. Pe când mă aflu în biroul său, îi telefonează cineva şi, după exclamativ-sugestivul „Doamne fereşte!” al lui Mitică, îmi dau seama că e vorba de un caz penibil. După ce încheie discuţia telefonică, Popovici îmi spune că cineva, prin intermediul unui copil, îi telefonează soţiei lui Vasile Vâşcu, spunându-i că i-a decedat soacra. Biata femeie se gândeşte cum să facă: să-i dea telegramă soţului ce se află la puşcărie? Dar, până să găsească soluţia definitivă, comandă un taxi, apoi cumpără două coroane pentru înmormântare, pleacă spre satul soacrei… Noroc că o întâlneşte pe sora soţului, care se miră la văzul accesoriilor funerare, întrebându-şi cumnata ce e la mijloc, dar ea, în sinea sa, zicându-şi că acolo, în Rusia puşcăriilor, i-o fi decedat fratele Vasile. Biata femeie cu coroanele în mână îi spune ce şi cum, aflând însă de la cumnată că mama soacră e bine, sănătoasă, şi hai, ambele, să ascundă întristătoarele, înfricoşătoarele cununi…
Cineva făcuse gestul cu un scop perfid: să ducă sau mama, sau fiul la vreun atac de cord. Se vorbeşte că Vâşcu se întoarce curând şi ştie el ce ştie, unii pot avea neplăceri. Popovici zice că, în mafie, e amestecat inclusiv Bob., actualul şef la comerţ. De ce nu? Deja au fost publicate documente despre turnătoriile bob.-eşti la securitate…
Vremuri grele… De la ministerul debandadei comerciale intru alături, la magazinul de fructe şi legume „Vara”. Sora lui Liviu Damian e aici, dar se face a nu mă vedea, dându-mi de înţeles că ar fi bine să nu-i acord nici eu atenţie; nici barem să o salut. Fiindcă-s vremuri grele. Marfă puţină şi necalitativă. De aia dumneaei, sora mândrului poet, a desfăcut două pachete de plastic cu mere şi din unul alege fructele ce i se par mai puţin arătoase, mai puţin calitative, punându-le în locul altora, frumoase, pe care le „sustrage” din celălalt pachet. Stă cu spatele paravan spre vânzătoare, să nu fie zăpsită, să nu fie somată. Pentru că vremurile sunt cu adevărat grele. Un kilogram de mere ajunge la 5 ruble – şi cum să duci tu acasă aceste fructe nearătoase, necalitative?
Vremuri grele. Şi sora poetului nu merită nicidecum să fie suspectată, „acuzată” pentru gestul ei lipsit oarecum de demnitate… Dar parcă numai al ei?...
Pe aceasta de sus am văzut-o cu ochii mei, iar cea care urmează am auzit-o.
Cică, un şofer de autobuz de pe ruta 23 se vorbise cu o cunoştinţă de a sa în felul următor: „Doamnă, vin-o în fiecare dimineaţă şi cam o oră şi jumătate, două fă-o pe taxatoarea în autobuzul pe care-l conduc. Compostatoarelor le pui un hap de hârtie în cioc, să vadă călătorii că ele nu funcţionează, şi prinzi a strânge câte 15 copeici de căciulă, de broboadă. Le dai şi bilete, pentru că, printr-un om de-al meu, am făcut la tipografie un număr bun de bilete. Deci, în vreo 2 ore, eu iau, cu suitul-coborâtul, cam la o mie de inşi. Iese, adică, la 150 de ruble. Le împărţim în trei: dumitale, mie şi tipografului. Iei 50 de ruble şi – la revedere, până mâine dimineaţă! Chiar dacă vrei să vii doar 20 de zile, 10 din lună odihnindu-te, tot faci la o mie de ruble. Şi face, doamnă, zău că face, pentru că un kilogram de carne e cam 60-70 de ruble. Şi nimeni nu-ţi dă mai ieftin. Aşa că, până trec ei, legiuitorii, la economia de piaţă, noi, ceilalţi, trebuie să ne descurcăm cumva, nu? Astfel că, stimată, doamnă, caută-ţi o geantă de taxatoare şi – la muncă! Timpurile şi preţurile ne aşteaptă!”

20-26.XII.

Imprimăm o tele-emisiune poezie-muzică. Participă Gr. Vieru, D. Matcovschi, Iu. Filip, alţii.   În clădirea  fostei societăţi de prietenie cu ţările de peste hotare (acum nu mai ştiu cum se numeşte; posibil, într-un mod general-democratic sau chiar afişat-democratic, însă este diriguită în continuare tot de învederata, acum câtva timp, antinaţionalistă, prosovietica Scal.… Asta e, s-a reorientat şi a fost acceptată în noul cerc strâmt de cei cărora le-a organizat călătorii gratis în străinătate, le-a prestat diverse servicii dubioase…

La librăria „Luceafărul” – o dubioasă lansare de carte sau pseudo-carte a bravului, cu adevărat, gospodar al podgoriilor din împrejurimile Huşilor – Ioan Neamţu. Specialist în viticultură ce are şi patima versului, susţinută de relaţiile pe care le poate întreţine un vin precum „Busuioaca de Bohotin” sau „Zghihara”. În drum spre Bucureşti sau invers, au făcut popas la dl Neamţu şi Vi., şi Tocuşor, care, de altfel, l-au şi elogiat la premiera cărţii, a 13-a, precum remarcă autorul care nu pare a fi superstiţios: rezervele materiale ale dânsului îi permit să fie optimist în tranşarea relaţiilor cu editurile…

Ieri, în zi de Crăciun, pe care clericii „noştri” rusofili nu o acceptă încă oficial, ţinându-se de absurdul 7 ianuarie – Crăcuin după Anul Nou! – ne vizitează la US un grup de literaţi din Slatina. Cei mai interesanţi – pentru că au avut şi un recital – mi s-au părut poetul Paul Aretzu şi prozatorul Fulga. O prea sentimentală fiinţă Cluceru… O ceată de 30 de persoane din Reşiţa.

Es. şi-a băgat în cap că e un tip de excepţie, batjocorindu-i pe toţi ceilalţi şi etalându-şi orgoliul de clovn şi pigmeu. Pe mulţi i-a jignit, puţini i-au ripostat. Cu mine, însă, treburile îi merg ceva mai greu. Alaltăieri, i-am făcut pălăria… zburătoare. Cimpoi, Suceveanu, care au fost martorii întâmplării, fac haz pe seama pălăriei ce primi un şut în fund (are şi pălăria fund, nu?), escaladând biroul preşedintelui Uniunii.


Ieri seară, Gorbaciov îşi anunţă demisia. Ianus privi înseninat cu chipul său bifrons în urmă şi în viitor. Ne recunosc independenţa statală SUA şi Canada. Cele mai multe, însă, vor depinde numai şi numai de noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu