marți, 22 octombrie 2013

DOUĂ INTERVIURI CU FĂNUŞ NEAGU


Fănuş NEAGU (I)
(5.IV.1932 – 24.V.2011)

CLIPA MEA DE RĂSCRUCE ESTE ÎN FIECARE ZI

Fănuş Neagu şi Leo Butnaru.
Focşani, noiembrie 1995
– Maestre Fănuş Neagu, permiteţi-mi să beneficiez de un dublu motiv pentru a vă aduce sincerele mele felicitări şi omagii: primul e legat de cei 60 de ani pe care i-aţi împlinit acum câteva zile, iar al doilea motiv ţine de premiul Editurii „Porto-Franco” şi al Asociaţiei scriitorilor „Costache  Negri” din Galaţi, pe care l-aţi primit în acest minunat oraş dunărean astăzi, sâmbătă, 11 aprilie. Probabil ştiţi că şi în partea interriverană, prutonistreană a românismului sunteţi urmărit cu atenţie...
          – Daţi-mi voie să vă spun că şi în România am fost urmărit de multe ori.
          – Eu ziceam că dincolo de Prut aţi fost urmărit în sensul bun al cuvântului.
          – Nu, şi în România m-am simţit foarte bun, urmărit de nişte prieteni şi colegi în sensul că se părea că la un moment dat creasem un stil.
          – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?
          – Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-1 întocmise securitatea, să-1 văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?
          – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.
          – Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel ci­neva cam cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus. Dar să lăsăm asta şi să revenim la lucruri mai plăcute. Despre ce vorbeam?
          – Despre faptul că aţi creat un stil.
          – L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil ţi-l creezi de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul ăla de Niculuţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.

          – Dar cum ar suna un epitet format de la numele Neagu?
          – Fănuşieni. Dar vă spun şi aia: pe mine mă cheamă Neagu de familie, dar toţi îmi spun Fănuş. Chiar şi neveste-mi i se adresează cu „Madam Fănuş”. Deci mi-am creat un stil de Fănuş. Desigur, e cu totul altceva pentru un individ tânăr, pentru un scriitor tânăr – Dumnezeu să-i dea sănătate! – să scrie într-un stil fănuşian. Stilul meu e uşor de imitat, dar e greu de susţinut.
          – Alchimia, magia acestui stil...
          – Magia... magia... nu, nu, găseşte altceva.
          – Bine, o să vă întreb aşa: Brăila, pe care aţi ridicat-o la rang de simbol, a contribuit cumva la formarea stilului fă­nuşian?
          – Din Brăila am făcut eu o câmpie magică. Însă magia a fost în capul meu şi în munca mea uriaşă şi toate sunt puţinul talent acolo, ascultând de un glas interior exteriorizat în câmpia Brăilei, o câmpie aparte. Îmi spunea Marin Preda: „Domnule, ce-ai făcut tu din Brăila, n-a făcut nimeni”. Cu toate că în Brăila avusesem scriitori extraordinar de mari. În primul rând Panait Istrati, apoi Mihail Sebastian, Nae Ionescu, filozoful, Leon Feraru, scriitor american. Brăila a dat vreo 360 de scriitori şi actori remarcabili. Dar eu am izbutit acest lucru... Nu ştiu cum. Având totdeauna irealitatea Brăilei în spirit. Ştiţi când am ajuns la Brăila, la ce vârstă? La 29 de ani. Nimeni n-a încercat chestia asta.
          – De aici, de la Galaţi, Brăila e aproape şi, probabil, îi simţiţi chemarea.
          – Sunt 14 kilometri. Plec mâine într-acolo. Dar eu am copilărit la 62 de kilometri de acest oraş, printre bălţi şi printre ape, în câmpie şi în stufuri, într-o eternitate revelatoare. Iar când am intrat în Brăila, s-a întâmplat miracolul vieţii mele şi am rămas cu aceeaşi zăpăceală a unui oraş pe care îl descoperă un tânăr. Mi se părea că descopăr un zăcământ de aur, ceea ce cred că nici nu era. Pentru mine Brăila a rămas o fabulaţie a răului. Descoperind-o, însă, am început s-o iubesc. Mulţi m-au întrebat, inclusiv un ofiţer de securitate, pe timpuri: „Ce naiba e cu Brăila asta?”, el crezând că Brăila mea este Brăila lui. Nu e aşa. Le-am zis: „Domnilor, Brăila mea este suprarealitatea Brăilei voastre”. Nu puteau să înţeleagă.
          – Unii au înţeles, fireşte, inclusiv cei care v-au acordat astăzi premiul.
          – Am luat un premiu în urma exigenţei unui juriu care a fost delicat. Nu că îl meritam sau nu-1 meritam, – căci premiile uneori nu se dau pe merit. Se dau pentru că exişti şi ai obrăznicia să trăieşti mai lung.
         – Aţi mai avut, aţi mai avut distincţii şi la alte etape ale vârstei...
          – Am luat multe premii, dar nu-mi mai place să le iau.
          – Nici Nobelul?
         – În literatură nu vreau să concurez cu nimeni. Vreau să concurez doar la o viaţă lungă şi la multă linişte, ca să pot să scriu.
         – Acum câteva ore, vorbeaţi şi de o bunăstare ca parte inerentă a unei activităţi literare.
          – Am zis că, dacă ai o moşie, poţi să devii un Tolstoi.
          – Iar dacă nu ai o moşie?
          – Dar dacă nu ai, devii Fănuş Neagu.
         – Nu e deloc puţin. Cred că ar putea susţine această constatare şi doamna profesoară pe care memoria dvs. afec­tivă nu a uitat-o şi pe care acum o oră, două aţi vizitat-o.
         – Doamna profesoară Nicolina Mereuţă are 80 de ani. I-a murit soţul şi i-au rămas doi copii. Însă unul e la Londra, iar altul la Paris. Şi eu mă consider unul dintre copiii ei, pentru că în anul 1950, când eram dat afară de la toate şcolile, domnia sa m-a apărat, m-a liniştit, mi-a insuflat crezul că sunt un om. Nu pot s-o uit, este ca şi mama mea. Este o minune a lui Dumnezeu pentru cel ce nu-şi uită profesorii. Dacă ne uităm profesorii, e ca şi cum l-am uita pe Dumnezeu.
         – Presupuneţi că doamna Mereuţă  a intuit în dvs. un om deosebit?
          – Nu pot să-mi dau seama şi nici n-am întrebat-o vreodată. În orice caz, a intuit în mine un copil care trebuie apărat.
          – Vă întreb ca pe Omul şi Artistul ajuns la o vârstă şi la o experienţă remarcabile: atunci, demult, demult, care v-a fost prima impresie memorabilă despre viaţa asta omenească?
          – Prima impresie? (Râde). Acum suntem în Postul Paştelui. Mi-aduc aminte că înfloreau prunii la noi în cimitir, în comuna Grădiştea, şi că dădeam foc cu luminarea la cosiţele fetelor, în noapte de prohod.
           – Cam dură amintire. Aţi pus-o în vreun text literar?
           – N-am scris-o nicăieri.
           – Şi vreo altă amintire deosebită?
           – Când am căzut odată de pe un cal sur.
          – E mare deosebirea dintre eul literar şi eul biografic ale lui Fănuş Neagu?
          – Uneori, nu. Pentru că atunci când scriu, mă transpun în cel ce am fost, să zicem – în copilul care am fost. Dar sigur că nu se pot suprapune situaţiile din povestirile mele cu situaţiile din viaţă. Dar ele sunt aproape aceleaşi, pentru că eu retrăiesc la altă altitudine, care îmi vine din minunea copilăriei. Noi nu putem exista fără pământul de-acasă.
          – Care ar fi clipa de răscruce a destinului dvs. scriitoricesc?
          – Clipa mea de răscruce este în fiecare zi, că, dacă Dum­nezeu îmi dă sănătate, mai scriu o povestire sau două rânduri într-o masă. Din alt punct de apreciere, poate că răscrucea aceasta este ceea ce nu ştim să aşteptăm, nici nu ştim s-o întâmpinăm. De unde ne dăm noi seama când ni s-a întâmplat ceva cu adevărat minunat? Nu ştiu, nu-mi dau seama. Şi nici nu aştept ceva minunat. Eu aştept să-mi dea Dumnezeu sănătate şi să pot să muncesc.
          – Şi vă dă Dumnezeu ceea ce aşteptaţi? Sunteţi un om sănătos?
          – Nu, de unde?! Sunt un nebun, nu altceva. Sunt un băutor, un nepermis de mult băutor. Îi cer lui Dumnezeu sănătate, dar nu contez decât pe puţin.
          – Deci, sunteţi în relaţii speciale cu ceea ce s-ar numi „Cotnari”, „Odobeşti”, „Fetească”?...
          – Mai sunt ele şi altele. De unde vine băutura în România? Din relaţiile bune cu toate vinurile. Dar am luat hotărârea de vreo mie de ori să mă las de băutură. Şi-mi dau cuvântul de onoare că de azi mă las. (Râde).
          – Aş avea a vă întreba încă despre multe, însă văd că amicul nostru, poetul Sterian Vicol, vă tot face semne, ciocă­nind în sticla ceasornicului său de mină. Ştiu că vă grăbiţi la un meci de fotbal, dintre gălăţeni şi braşoveni.
          – Eu sunt un mare amator de fotbal. Unii spun că aş fi şi un bun cronicar al acestui joc.
          – Nu că bun, ci excepţional.
          – Pe dracu excepţional!... Dar am scris şi vreo patru cărţi despre fotbal.
          – Şi totuşi, vă rog să mai îngăduiţi puţin, pentru a-mi mai răspunde la câteva întrebări din chestionarul de bază, ca să-i zic aşa. Norocul, şansa au înrâurit mai mult în favoarea sau împotriva destinului lui Fănuş Neagu?
          – N-am avut în viaţa mea niciodată noroc.
          – E vorba de un echilibru, adică.
          – Nu este un echilibru. Dacă Dumnezeu iţi dă sănătate, te descurci în viaţă.
          – Vă rog să vă referiţi la un fenomen pentru totdeauna inexplicabil: să vă referiţi la inspiraţie. Credeţi sau nu în himera asta mofturoasă?
          – O, cred extraordinar de mult! Inspiraţia şi băutura îmi asigură fantasmele, închipuirile mele. Însă numai inspiraţia şi starea treziei îmi asigură scrisul.
         – O spuneţi oarecum trist.
         –  Eu sunt trist de multe ori, dar tristeţea nu mă carac­terizează. Să zicem, mie îmi place să văd oameni veseli şi să fiu prieten cu toată lumea. Sigur, asta nu poate să fie o direcţie a vieţii pentru fiecare om.
         – Aprobaţi definiţia de „Om-spectacol” care vi se potriveşte?
         – Cred că este spectaculoasă.
         – Oricât de originali am dori să fim în dialog, nicidecum nu putem evita şi întrebările ce ţin de pre-clasica panoplie a acestui gen a scris-vorbitului, din care motiv vă ispitesc despre proverbul dvs. preferat.
         – Nu mor caii când vor câinii.
         – Cunoaşteţi cumva metoda de a preface supărările în amabilitate?
     – Da, dar e un gest de neam prost.
         – Şi care ar fi gestul de neam bun?
            –  Să strângi mina duşmanilor, spunându-le: „Vă iubesc, sănătate!”
         – Mie mi se pare că e vorba cam de unul şi acelaşi gest. Dar, fie... Să trecem la altă întrebare. Cum s-ar putea scurta perioada de tranziţie la o situaţie culturală normală?
            –  Să avem talent şi să ne vedem de treabă.
         – Şi Ţara noastră are mulţi oameni talentaţi?
         – Toată România are talent, dar aproape nimeni nu şi-1 cultivă.
         – Cunoaşteţi vreo metodă de cultivare a talentului?
         – Prin muncă extraordinar de mare. Trebuie să citeşti 8-10 ore pe zi şi să scrii 4-5 ore şi, pe urmă, dacă mai e timp, să te dai în spectacol. Şi să nu dormi decât 3 ore.
         – Cum reuşeşte maestrul Fănuş Neagu să scrie în con­tinuare bine şi destul de mult?
         – Nu reuşeşte.
… Am încheiat dialogul aici, având o părere contrară celeia din ultima afirmaţie a merituosului scriitor pre nume Fănuş Neagu, pentru care, am impresia, noţiunea de Literatură este, concomitent, şi substantiv, şi verb, şi adjectiv, şi suflu de taină cu multiple veşminte semantice, afective, pline de harul frumuseţilor autentice, înfăţişate nouă de acest stilist scânteietor.

                                                                                    Galaţi,
 11 aprilie 1992




Fănuş NEAGU (II)

FRUMUSEŢEA E MAI GREU PE PURTAT DECÂT URÂTUL

Domnule Fănuş Neagu, văzându-vă însoţit de un baston sau, poate, însoţind acel baston, am trăit clipe de uluială. Mereu tânărul Fănuş Neagu în compania unui baston?
– Era vremea de mai demult... Vine o vreme când trebuie să te sprijini în ceva. Prietenii m-au sprijinit până acuma. De-a lungul timpului, mai ales din vina mea, mi-am rupt aproape toate oasele. Şi, fiind zăpadă – îi mulţumesc lui Dumnezeu că este zăpadă aici, la Bacău, pentru că ascultă decembre cum ninge în oraşul lui Bacovia –, deci mi-am luat bastonul ca pe o siguranţă că mă voi întoarce acasă, şi mă voi întoarce cu bucuria că aicea m-am întâlnit cu nişte prieteni. Iar bastonul nu e numai sprijinul unei vârste, e şi ameninţarea pentru tineret. Nu dăm nimănui peste palmă cu nuiaua, asta o făceam când eram învăţător. Eram tânăr şi am bătut la palmă doi elevi şi-amândoi acum sunt în Germania. Vezi ce bun sunt de lovitor? (Râde.)
Am impresia ca şi bastonul e cam străin, de import, poate chiar din Germania elevilor dvs.
– Bastonul l-am cumpărat într-o zi de iulie la Atena, care e unul din cele mai poluate oraşe din Europa. Am intrat în bazar să îndeplinesc o dorinţă a mamei. Mama mea, Dumnezeu să-i dea sănătate, avea 80 de ani, acuma are 81...
Mulţi înainte.
– Mulţumesc, şi dumneavoastră la fel, şi tuturor rudelor, şi tuturor oamenilor. Şi mă rugase mama: „Mamă, ia-mi, şi mie nişte tămâie de la stâlpul ei”. Şi n-am înţeles ce înseamnă stâlpul ei la tămâie. Cred că mama se gândea la arborele tămâiei, dacă o fi existând aşa ceva. Dar eu am găsit în bazarul din Atena călugări vânzând tămâie. Şi-am zis, domnule, aici este arborele de tămâie. Acolo, deasupra Atenei, este o mănăstire superbă, Sfântul Gheorghe, care este pandantul la Acropole, într-un fel. Şi-am zis, dacă nici aici nu mai este tămâia sfântă, unde naiba că mai fie? Şi-am luat acea punguţă de tămâie, nu costa mult, şi pe urmă dau peste un tip care vindea bastoane. Şi spunea, domnule, bastoane de bambus. Striga în diferite limbi, şi eu îl întreb în italiană cât costă. E ca şi în română: Quanto costa? şi el dă din umeri. Tipul ştia să strige în vreo douăzeci de limbi, dar nu ştia să răspundă în niciuna. Eu greceşte nu ştiu, din păcate...
Cu toate că la Brăila, de unde v-aţi răspândit prin lume, se vorbea şi greceşte.
– Însă la Brăila noi aveam obiceiul să-i asimilăm pe greci, nu ei pe noi. La Brăila, în copilăria mea, erau mii de greci, unii dintre cei mai muncitori oameni. Erau mii de armeni, mii de evrei, oameni de o condiţie excelentă, de o bună-cuviinţă totală, făceau negustoria Dunării de Jos. Acuma, te rog să mă scuzi, a încăput negustoria pe mâna ţiganilor, ceea ce mi se pare detestabil.
Din care motiv aş propune să revenim la baston...
– ...şi la omul care-l poartă în mână. Nu mă sprijin prea des în el, dar ai văzut că astăzi, fiind polei, trebuie să mă sprijin. Bastonul ăsta m-a fascinat prin ideea mincinoasă că e, o dată, din lemn scump de abanos şi, apoi, că are mânerul de fildeş. Dar e invers. Este o biată trestie cu nişte material plastic ca mâner, dar atât de frumos m-a minţit grecul...
I-aţi dat mulţi bani?
– Zece dolari. Aoleu, un fel de nimica, dar pentru el era probabil mâncarea pe două-trei zile. Şi de atunci îmi foloseşte acest baston, mai ales că mă gândesc la Acropole. De câte ori pun mâna pe el, mă gândesc la Grecia veche. Aşa, Dumnezeule, dacă ne-am gândi în fiecare zi la Grecia veche, am trăi mai frumos.
– Tudor Arghezi a scris o carte „Cu bastonul prin Bucureşti”. Ce va scrie Fănuş Neagu însoţit de sau însoţind un baston?
– Păi eu o să mă dau mai tânăr ca maestrul. Pe domnia sa l-am cunoscut când se sprijinea în baston, îl salutam, şi într-o zi mi-a cerut un foc. Îţi dai seama că mi-a tremurat mâna vreo trei săptămâni. I-am dat foc să-şi aprindă o ţigara şi mi-a spus: „Domnule, îţi mulţumesc. Dumneata scrii proza?”. „Da, maestre”, m-am strecurat eu prin întrebare.... Este unul din oamenii pe cere i-am iubit desăvârşit. De altminteri, aveam şi ce să iubesc. Aveam iubirea florilor, a lui Dumnezeu, a miracolelor lumii, a întâmplărilor minunate care vor veni. Eu am iubit totdeauna şi iubesc şi acuma scriitorii mari.
– Ziceaţi că până în prezent v-aţi sprijinit în prieteni, drept mărturie stând şi cărţile cu prieteni. Cineva vă sfătuia să daţi lumii ţi o carte cu duşmani.
– M-a întrebat Everac: „Dumneata nu ai şi duşmani?” La rândul meu, îl întreb: „Ai vrea să te trec primul pe listă sau printre primii zece?” El fiind un om de bună camaraderie. Aş fi tentat, dacă aş mai avea timp, dar la vârsta mea nu mai ai când să te răsfeţi într-o carte cu duşmani, făcând jocul lumii. E un fel de renghi. Da, am tras un renghi istoricilor literari. Eu am scris despre prietenii mei, despre operele lor. Chiar că m-ar bucura să am timp să scriu încă două cărţi cu prieteni, a treia şi a patra. Matale ai putea intra în una din ele.
– Vă mulţumesc şi, bineînţeles, aş fi oarecum interesat să le scrieţi, urându-vă succes. Însă ieri, 11 noiembrie 1993, aţi luat premiul special ai revistei „Ateneu” pentru ceea ce aţi scris deja, ar ieşi –  pentru opera omnia. Cred că aţi luat multe premii la viaţa dvs.
– Da, am luat, însă îmi lipseşte din panoplie, ceea ce fiecare om şi l-ar vrea, ăla Nobel. (Râde.) Dacă nu 1-a luat Sadoveanu, Blaga, Arghezi, ar fi nedrept să-1 ia un alt scriitor român de vârsta mea. Cu toate că în România eu cred că avem cel puţin cincisprezece poeţi mai mari decât toţi laureaţii Premiului Nobel din ultimii douăzeci de ani.
Dar prozatori?
– Prozatori? Păi asta e deja în grădina mea şi fiecare grădinar îşi cultivă salata lui. Sunt prozatori mulţi. Nişte excelenţi prozatori. Şi nu mai cred în neghiobia aia cu limba mică, încurcată. Sigur că limbile de largă circulaţie, franceza, engleza, spaniola, rusa sunt imperialiste. Şi din ce în ce parcă mai imperialiste. Dar, vedeţi dvs., limba română, au mărturisit-o unii dintre cei mai câştigători în viaţă scriitori, Cioran şi Ionescu, care au zis că limba româna este făcută special pentru poezie. Şi vă veţi înspăimânta de următorul mare adevăr. Domnul Emil Cioran s-a îmbolnăvit, are optzeci şi ceva de ani, şi îmbolnăvindu-se, nu ştiu prin ce întâmplare absolut diabolica, a uitat limba franceză, şi nu se exprimă decât româneşte, iar soţia sa nu ştie decât limba franceză.
– E o parabolă?
– Nu, este un adevăr straşnic pentru domnul Emil Cioran. Şi, discutând acest lucru, eu îngrijorându-mă de la distanţă pentru domnul Emil Cioran, cred că şi dvs. vă îngrijoraţi pentru acest superb om al gândirii universale, mi-a spus un episcop, un om de o frumuseţe morală desăvârşită şi un poliglot: „Domnule Neagu, s-ar putea ca răspunsul meu să vi se pară bisericesc”. Zic: „Da, excelenţă, fiindcă discut cu un episcop”. „Şi totuşi, domnule Neagu, când te întorci la adevăr, te întorci în limba de acasă”. „Dar dvs. credeţi că înainte domnul Cioran n-a spus adevărul?” „Ba da. Dar adevărul fundamental e în limba română”.
Trecând de la această chestiune sau urmărind aceeaşi idee, făceam bancuri vechi. Eu sunt un om care am trăit printre umorişti... Acum vreo treizeci şi ceva de ani era un actor de geniu în Bucureşti, Dabija. A murit săracul înainte de treizeci de ani, dar avea genial umorului, şi spunea: „Vino, mă, ’ncoa”, eu de obicei mergeam cu el la barul calicilor, la „Olyimpiquie”, s’il vous plait, şi de-acolo treceam peste drum, asta era în Piaţa Matache măcelarul. Peste drum o ascultam pe Maria Lătăreţu, cânta seara, şi el stătea într-un fel de casă de raport, cu o curte mare, cu două-trei etaje, unde veneau femei, bărbaţi, de obicei lumea care face pleava pieţelor, şi gazda lui era o doamnă de vreo patruzeci de ani, o superbă femeie pe care o chema Matelda. Eu îi spuneam tanti Matildă. Şi ea: „Tante Matilde”, punându-mă la punct în franceză. Şi într-o zi îmi zice Dabija: „Ia întreab-o mă, ce-a fost soţu-su”. Zic: „Doamnă Matelda, cine a fost soţul dvs.?” „Soţul meu? Da nu v-a spus domnul Dabija?” Zic: „Nu”. „Soţul meu a fost plutonier major de aviaţie, paraşutist, ştia cinci limbi străine. A căzut odată cu paraşuta şi a uitat patru”. (Ambii interlocutori se amuză degajat.) Şi-acuma, aici nu e nicio analogie cu domnul Cioran, căruia i-aş dori să-i dea Dumnezeu să se întoarcă la toate cuvintele pe care le-a făcut să strălucească în limba bunei-cuviinţe a lumii. Dar mie mi se pare că şi humorul se leagă pe undeva cu tragicul. Nichita Stănescu avea o chestie cu râsu’-plânsu’. Uite că se adevereşte.
– E o sintagmă populară râsu’-plânsu’...
– Da, dar Nichita o preluase de la Ploieşti. Ploieştiul a dat lumii vreo câţiva oameni de talie universală.
– Am vorbit deja de Atena, de Paris, de Bucureşti, de Ploieşti. Eventual, vom vorbi şi despre alte localităţi importante din geografia spirituală a lumii. Dar ieri, la primirea pe care am avut-o la prefectura Bacăului, la auzul unor mărturisiri pe care le-aţi făcut acolo, am rămas surprins aflând că Fănuş Neagu, cel care a făcut sute de mii de kilometri pe mapamond, nu a fost niciodată la Mirceştiul lui Vasile Alecsandri care, iată, ar veni că se află la o distanţă aproape mică de Bacău....
– Da, am făcut mii de mii de kilometri. Am trecut de câteva ori şi prin preajma satului lui Alecsandri şi, spre ruşinea mea, n-am ajuns în el. Mi-amintesc că n-am ajuns din două motive. O dată, că şoferul era grăbit şi a doua oară – de spaimă n-am ajuns. Dacă nu corespunde iluziei mele? S-ar putea ca noi uneori să credem că ceea ce a fost a fost mai frumos. Şi eu bănuiesc că ceea ce a fost pe vremea lui Alecsandri a fost mai frumos. Dar acuma vreau să văd Mirceştiul.
– Înseamnă că deja v-a trecut spaima de cândva.
– Nu. Rămân cu aceeaşi spaimă, dar aş fi în stare să înfrumuseţez eu, mergând la locul cu pricina, la Alecsandri. Aici, la Bacău, vă daţi seama înainte de a respira Bacovia, a respirat Alecsandri, au respirat domnitori români, a respirat Ştefan cel Mare, au respirat ă-hă! minunea lui Dumnezeu câţi oameni s-au perindat pe aici.
– Dar astăzi cine respiră la Bacău?
– Acuma la Bacău respiră buna-cuviinţă, frumuseţea morală şi, ceea ce e mai puţin cunoscut după revoluţie, respiră nişte oameni care încearcă să păstreze şi să ridice la acelaşi nivel gândirea oamenilor prin literatură. Prin literatură nu se gândeşte, prin literatură mai mult se simte, se percepe. Se simte cu inima şi se bea cu sufletul literatura. Sunt aici nişte frumoşi domni. Eu le spuneam frumoşii nebuni ai marilor oraşe, printre care ar fi şi Sergiu Adam, pe care l-aş ridica pe un soclu special, întrucât iată un om care nu şi-a părăsit oraşul şi provincia şi face din provincie un fel de centru al gândirii româneşti. Este puţin ceea ce zic. Este enorm ca un om să abdice de la toate chemările lui, pentru a-şi înălţa oraşul. Sergiu, peste timp, dar eu ştiu că oamenii sunt ingraţi, peste timp Sergiu şi-ar merita şi el o statuie. O! dacă am avea buni gospodari ca Sergiu Adam, ca domnii prefect şi primar şi toţi ceilalţi oameni de bună-cuviinţă pe care i-am întâlnit în aceste zile, România nu ar avea decât de câştigat şi în 3-4 ani s-ar redresa şi moral şi economic. Cunosc judeţe în care lumea nu este împotriva culturii, nu e anticulturală, dar e foarte grăbită să-şi facă bani. La Bacău parcă mai întârzie nişte oameni să fie săraci ca bani, dar foarte bogaţi în gândire.
– În ultimul timp în ce relaţie se află Fănuş Neagu cu banii? Nu faceţi bani?
– Nu. Dimpotrivă, sunt un păgubos. Mi-ar plăcea să fac bani, dar nu ştiu cum. Nu mai am vârsta potrivită şi nu mă mai interesează.
– Şi totuşi, nu se poate să nu vă intereseze anumite lucruri.
– Ştiţi ce mă interesează pe mine acuma? Dacă mi-ar spune cineva că am scris o piesă bună sau un roman, o-o! Şi-apoi vroiam să întreb: cum crezi dumneata că se poate plăti o povestire pe care eu am iubit-o, scriind-o? Cu ce? Cum să plăteşti o poezie din Eminescu, din Bacovia, din Blaga? Astea nici nu-şi au rostul ca întrebări şi ca răspunsuri. Hai să-ţi iau eu un interviu acuma. Ce rost au scriitorii pe lume decât să fie iluzorii purtători de speranţe?
– Mai curând, faceţi un autointerviu, sub acelaşi semn de interogare şi întrebând, şi răspunzând.
– Ştiţi de ce am venit noi aici? Dacă Bacovia ne-a adunat aici, înseamnă că este dintre oamenii care stau în rai lângă Dumnezeu şi spun: „Uite, domnule, am făcut şi eu ceva pe lume”, căci va ţine România pe umerii lui, mort fiind şi viu în rai, multe mii de ani. La asta slujesc scriitorii: să nu facă avere pe pământ, dar să fie cei care au dus greul lumii, în sensul de frumuseţe. Frumuseţea e mai greu de purtat decât urâtul.
– Bacovia fiind prezent acolo, în rai, şi aici, printre umilele noastre rostiri de recunoştinţă, aş vrea să vă întreb dacă l-aţi cunoscut personal. Ştiu că aţi fost coleg de şcoală cu fiul poetului.
– Cu Gabriel am fost coleg la liceu, însă ne-am întâlnit doar de vreo două ori, o dată la gimnastică şi altă dată, nu ştiu, la desen pare-se. În decurs de un an. Se vede că veneam pe rând la liceu, el o zi, eu cealaltă... Pe poetul Bacovia l-am cunoscut dus de mână de Gheorghe Tomozei şi de marele poet Jebeleanu. I-am smuls vreo 5-6 cuvinte, pentru că împlinise 75 de ani şi nu avea bătrânul poet timp de istorii gâlcevitoare. Avea timp de istorie universală. Intrase demult lângă Dumnezeu, dar era de o frumuseţe morale cum rar am văzut.                           Să vă povestesc care era chipul lui adevărat. Cânta la vioară. Şi a intrat în casa lui un hoţ. Şi poetul l-a întrebat: „Dumneavoastră?”, întrerupându-şi cântul la vioară. „Păi, zice hoţul, banii!” „O, de unde?” i-a răspuns, şi hoţul a înlemnit, iar bătrânul a prins să câte în continuare. „Vă rog să mă scuzaţi”, a zis peste câteva clipe intrusul derutat. Cred că în istorie pentru prima dată hoţul şi-a cerut scuze de la păgubaş că-1 deranja, când el cânta la vioara. De altminteri, n-avea ce să-i fure. Putea să-i fure capul, ceea ce ar fi însemnat să-i taie capul României.
– Cum cadrează statuia înălţată aici, în Bacău, cu chipul real al poetului?
– Eu cu Costică Popovici, autorul statuii, sunt foarte bun prieten. Costică este un mare, un uriaş talent. Ştiţi ce i-am spus când am văzut lucrarea prima dată? „Mă Costică, cred că ăsta e Bacovia”. Şi-mi zice: „Te rog să stai şi să te mai gândeşti”. Şi m-am gândit mulţi ani. Şi el a avut dreptate. Şi l-a închipuit pe Bacovia mult mai înalt decât îl văzusem eu, pentru că Bacovia era deasupra noastră, era mai înalt ca toţi. Costică Popovici l-a gândit exact pe verticala minunii. Eu acuma îmi cer scuze, eram prea apropiat de imaginea poetului în viaţă ca să-mi dau seama că poetul urcase demult pe verticală şi cred că şi astăzi Costică Popovici ar trebui să mai lungească statuia.
– Fiind un om al societăţii, un om al oamenilor, un om al interminabilelor, uneori, dialoguri cu ceilalţi, ce ştie Fănuş Neagu despre proverbialul cândva turn de fildeş?
– Oho! N-am atâta colţ de elefant, n-am atâta ivoriu, dar mi-aş face un turn de fildeş. Da, sigur, din când în când m-aş urca acolo şi aş citi, şi aş scrie, şi nu m-aş mai uita la oameni. O! ce frumos e turnul de fildeş. Mă întreb dacă cineva o fi avut cândva un turn de fildeş. Mă gândesc la Shakespeare, Balzac, Eminescu... Toţi au fost săraci. Turnul lor a fost întru speranţă. Eu mi l-aş construi chiar din scânduri.
– Am pornit de la mânerul bastonului, care ar fi trebuit să fie din fildeş, şi am ajuns la fildeşul turnului.
– De la fildeşul bastonului care nu este măcar chihlimbar, ci este un material plastic de ultimă speţă.
– Bastonul vorbeşte despre o vârstă a amintirilor, a nostalgiilor. Anapoda sucindu-se analogia, vreau şi zic că nimeni nu poate dansa sprijinindu-se în baston. Apoi, zicea Constantin Noica în „Jurnalul filozofic”, un bal ar fi aproape un miracol ca orice fapt de viaţă. V-aş ruga să-mi povestiţi ceva despre balurile tinereţii dumneavoastră.
– Am făcut baluri, am dat baluri ţărăneşti, ţigăneşti şi intelectuale. Tinere coleg, eu sunt dintr-un judeţ fabulos, Brăila. Păi noi aveam în aceeaşi seară, într-o sâmbătă seara, balul elevilor şi studenţilor, balul ţăranilor, balul ţiganilor. Şi asta în şcoală, la mine în comuna Gradiştea, nu se amestecau oamenii decât la ziuă, când organizatorii balului, fiind şi români şi ţigani, ne întâlneam la cârciumă şi beam rezultatul prieteniei noastre. Mai erau pe acolo şi nişte curve eşuate, dar noi n-am eşuat niciodată în disperare, ci numai în prietenie. Vreau să spun că în România sunt azi, de exemplu, urâţi ţiganii, şi cu buna dreptate. În copilăria mea, dacă i-aş fi spus unui ins „Ţigane”, tata mi-ar fi rupt urechile, pentru că la noi ţiganii erau de o bună-cuviinţă rar întâlnită, şi au şi rămas. Însă s-a amestecat ideea de democraţie stupidă socialistă, când ţăranii au fost mutaţi la oraş nu cu forţa, ci din cauza foamei şi au intrat în mahalale şi şi-au pierdut moralitatea de acasă şi au căpătat o moralitate nu a centrului oraşului, ci a unui teren mereu mişcător al virtuţilor lipsă şi al moralităţii niciodată existente. Ţiganii pe care i-am cunoscut eu în copilărie şi trăiesc la mine în sat sunt de o virtute extraordinară, şi niciodată nu pot să-i spun, să zicem, Nea Costică ţiganul. La noi în Brăila n-a fost niciodată o problemă că d-ta eşti evreu, grec şi altele... Noi ştiam că, domnule, trecem o stradă, dăm bună ziua şi ţi se răspunde cu bună ziua. N-a fost problema asta...
– Când aţi avut ocazia să faceţi un bine şi aţi ezitat?
– De multe ori, din păcate. Am ezitat din laşitate, din... Şi pe parcursul vieţii, în loc să facem mereu bine, ezităm, ca să fim echidistanţi. E o prostie. Cel ce nu face bine, face rău, chiar dacă nu vrea să-l facă. Eu sunt creştin ortodox, respect orice religie. Eu cred în Dumnezeu, cred în Isus Hristos, mă închin, fac rugăciuni seara, fără să mă mire că cineva zice: „Mă, cum poţi să te rogi tu, om în vârstă şi uneori in-inteligent?” Inteligenţa cred că porneşte de la ceea ce se cheamă Sfânta Treime. În afara tuturor glumelor... Eu trăiesc glumeţ, gâlcevitor. Îmi place să trăiesc frumos. Mie mi-ar plăcea să-i văd pe toţi oamenii veseli, tineri, fără spaimă de moarte şi fără spaimă de boli şi m-aş bucura din suflet să avem mereu clipa ceea de fericire a colindelor sau de noaptea Învierii. Nu se poate, ştiu că nu se poate. Dar nu vreau să văd în jurul meu decât speranţă şi bucurie. Când văd multă durere, închid ochii. Asta-i tot o răutate. Nu creştină. O răutate ca om.
– Se zice că Zaharia Stancu vă numea, dezmierdător, Balzac...
– Da, îmi spunea: „Balzac, fii atent, Balzac, scrie mai mult, ca să-l ajungi”. Stancu mă incita, numindu-mă Balzac, ca să scriu mult şi să mă ridic acolo, undeva în umbra geniului lui Balzac. Dar, ca să-1 egalezi pe franţuzul ăsta, trebuie, e-he! trebuie vreo patru vieţi.
– Dar într-o viaţă cât credeţi că aţi scris, mult, puţin?
– Am scris vreo două-trei sute de povestiri, trei romane şi, dacă dă Dumnezeu să fiu sănătos, mai scriu, vă promit, încă două sute de povestiri şi trei romane.
– Cum se scrie o carte, greu, uşor?
– Habar n-am. Eu nici nu scriu, eu mă chinuiesc.
– Cum, vă chinuiţi?
– Păi, mă scol noaptea din somn, când îmi vine o frază, îmi vine o idee şi rămân obsedat de ele. Şi-apoi, ca să trăiesc, trebuie să scriu cam în fiecare zi câte un articol, ceea ce mă ucide aproape. Îmi vine uneori să-mi trag un glonţ, sigur – un spic de grâu, nu un glonţ în tâmplă, pentru că sunt obligat să scriu articole ca să trăiesc, să-mi trăiască familia, mama, soţia, copilul. Iar dacă aş putea să trăiesc din scris, n-aş scrie niciodată un rând la ziar.
– Să trăiţi adică din literatură, nu din ziaristică.
– Exact, însă sunt director la două ziare... Ah! m-aş simţi atât de bine într-un turn de fildeş, dacă aş avea bani. N-aş mai citi ziarele, nu le-aş mai vedea în ochi. Să dea Dumnezeu tuturor bogăţie şi mie linişte, fiindcă pentru mine nimic nu egalează în lume ca fiinţă decât fiinţa cititului, fiinţa scrisului şi a familiei.
– Ceva mai înainte spuneaţi că vă veţi face un turn de fildeş… din scânduri. Atare turn n-a fost chiar moara de vânt în care aţi locuit un timp?
– Am locuit într-o moară câţiva ani de zile. Mai am eu fericirea să locuiesc în vreo moară?
– Cum aţi ajuns la moară?
– Mi se dărâmase casa la cutremur. Dumnezeu a făcut ca în seara ceea din martie să fiu la un liceu. Eram împreună cu Gheorghe Pituţ, Dumnezeu să-l ierte, cu Maria Ciobanu şi cu Mircea Micu. Am citit pentru elevi şi profesori şi ne-au invitat după lectură la masă. Şi acolo aveau coniac. Eu nu beau coniac. Şi mă puseseră în capul mesei şi am plecat de acolo spre un vin. Şi a avut loc cutremurul. Şi candelabrul căzuse exact în locul unde şezusem eu. De acolo am plecat la restaurantul „Minerva”, astăzi îi spune „Restaurantul chinezesc”, unde s-a întâmplat următorul lucru. Cu un minut înainte de cutremur, trei negri au sărit peste masa noastră şi au ieşit prin geam. După aia a avut loc cutremurul, toată lumea a fugit, eu însă am rămas la masă. Fiindcă aveam şi un picior în ghips. Şi sunt singurul dintre muşterii care am plătit consumaţia. Am rămas prieten cu directorul restaurantului, dl Ţugui, şi niciodată n-am mai plătit pe urmă consumaţia, şeful zicându-mi: „Dumneavoastră aţi fost unicul om care aţi plătit în noaptea cutremurului”. În noaptea cutremurului soţia mea venea cu fetiţa, aia mică, de la Casa Scriitorilor, unde era bibliotecară, către casă. Şi treceau în fiecare seară şi-i cumpăra fetiţei caramele de la cofetăria „Nestor”. În seara ceea aia mică a spus: „Nu vreau caramele”. Şi cutremurul a dărâmat cofetăria „Nestor”. Nevasta a ajuns acasă şi a zis: „Hai să-ţi fac o băiţă”. „Mamă, stai puţin s-adorm”. A adormit aia mică şi s-a dărâmat blocul nostru prin baie. Deci există un Dumnezeu, există un destin.
– Ar veni că sunteţi o familie a intuiţiei.
– Nu. Suntem o familie norocoasă. După aceea m-am mutat la Mogoşoaia, unde am stat vreun an şi pe urmă am venit la Bucureşti. Vedeţi dumneavoastră, ne-a ocrotit Dumnezeu pe toţi trei...
– Şi cine v-a dat moara?
– Moara ceea? Când să intri în Mogoşoaia, unde e benzinăria astăzi, era o moară care fusese a prinţului Bibescu. Şi făcuseră ţăranii din ea o moară de vânt. Eu, nemaiavând casă după cutremur, m-am dus la castel, la casa de creaţie. Eu nu pot să lucrez cu familia în cameră. Şi-i spun unui ţigan: „Mă Lăzărică, unde aş putea eu să scriu?” „Domnule, în barcă”, zice el. „Bă, zic, tu tragi cu undiţa, e lac acolo, cum să scriu eu în barcă?” „Stai, domnule, că am eu ceva. Am o moară aicea”. Moara mai avea vreo două scânduri la podea. Pe scurt, era într-o stare ca vai de ea. Zic, vă rog să-mi faceţi din moară, unde curgea făina, un spaţiu pentru scris. Şi mi-au făcut două cămăruţe. Şi am stat în ea trei veri. Acolo am scris multe articole.
– Le citeam şi noi, în revista „Luceafărul”...
– Da, da... Şi-ţi dau cuvântul că nu dădeam drumul decât oamenilor de bună-cuviinţă, uneori şi unor fete mai tinerele... Moara aia ştii că nu mai e?
– Parcă n-am văzut-o acolo, pe unde e benzinăria...
– A luat foc. Toate lucrurile bune iau foc.
– În încheierea dialogului nostru, iată şi o întrebare trăsnită: ar exista vreo asemănare între a scrie şi a măcina?
– Păi, morarii sunt mai buni scriitori. Că ei toarnă grâu în coş, scot făina, fumează, se gândesc la lume, o mângâie din priviri pe fata aia care a venit cu iluzia pâinii. Moara este temelia dumnezeirii.

Bacău,

12 noiembrie 1993

2 comentarii:

  1. M-au umplut de nostalgii, evocările lui Fănuş din interviurile dumneavoastră. Excelente şi, de reţinut. Le-am citit şi recitit. L-am cunoscut pe maestrul Fănuş, la "Carul cu bere", prin 1975. Eram student la Politehnică. El, la o masă, cu o zvârlugă cu ochi verzi, ţigăncuşă, după trupul ei de sirenă, alături de altcineva, petrecea într-una din după-amieze. L-am apelat, spunându-i că scriu şi eu, că sunt tânăr şi "am venit la masa dumnealui cu marea în ochi şi n-aş vrea să plec cu Bărăganul sub pleoape". I-a plăcut, cum m-am adresat. Chiar, mi-aduc aminte, şi-a scris pe un şerveţel, ce-i spusesem. M-a invitat pe la redacţie, să stăm de vorbă. Aşa am debutat în Luceafărul. La moartea sa, am scris un eseu: "A murit Greuceanul limbii române". Vă admir, pentru cele scrise. Tudor Cicu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte emoţionant mesajul dvs. Cred că, acolo, în pulberea stelelor, umbra maestului Fănuş Neagu a tresărit. A încuviinţare.

    RăspundețiȘtergere