3.I.1992
Dialogul pe care l-am realizat cu Andrei Pleşu are
un ecou deosebit. Oricât de sobru ar părea Serafim Saka, însă a fost primul
care m-a felicitat, vorbindu-mi elogios de tactica şi abilitatea cu care am
condus firul conversaţiei. Însă, fireşte, marele merit e al lui Pleşu care
copleşeşte prin inteligenţa sa torenţială. Mi-au mai vorbit – Glebus Sainciuc,
Valentina Tăzlăuanu, Aurel Scobioală, Mihail Ion Ciubotaru. Tăzlăuanu zice că
dialogul i-a prilejuit o după-amiază de An Nou excepţională; mă invidiază (un
fel de a spune, nu?) că am avut şansa să întâlnesc un interlocutor atât de
strălucitor ca spirit. Aureliu Busuioc zice că l-am torturat, impunându-i să
citească cele două pagini de ziar cu dialogul… Fireşte, nu i-am impus, şi e
bine că nu le-a putut lăsa, fără să le ducă la bun sfârşit.
I-am expediat lui Andrei Pleşul dialogul prin Radu
Negru de la Iaşi :
de acolo e mai uşor să găsească vreun „poştaş” care are treabă la Bucureşti.
5.I.1992
Ieri, în sfârşit, duc la „LA” traducerile din
poezia lui Knut Skujienieks. Juxtalinearele le aveam de câţiva ani, mi le
adusese Leons Briedis, rugându-mă să dau versiunea lor românească. Deci, în
sfârşit… Luând traducerile, Vasile Romaciuc zice că nu ar fi rău să găsim şi
vreo poză de-a lui Knut. Să-i telefonez la Riga lui L. Briedis şi ne va ajuta. Aşa şi fac,
telefonez la Riga ,
pentru ca să trăiesc o aprigă dezamăgire. Leons e la pat. Are sau re-are acuta
sa criză de ulcer. Nervos, dezolat… Zice: „Dacă doreşti, îţi pot trimite o
fotografie de-a lui Knut, însă află că el s-a dat cu foştii comunişti, e un
trădător, un securist… documentele demonstratoare sunt pe cale să fie date în
vileag şi fii sigur că vor face mare vâlvă în Letonia…” Rămân cu gura căscată
la receptor, mai auzind de la
Leons că de asemenea pro-neo-comunişti, trădători sunt Imants
Ziedonis (… prostituată naţională, zice L.), Ianis Peters, Mara Zalite etc. –
adică toţi cei pe care, acum un timp, îi iubea, cu care, de altfel, se mândrea…
„Uniunea lor scriitoricească e prosovietică… Pe mine m-au dat afară din
serviciu, mi-au închis revista de cultură”, zice. „Presa literară şi culturală
dispare”, geme Leons în receptor. „Statul nu susţine, ne ruinăm…”
Nu credeam să aud atare veşti cutremurătoare.
„Dar, – face Leons, – să trăim cu zâmbetul pe buze! Iartă-mă că sunt cam dur.
De unde, poate, cu criza asta de ulcer… Însă eu, ca şi tine, mă ţin… Trec ele
toate… Să rămânem fideli poeziei, scrisului…” „Ai ceva rezerve din ce să
trăieşti?” îl întreb. „Da, am… Sunt cam obosit, dar am… Ultimii ani am lucrat
ca un apucat… Deci, cu zâmbetul pe buze!”
Până la urmă, aşa şi nu am clarificat dacă îmi va
trimite sau ba poza lui Knut… Oricum, cred că situaţia e într-adevăr dramatică,
însă nici Leons nu poate să aibă dreptate în toate.. Timpuri confuze… Suflete
derutate, agitate… Să ne revenim, Leons!
Versurile lui Knut, însă, trebuie să apară… Nu
ştiu ce poziţie are Skujienieks astăzi, însă să nu uităm că el a plătit cu ani
grei de Gulag curajul de a se fi împotrivit ocupanţilor. Şi-apoi eu am o
simpatie aparte pentru toţi cei pe care i-am cunoscut atunci, în iunie 1974,
acolo, la Riga
şi în cătunele letone… Păcat că nearanjările sociale îi dezbină şi-i ruinează
sufleteşte… De altfel, nu doar pe ei… Numai că nu trebuie să cedăm , să ne
moleşim, să capitulăm. Nici pe departe nu am folosit toată dârzenia de care
suntem în stare…
[Mă cam întind la scris. Posibil, şi din motivul
că folosesc un stilou nou, peniţă de aur, pe care Zinovia mi l-a dăruit chiar
azi, de ziua Capricornului ajuns exact la 43 de ani… Să fie într-un ceas,
într-un an, un final şi început de secol bun(e)!]
Pentru colecţia „Poezii de duminică” am pregătit
selecţii din opera lui Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Aureliu Busuioc. Ieri,
le-am scris şi cuvântul însoţitor de pe coperta 4. Aştept şi manuscrisul lui
Arcadie Suceveanu.
La „LA” am prezentat eseul „Blocnotes” din volumul
în pregătire „Şlefuitorul de lentile”. Sică Romanciuc – aproape încântat şi cu
oferta de a le mai prezenta ceva în acest stil. Da, mai am texte… cele
„barosane” le voi prezenta revistelor („Columna”…).
Cu Matcovschi – în discuţii şi elucidări de
raporturi. Alaltăieri, pe când era în biroul meu şi Vasile Gârneţ, redactorul
„Basarabiei” a cam fost pus în gardă de neclintirea noastră de pe poziţii. I-am
spus direct că, dacă el consideră că „e revista mea, revista mea…”, precum îi
place să tot spună, eu o să-i demonstrez că revista „Basarabia” nu e a lui D.
Matcovschi, ci a celor peste două sute de scriitori. Ba chiar am să pun la
adunarea generală problema alegerii sau realegerii redactorilor publicaţiilor
USM.
Şi iată că ieri dânsul vine cu ideea unei mese
rotunde, la care să ne expunem părerea, să permitem accesul liber al tuturor
scriitorilor la publicare, „să nu discriminăm moderniştii”… Ba – să cazi jos, nu alta! – vine la mine,
ţinând în mâini un teanc de file, întrebându-mă dacă nu ştiu cumva vreun critic
care e mai înclinat de a gusta literatura/ poezia modernă… Eu presupun că e vorba
de vreun grupaj de versuri prezentat la revistă de cine ştie ce tânăr
teribilist, pe care redactorul-şef vrea să-l treacă prin prisma criticii, când
acolo – aflu că el însuşi, D. Matcovschi, şi-a descoperit prin sertare nişte
texte, pe care le-a scris cu ani în urmă, versuri care sunt oarecum diferite de
cele pe care le-a tot publicat prin volume şi, prin urmare, el, D. Matcovschi,
vrea să se supună judecăţii unui critic care… are gust ne-tradiţionalist. Ce e
asta? Rătăcire? Frică? Incertitudine? Viclenie?... Ceva este, totuşi… Şi-mi
citeşte… şi-mi tot citeşte… Despre Apollo, despre Melpomena („Am scris-o, pe
când mă preocupam serios de teatru”); o fabulă despre un broscoi ce se dă şi el
drept mare cântăreţ. Ceva inspirat de apariţia romanului lui Busuioc „Singur în
faţa dragostei” – Matcovschi parcă i-ar da replică, spunându-i că cel mai greu
e să te afli tu singur în faţa ta… Apoi şi câteva strofe memorabile despre
străbunii pe care îi vede în sicrie – prin rouă, prin ţărână. „Iaca, ai fost la Bacău ”… zice şi-mi citeşte
un poem cu şi despre Bacovia, apoi altul despre Neculce etc. „Cred că-mi iese
el vreo carte”, spune, şi eu sunt de acord, mirându-mă – nu chiar nesincer –
cum de nu le-a publicat până acum. Aşa am şi zis: „Mă mir cum de le-ai ţinut
atâta vreme în sertar, în vreme ce ai publicat lucruri mai slăbuţe”. Nu i-am
spus: „Mult mai slăbuţe”, cum s-a întâmplat de fapt.
Iată aşa: confuzele relaţii, d(o)ar aparent
paşnice cu D. Matcovschi – continuă… Sunt sigur de una şi anume: nemaiavând
sprijin la partid, nemaifiind aclamat de mulţime, nemaifiind linguşit de
diferiţi colegi şi pseudo-colegi, cel care se considera titanul neamului şi al
literaturii nu mai poate să nu ţină cont de Suceveanu, Gârneţ, Chiriac, Popa,
Galaicu-Păun, de cel căruia i s-a confesat, etc. S-a produs fisura pe care am
prezis-o: „nu mai sunt bloc monolit şi de nezdruncinat” cei care se dădeau
drept apostoli, martiri, eroi etc. ai neamului. S-a exagerat. Mult. Şi poate
că, atunci, era cazul. Astăzi însă lucrurile revin la dimensiunile lor fireşti.
Ei aveau interese. Nu comune, ci doar interese. Astăzi li s-au încurcat
preferinţele, opţiunile şi – rău de tot – interesele. Război, Doamne, între Ma.
şi La., Ma. şi Da. (problema „şoferului trădător”), Vi. şi La. etc. De,
Dumnezeu nu bate cu băţul, sau nu numai, ci şi cu ambiţia megalomană bate…
Merg să procur câte ceva. Preţuri năucitoare. Însă
nici cozile nu s-au scurtat cu mult (încă). O doamnă priveşte la o atare
şerpuire ce duce spre o tejghea, zicând: „Ia ce mai monument de oameni!” De
unde i-o fi venit asociaţia? De la coada ce ducea spre mausoleul lui Lenin?
Pentru că, zău, e expresiv să zici despre o mulţime: „Ce mai monument de
oameni!”
22.I.1992
Pe 9 ianuarie trebuie să pornim spre Cluj, la
zilele Eminescu. Maşina – de la biroul de propagare a literaturii. Vorbisem din
timp cu I. V. să pună la cale cu şoferul, să fie bine; găsesc şi benzină –
împrumut de la „LA”. Însă dat fiind că I. V. e un târâie brâu sadea, un ins
care nu desprinde paharul cu băutură de la gură, evident că nimicfăcătorul
director al biroului respectiv nu a anunţat nici şoferul, nici să ia benzina…
Pe scurt, plecarea noastră era gata-gata să eşueze. În loc să pornim la ora
9,00, prin nervi şi aproape resemnare, ajungem să dăm cu nasul în ora 15,30,
când de asemenea era totul baltă: şoferul de la „LA” n-a putut fi găsit, deci
nu avem benzină… În sfârşit, pe extenuaţii de noi (şi Arc. Suceveanu) ne mai
prinde cu ceva suflet dl Ispas care era plecat la Ghidighici după
bonurile de benzină. Aşa că, la insistenţa mea şi a fatalismului „fie ce o fi”,
urcăm în maşină şi pornim spre Leuşeni-Albiţa. Să fi pornit la timp, treceam
(până la 14,00) pe la Sculeni ,
scurtând distanţa cu vreo 50 de kilometri, dar…
Ceaţa – zid. Doar mici porţiuni ceva mai limpezi.
Vama o trecem fără dificultăţi. Dincolo, până la Iaşi , de asemenea negură
spăimoasă. Aşa că de la
Chişinău până la
Iaşi facem vreo 5 ore. La Costuleni , deja noaptea,
batem la o poartă, rugând un gospodar să ne dea un pahar – pentru că nici atare
unealtă nu aveam cu noi, să însoţească câteva sticle cu vin. Înainte, înainte,
înainte… Gheorghe, şofer tinerel şi neumblat prin lume, la un moment dat
întrebă dacă nu cumva ajungem deja la
Cluj … Ehe, până la
Cluj mai aveam vreo 500 de kilometri! „E-e, – face
neexperimentatul de la volan, – de când tot mergem, de-acum de două ori
înconjuram Moldova (basarabeană)”. Bietul băiat… De data aceasta am luat-o pe la Suceava. Drumulla Reghin.
Regretăm alegerea, dar… Allea
iacta est!
O emisiune în direct (12,00-13,00) la radioul
local: dialog – eu, Suceveanu, Constantin Dumitrescu, Radu Săplăcan. Horia
Bădescu e atât de gentil, încât îmi dăruieşte o microcasetă M-60 pentru
reportofonul meu. Aveam două M-30, deci, împreună, bandă pentru 3 ore de
dialog, ceea ce, mai apoi, am şi făcut, conversând cu dragii de Aurel Rău,
Dimitrie Vatamaniuc şi Mircea Tomuş (discuţiile cu ultimii doi le-am şi
transcris de pe bandă). Apoi, seara, la televiziune. Cred că toţi trei ne-am
prezentat bine, însă până la urmă aveam a ne convinge că I. V. nu e un naiv
necultivat, necitit, ci de-a dreptul un tip prost, necioplit, insensibil la
atmosferă, situaţie şi interlocutor. Doamne, ce ignoranţă, ce mucegai!
Augustin Buzura căzuse de acord să ne întreţinem
într-un dialog, însă timpul – şi domniei sale, şi mie – nu ne-a permis să ne
revedem.
Călătorie la Mănăstirea Nicula.la TVR
văzusem cadre tragice: a ars partea veche, cea din pădure, a mănăstirii Agapia,
unde, pe „Drumul inimilor” (pietre de forma inimii!), am mers acum două veri
împreună cu Zinovia, Ioana, Traian şi cu piciul Alexandru. Ca prin minune,
biserica de lemn a rămas intactă, pe când s-au topit până şi clopotele de la
intrare.]
Gazdele – extrem de generoase: şi la
radioteleviziune, şi la ziarul „Adevărul de Cluj”, cu bunul Ilie Călian, şi în
asigurarea cu benzină (13 mii de lei doar pentru atare lichid aurifer…).
Două seri de neuitat: una la
Aurel Rău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu