vineri, 27 decembrie 2013

DE CE?...


20.XI.1992

Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simţi cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloş din Suedia şi Ioanid Romanescu de la Iaşi. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreţinut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chişinău” (Romanescu) etc.

Acum, domnule care zici că merg des în România, aş vrea să-ţi spun că eu nu-mi duc şi-mi aduc cu maşina de serviciu progenitura la şi de la Bucureşti, uitând că şi fiica lui Anatol Codru, spre exemplu, tot acolo îşi face studiile, dar nu i-ai propus niciodată să urce şi ea în luxoasa dle „Volgă” smolită, neagră-tuci, precum îţi este şi sufletul ahtiat de ranchiună şi apucături bolşevice, că doar a făcut slugi la CC-ul de odinioară.

miercuri, 25 decembrie 2013

LA MULŢI ANI, EMIL BRUMARU!


Pe pagina sa facebook, Poetul Emil Brumaru a postat, azi, o lămurire: „Tot repet, în fiecare an: sunt născut pe 25 decembrie 1938. Părinţii, ca să nu fiu dat cu un an mai devreme la armată, mai fiind şi iarnă, m-au declarat la 1 ianuarie 1939. Asta-i chestia!”.
Şi eu sunt din aceeaşi temă-dilemă. Adică, situaţia... situării cronologice este similară şi în cazul meu: din aceleaşi considerente, părinţii m-au trecut pe 5 ianuarie 1949. 
Iar fetele aduse pe lume pe buză de an ca şi trecut deja sunt trecute pe buză de an ce vine nu din considerent… militar, ci pentru ca, la măritiş, să fie cu un an în minus. Mici „alchimii” părinţi – copii… cristelniţă… stare civilă…

Emil Brumaru şi Leo Butnaru, Centrul Eminescu, Ipoteşti, 10 octombrie 2004 

          POEME DE EMIL BRUMARU


Dragoste nemărturisită

Miercuri iar am fost la farmacie.
Era o farmacistă
Sensibilă, pedantă, tristă.
Şi m-am rugat timid să-mi facă bon.
Ea l-a făcut cu chimic şi-un oftat,
          Ea a oftat aşa, nemotivat;
Şi doar făcea cu chimicul un bon!
Şi am tuşit încet şi-am zis pardon...

Sunt ultimul poet balcanic

Sunt ultimul poet balcanic.
Cânt c-un descojitor mecanic
Ce-nlătură, nu de pe frasini
Sau de pe ulmi, scoarţele groase-n

DIN VIAŢA LITERARĂ CLUJEANĂ ŞI NU NUMAI




Leo BUTNARU

FILE DE JURNAL CU COLEGI CLUJENI

(din volumul: Viaţa literară la Cluj. – Ed. Eikon; Cluj, 2013. – P. 373 – 385.)


13-20.I.1991

Călătorie: Iaşi – Roman – Cluj – Alba Iulia – Blaj – Bucureşti… Lancrăm, Sibiu, Sebeş… Excelent!
La Cluj, întâlnire cu Liviu Petrescu, Grigore Zanc, prozator şi prefect, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin Buzura, Eugen Todoran, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican de la „Apostorf”, Mircea Opriţă, Ilie Călian, Petre Bucşa, Doinea Cetea, Horia Bădescu, Virgil Bulat, Mircea Berta, Gabriel Chifu de la Craiova, adjunct la „Ramuri”, Corneliu Munteanu de la Satu Mare, Berta Wacker din Marea Britanie.
Povestea cu fosta casă a lui Blaga… De recuperat, de răscumpărat.
Pe 13 ianuarie, la hotel, ne vizitează şi ne urează studenţi şi elevi prutonistreni.

27.VIII.1991

Chişinău. Proclamarea independenţei Moldovei. Cât se va mai ţine imperiul?
Împreună cu Mihai Cimpoi, Vasile Nedelescu şi Aurel Scobioală îi întâmpinăm la vama Leuşeni pe clujeni: Horia Bădescu, Doina Cetea, Teoharie Mihadaş, Constantin Cubleşan, Aurel Rău, Dumitru Savu, Ioan Muşlea, Mircea Opriţă, Virgil Mihaiu  ş. a.

duminică, 22 decembrie 2013

POEME DIN REVISTA



Pacientul român

                       The English Patient
                                 Michael Ondaatje

A-ţi aminti din memorie de memorie?...
Precum de ceva mai curând pierdut, decât prezent,
Amestec de luciditate şi fantezie,
Jumătate om deplin, jumătate – pacient?

A-ţi aminti din memorie de memorie
Ca proprie refacere din nerecunoscut,
Deja din neant de vremuri şi de istorie?

Dar şi din câte-i afla din nesigurul trecut
Amintindu-ţi din memorie de memorie,
Nu uita să uiţi! – de nu tot, negreşit – cât mai mult!


Sus

Pe culmile Parnasului
ca şi pe culmile disperări – zeii
muzele
gheaţa

şi o concentraţia de poezie în sânge
depăşind nivelul
compatibil cu viaţa…


sâmbătă, 21 decembrie 2013

BOMBA CU CEAS


 DIN REVISTA



Bomba cu ceas

Ceasuri curgând ca
feliile de caşcaval topite – Dalì fireşte.
Şi astea
chiar fără vreo legătură cu ceasul de la mână
(solid
netopit precum caşcavalul) te duc la gândul
că viaţa ta e totuşi
o bombă cu ceas…


CHESTIONAR DE CRĂCIUN




Jurnal de Chişinău: Ai cântat colinde pe la geamuri, de Crăciun? Care e colindul tău preferat?

L.B. – Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...”. În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.
Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitorii, magicienii de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia puiului de om ce se implică, înminunat, în experienţele vieţii. Colindele ţineau şi ele de experienţa sufletului nostru de copil, implicându-ne în misterele creaţiei dumnezeieşti. Copil fiind, cântam „Florile dalbe”, iar răsărind flăcăuan deja, făceam parte din vreo ceată care cânta pe la geamurile Negurenilor mei de baştină „Trei crai de la răsărit”… Noi cu steaua am pornit, şi-am mers până am stătut, unde fiul a fost născut, şi toţi ne-am bucurat, pe Hristos dacă-am aflat…


CULTURA CA... INVAZIE


13.XI.1992

Remember: La Bacău, se apropie un bărbat în vârstă, întrebându-mă dacă sunt din Basarabia (coborâsem din maşina care „ne trădă” prin numerele de înmatriculare). Îmi exprimă condoleanţe în legătură cu dramaticul deces al celor doi cântăreţi, Ion şi Doina…

Până să purced la transcrierea dialogului cu C. D. Zeletin, la începutul benzii dau de alocuţiunea rostită de Andrei Pleşu la decernarea Premiilor „Ateneu”. A fost ingenios şi merită să-i reproduc unele gânduri: „De la o vreme, s-a constituit aici, la Bacău, o tradiţie, – dacă o tradiţie poate să fie nouă… Şi anume, tradiţia unei foarte fericite invazii, un tip nou de invazie, – o invazie din două părţi odată: una dinspre Bucureşti, dinspre vechiul regat, una de dincolo de Prut. Bacăul e locul care a salutat această dublă invazie, – invazie culturală, cum nu sunt de obicei invaziile. E o invazie cu dată fixă, cum nu sunt de obicei invaziile, şi o invazie în care invadaţii sunt foarte fericiţi că sunt invadaţi, cum nu se întâmplă niciodată. Suntem foarte bucuroşi că, iată, cultura românească din spaţiul întregii Românii se întâlneşte la Bacău şi că în persoana prietenilor noştri din Basarabia avem aici martori ai unei comunităţi, ai unei omogenităţi spirituale de care cu teamă ne bucurăm. Cu teamă, pentru că nu totdeauna omogenitatea şi trăinicia unei tradiţii sunt argumente suficiente pentru istorie ca ele să dăinuie aşa cum am dori. Dar, deocamdată, bucuriile funcţionează foarte bine şi dl Mihai Cimpoi, care este, cum ştiţi, o figură importantă a vieţii literare de dincolo de Prut, vine să ne prezinte cu ocazia Zilelor Bacovia o mână de publicaţii pe care Uniunea Scriitorilor de acolo le-a pregătit pentru a avea argumente în acest asalt de care tocmai vorbeam – acestea sunt steagurile de asalt”.

joi, 19 decembrie 2013

ALTE POEME DIN 2013





Romanul şi românul

Trebuia să spun
romanul vieţii
însă involuntar am rostit
românul vieţii…
                             – de fapt
nu m-am abătut prea mult de la sensul dorit…

POEME LA FINAL DE AN


                                                        NR. 12, 2013
Simplu

În aceste vremuri atât de complicate
digitalizate
holografizate
clonate
uneori Dumnezeu vorbeşte atât de simplu
încât
nu-l mai înţelege nimeni…

Oarece neconcordanţă

Doamne cum se împacă realitatea
că ai făcut femeile atât de frumoase
apoi ai dat poruncă
să nu fie râvnite nevestele altora?

Probabil nu fără subînţeles
ai pus această poruncă ultima
a zecea…

vineri, 13 decembrie 2013

DIN 1992


9.XI.1992

La Răchitoasa (Bacău), verva fostului primar al comunei, actualmente director al şcolii din localitate. Amintiri din activităţile de odinioară când, la adunările comuniştilor, bieţii vorbitori, ţărani, se aventurau să utilizeze expresii neologistice, vorbind despre lucruri „sofistricate” (sofisticate), „secţionări dure” (sancţionări) şi „voturi de blană” (de blam!).
Am prezentat la Bacău suplimentul ziarului „Vaţa satului”, caietele de cultură, cum le-am zis, dedicate lui George Bacovia. A fost cu noi şi Vasile Spinei, redactorul-şef al publicaţiei respective. Ion Ungureanu a fost la înălţime în vreo două discursuri.
Alte prezenţe: George Bălăiţă, Radu Cârneci.
Dragul de Sergiu Adam „mă dotează” cu un cadou pe care mi-l promisese, ca mare generos ce este! – o maşină de dactilografiat „Olimpya international”.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

CHIŞINĂU 1967: REVENIREA URĂTORILOR



Fără exces de retro-entuziasm şi înclinare spre exagerare de merit, e de spus, totuşi, că, în anul 1967, la Chişinău, noi, unsprezece studenţi de la Universitatea de Stat, am constituit prima ceată – la vedere! – de urători, care, pe 31 decembrie, am colindat pe străzi, pe la adrese ştiute. Până atunci, marcarea cu colinde şi hăituri a sărbătorilor de iarnă în capitala RSSM fusese ca şi interzisă, astfel că, pe stradă, eram priviţi sau cu mare simpatie, ca nişte haiduci, sau cu uluire… partinică, „antinaţionalistă”. În componenţa cetei noastre au intrat studenţi de la jurnalism şi filologie (Vlad Vlas, Leo Butnaru, Efim Tarlapan, Nelu Şcerbina, Ion Butnaru, Arsenie Manea, Vasile Păpuşoi… – de la cursuri diferite, eu cu Şcerbina fiind chiar la anul 1), de la istorie (Dumitru Strah) şi de la matematici, pare-se, trei colegi cărora, din păcate, peste ani, le-am uitat numele. Reproduc aici două poze din acel „dezgheţ la urătură”, în prima din ele „alinierea” fiind următoarea (de la stânga la dreapta): un coleg necunoscut, Ion Butnaru, Arsenie Manea, un alt necunoscut, Leo Butnaru, Vasile Păpuşoi, Dumitru Pălărie (pare-se), Vlad Vlas, Dumitru Strah, Efim Tarlapan şi Nelu Şcerbina. În cea de-a doua imagine suntem într-o componenţă restrânsă. Din păcate, azi, printzre noi nu mai sunt câţiva colegi, plecaţi prematur la cele veşnice –Vasile Păpuşoi, care s-a întors radiat din armată, Ion Butnaru, Dumitru Strah, Nelu Şcerbina… –Poate de acolo, din stele, revăd şi ei aceste imagini...

Vasile Păpuşoi, Arsenie Manea, Leo Butnaru, Nelu Şcerbina (cu clopotul), Ion Butnaru, Dumitru Pălărie (pare-se), Efim Tarlapan.

vineri, 6 decembrie 2013

JURNAL 1992




Ar fi naiv să se creadă că astăzi, ca pe timpuri, un jurnal intim este doar apanajul unui reprezentat al elitei intelectuale. Citez din „România literară” nr.31 a.c.: „După estimările «Asociaţiei pentru autobiografie şi patrimoniu autobiografic» (există în Franţa un asemenea organism!), trei milioane de francezi îşi ţin un jurnal. Departe de a fi o practică desuetă şi romanţioasă, se pare că scriitura subiectivă e o necesitate a epocii noastre”.

joi, 5 decembrie 2013

CHESTIONAR "CARTEA DE CĂPĂTÂI"



CARTEA DE CĂPĂTÂI

Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),  a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din Chişinău. 
Mai presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor  „sugestive”; a-mi da seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce „ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele. 
Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.

Timpul,

Nr. 176, noiembrie 2013

miercuri, 4 decembrie 2013

EXISTĂ literaturi "mici” ŞI LITERATURI "MARI"?

Aurelia Borzin, Ziarul naţional: Această temă mi-a fost „inspirată” de evenimentele care au avut loc la Uniunea Scriitorilor – o serie de lansări de reviste şi cărţi, mese rotunde şi ateliere literare, având ca subiect fenomenul traducerilor: ce se traduce?, cât se traduce?, universalizarea scriitorilor basarabeni prin traduceri, traducerea literaturilor „mici” în limbile de circulaţie etc. Cred că e inadecvat să etichetăm unele culturi/literaturi ca fiind „mici”, iar altele „mari”, având drept criteriu limba. După mine, există scriitori „mari” şi „minori”, indiferent de limba în care aceştia scriu, de cultura căreia aparţin şi, evident, aceştia imprimă literaturii pe care o reprezintă aceeaşi trăsătură. Poate că nu din cauza limbii române încă nu am luat Nobelul, ci pentru că încă nu am scris „capodopera”?

Leo Butnaru

În literatură lucrurile stau altfel decât în geografie, politică şi statistică, unde se vorbeşte de „state mici” ca teritoriu şi număr al populaţiei. Pentru că naţiunile care nu se remarcă prin „surplus” demografic sau forţă armată, la capitolul cultură, literatură, în genere – virtuţi creatoare, pot sta bine sau chiar excelent, fiind părţi egale, demne în interacţiune mondială cu culturile şi civilizaţiile celor mai întinse, mai populate state. Cel mai relevant exemplu la îndemână e celebrissima Irlandă, ţară cu o populaţie de 3,6 milioane de suflete, de unde au descins şi s-au răspândit în limbile lumii scriitori fabuloşi. Arta acestora a croit albiile multor fluvii impresionante în scrisul artistic de pretutindeni, inclusiv în ţări cu o populaţie de zece sau chiar de o sută de ori mai mare. Iar Albania nu are nici 3 milioane de locuitori, însă l-a dat lumii pe laureatul Premiului Nobel Ismail Kadare. Dar parcă Grecia, cu o populaţie de 11 milioane, e o ţară mare?... Dar ca literatură e uriaşă. Să ne amintim de „ţările mici”, sub aspect politic, din America Latină care au dat lumii poeţi şi prozatori fulminanţi.
Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurenţă cu noi înşine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Inclusiv mai mulţi scriitori români din spaţiul pruto-nistrean sunt absolut valabili-funcţionali, ca nivel exegetic, cu oricare confrate al lor european sau de pe celelalte continente.

Maria Pilchin, critic literar

Spațiul geografic pe care îl populăm, în privința căruia Blaga construia teorii filosofice, astăzi e o matrice ce mai degrabă provoacă complexe. E frustrarea neapartenenței și a excluderii din marile procese globale. E un fapt explicabil, dar deloc comod. Așa cum evenimentele economice și politice pe care le trăim se cam întâmplă pe alături de centrul mondial, literatura pe care o scriem nu poate evita aceeași soartă.

Cine e vinovat? Și ce e de făcut? Întrebările esticului nu mai sunt productive. Un fapt e cert, frustrările și complexele încă nu au făcut o mare literatură. Problema literaturilor periferice ține de faptul că ele se tot sincronizează cu centrul, orientându-se spre marile lui teme literare. Soluția? Depășirea complexelor capodoperei originale. Astăzi se scrie bine, dacă se scrie autosuficient: ideatic, tematologic, stilistic. E nevoie de un specific literar, dar nu un construct fals, festiv, o vitrină de prezentat celorlalți. Literatura e literatură, dacă este adevărată. Așa se întâmplă și cu traducerile literare – făcute de nativi, dintr-o literatură-sursă într-o literatură-țintă. Dezavantajul ține de fricile geografice, de incompetența artistică, de sterila mimare a temelor occidentale și de traducerile proaste.

marți, 3 decembrie 2013

DESPRE "LISTA BASARABEANĂ. COPIL LA RUŞI"



Ioan Groşan - „STUPII MEMORIEI”

          Am citit şi citesc cu neostoit interes mare parte din avalanşa de memorii, mărturii, jurnale, documente etc. ce au apărut după 1989 şi care vizează, în imensa lor majoritate, viaţa sub dictatură, fie la noi, fie în spaţiul dominat de fosta Uniune Sovietică. Cel puţin două din aceste mărturii sunt capodopere ale genului: Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, aceasta din urmă apropiindu-se, prin amploare şi forţă epică, de Arhipeleagul Gulag, meteoritul „Tungus” care a cutremurat liniştita conştiinţă occidentală. De aceea m-am aplecat cu multă curiozitate asupra volumului Lista basarabeană (cu un subtitlu atât de incitant: „Copil la ruşi”!) al lui Leo Butnaru, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească. Şi aşteptările (estetice!) nu mi-au fost înşelate.
Mărturisesc însă că mă aşteptam să găsesc – ca-n atâtea alte rememorări de acest fel – scene zguduitoare, secvenţe care să-ţi facă pielea de găină – fiindcă în fond autorul a trăit în Basarabia o dublă exploatare, şi socială şi naţională; dar nimic sau aproape nimic dramatic sau tragic, cel puţin în prima parte a cărţii: Leo Butnaru scrie sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce, azi, se-apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii.
Trecând peste această constatare a absenţei pasajelor „de gulag”, constatare ce nu ascunde nici pe departe un reproş – ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poţi reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele şi secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ştefan a Petrei). Iar modalitatea evocării  o defineşte foarte bine însuşi naratorul: „Acolo şi – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo şi – pe alocuri... Copilăria ce converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii „exterioare” şi autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenţei, o îndârjită căutare a unităţii/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâşnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.
Obligat de „dead-line”-ul tipografic al editării Vieţii Româneşti, n-am apucat decât să răsfoiesc partea a doua a cărţii, Lista basarabeană, care cuprinde, din câte mi-am dat seama, eseuri pe marginea unor apariţii din literatura rusă, şi unde pasajele privind Gulagul sovietic îşi iau o binemeritată revanşă. Voi citi cu plăcere şi această secţiune, după cum aştept cu aceeaşi plăcere o eventuală continuare a Copilului la ruşi – Adolescent la ruşi.

Viaţa Românească, nr. 9-10, 2013


MANUSCRIS ŞI BLOCNOTES



Pagini de jurnal

2.X.1992

A. îi telefonează Valeriei Grosu (îmi spune chiar dânsa), întrebând-o dacă a citit ce se scrie în „TM” despre Wyshi-man, alias şeful lor de la revistă. Printr-o alegorie fără mare cifru un anonim povesteşte cum acesta, la Madrid, a cam făcut pe sine şi treabă mică şi pe cea mare.
Apoi telefonează Saka, spunându-i Valeriei că l-a sunat, tot în legătură cu „TM”, „un tip mărunt, care, în literatură, e doar cu meritul că el, tipul, nu s-a pişat în pantaloni la Madrid”. Serafim nu se dezminte: rămâne cu replica-brici. Şi necruţător faţă de eternul său partener de pugilism înăcrit, A.

Delicat, M. Cimpoi intră ieri în biroul meu o mapă voluminoasă. „Conu Leo, am o problemă… Un manuscris, Căderea în sus a Luceafărului, pe care se angajase să-l tipărească Florian Copcea. Însă intenţia a capotat. Copcea s-a dovedit a fi un escroc. Mi-a spus Ciubaşenco că, la Bucureşti, poliţia economică i-a arestat averea. Şi iată, dacă ar fi posibil să iei capăt de vorbă cu domnii de la editura Porto-Franco, poate îi interesează manuscrisul. Aş putea vorbi şi eu, dar să nu fie cam frontal, jenant…”
Fireşte, o să caut momentul oportun pentru a discuta cu Radu Mihăiescu, Ion Chiric şi Constantin Vremuleţ. Sorţii de izbândă nu sunt excluşi.