20.XI.1992
Două convorbiri telefonice în care receptorul te
face să simţi cum palpită inima interlocutorului: de la
Ion Miloşla Iaşi. De-alela Chişinău ”
(Romanescu) etc.
Acum, domnule care zici că merg des în România, aş
vrea să-ţi spun că eu nu-mi duc şi-mi aduc cu maşina de serviciu progenitura la
şi de la Bucureşti ,
uitând că şi fiica lui Anatol Codru, spre exemplu, tot acolo îşi face studiile,
dar nu i-ai propus niciodată să urce şi ea în luxoasa dle „Volgă” smolită,
neagră-tuci, precum îţi este şi sufletul ahtiat de ranchiună şi apucături
bolşevice, că doar a făcut slugi la
CC-ul de odinioară.
Nu mai veni şi-mi spune că Lari e aşa şi
pe dincolo, precum e, zici, de altfel, şi Vieru, pentru că mai ieri-alaltăieri
aveai cu totul alte părere despre ei, chiar dacă de conjunctură – dar bună.
Astăzi, însă, văzând că rămâi de trăsură, te cam superi pe toţi şi pe toate…
Colega, zău, nu se cade!... Ne nado!
(„Nu trebuie!”, rus.)
Doriţi să-mi interziceţi ceea ce doriţi aberant. De
ce să-mi interziceţi, colega (şi tu, şi ea – tot: colega)? Cum ar fi sunat,
dacă eu „vă interziceam” să vă publicaţi cartea la Bucureşti ? Dacă „vă
interziceam” să vă trataţi în România? Dacă „vă interziceam” să vă daţi fiica
la învăţătură la Bucureşti ,
angajând diverse cunoştinţe întru înlesnirea sejurului ei acolo? Dacă vă
interziceam să vă întâlniţi cu Adrian Păunescu? Dacă vă interziceam să vă
duceţi la Putna ?
Dacă vă interziceam să vă fie dor de Ţara noastră? Dacă nu dor, să fiţi
elementar curios îţi interziceam? Ce-ar fi fost, dacă vă interziceam să
călătoriţi prin Basarabia, dat fiind că şi ea e o parte a României, nu? Ce-ar
fi fost, dacă vă interziceam astea, altele, care, direct sau implicit, ţin şi
de călătoriile dumitale în Patrie? Deci, cine a călătorit mai mult într-acolo?
Eu, sau dumneata, cu soţia, cu fiica?
Ştiu, e dureros să vă întreb. Însă nu doar
dumneata, colega, eşti sensibil. În această privinţă cred, zău, că înving eu,
pentru că nu-mi urăsc Patria, nu-mi urăsc colegii de dincolo de Prut, nu le
interzic să vină încoace, mă bucur când pleacă ai noştri dincolo, inclusiv mai
tinerii dumitale colegi care nu ştiu de ce ai mereu obsesia că merg într-acolo
doar ca să te bârfească. Oare crezi că ei stau în faţa mormântului lui Ştefan
cel Mare, gândindu-se ce pacoste să-ţi mai facă? Au ei colindă pe la
mănăstirile Moldovei cu gândul la odele pe care le-ai închinat partidului unic
şi buldog? Din contră, cu cât vei fi mai agresiv faţă de ei, ei te vor uita tot
mai mult…
Până astăzi mai ţii carnetul de comunist, dacă nu
la piept, undeva la loc de cinste. Şi nu mai încetezi să tot spui că, să
vedeţi, până pe timpurile lui Bodiul era
mai bine decât azi. Cum mai bine, în ce sens? Dacă îţi era mai bine, de ce tot
ne aminteşti prin câte ai trecut, încât să ajungi martir atunci, pe timpurile
lui Bodiul? De ce nu eşti şi azi martir, în vremuri şi mai grele, precum zici?
Ce ţi-ai mai dori? Post important ai, cărţi editezi. Publici ceea ce doreşti.
Maşină la scară ai. Chiar crezi că noi, tinerii şi mai tinerii decât noi, nu
avem altceva de făcut, decât să-ţi purtăm trena orgoliului? De ce ne tot înjuri
în presă şi pe unde se mai nimereşte? De ce crezi că un coleg de-al nostru ar
trebui să se uite în oglindă, înainte de a scrie versuri despre Eminescu, iar
dumneata să fii scutit de a te privi în reflecţiile adevărului, înainte de a
ticlui cu nemiluita aproximaţii în doi peri despre Măria sa Poetul? De unde, mă
rog, atâta osârdie de a da sfaturi tuturor? Eu personal am cu cine mă sfătui şi
de la cine asculta sfaturi. Iarăşi nemodest, poate, zic că îi ascult pe cei
care au intrat în eternitatea bibliotecilor. Nu ştiu dacă vom rămâne şi noi pe
acolo, inclusiv dumneata, dar să nu fim aroganţi în faţa lor, a Marilor.
De ce monopolizezi personal lupta pentru idealul
naţional, spunând că ei, tinerii, nu au făcut nimic pentru izbândă? Să nu ştii
oare câţi colegi de-ai mei, de-ai altora au fost alungaţi din facultăţi? Iar
dacă doreşti, aminteşte-ţi că şi eu am fost aruncat în drum de la „Tinerimea
Moldovei”, fiindcă am promovat spre publicare un articol despre Kogălniceanu.
Zici că ţi-a fost tăiată o carte sub ghilotina cenzurii. Ei, bine, află că
unele cărţi de ale noastre nici n-au fost barem culese, neajungând la ghilotină
tot din cauza cenzurii. Ce-i cu lauda asta sinistră pe care aţi încetăţenit-o,
papagaliceşte, în cercul vostru strâmt?
Este greu de imaginat cum au putut să sufere mai
mut acei şi acele care scriau despre Lenin, partid cu o râvnă extraordinară, şi
nu au suferit deloc sau mai puţin cei care s-au încăpăţânat să nu facă
concesii, să nu scrie despre surogatele comuniste. Oare un tânăr care nu
ticluia versuri despre Kremlin, Lenin şi compania lui sinistră, precum o făceau
unii dintre voi; oare acel tânăr publica mai uşor, edita mai lesne, primea
casă, premii, onoruri şi onorarii, posturi? Să fim serioşi, domnilor, şi
anumiţi tovarăşi! De ce să minţiţi cu atâta neruşinare şi lipsă de logică?
24.XI.
„Eram (suntem încă) tineri şi aveam (avem) de unde
muri”… S-a stins şi bietul Vitalie Baltag… Cuminţenie de neîntâlnit la alţii,
generozitate pe care nu ştiu dacă o mai poţi afla la un altul crescut, ca el,
în oraş… L-am petrecut ieri la cimitirul „Doina”. Lume multă. Fiei-i ţărâna
uşoară…
La cimitir îl întâlnim şi pe dl ministru al
ocrotirii sănătăţii Ghidirim. Venise la mormântul ginerelui său care a căzut,
la 37 de ani (!), secerat de un infarct…
Remember: Acea seară de sfârşit de octombrie, când
călătoream spre Bacău. Ora 19,00 – 19,
30 şi, pe cer, o minune! Crai Nou şi, exact în vârfu-i de sus, o stea nespus de
strălucitoare, cu o lumină ca trecută prin cristal rece, nobil, sugerându-ţi o
stranie nelinişte, parcă din frumuseţe revelată, parcă dintr-o nelămurită
superstiţie, parcă dintr-o taină, taină, taină…
Peste vreo două zile, la Răchitoasa , despre acea
stranie înfăţişare astrală vorbeşte şi George Bălăiţă: o văzuse în vreme ce
călătorea cu trenul dinspre Bucureşti spre Bacău. Ne împărtăşim impresiile,
precizând, accentuând ace poziţie unică a Luceafărului de seară,
strălucitor-strălucitor, plasat exact în vârful de sus al Craiului Nou.
Zicea George Bălăiţă că astăzi în România
funcţionează cea mai dezvoltată industrie: industria de alibiuri.
Am transcris/ cules de pe bandă şi dialogul cu C.
D. Zeletin. În genere, ultimele 4-5 zile am fost „un culegător” harnic: am mai
transcris şi convorbirile cu Ioanid Romanescu (am prezentat-o la „LA”) şi
Mircea Petean (i-am propus-o lui A. Burac pentru „Clumna”), în total peste 50
de pagini.
Ieri, a venit şi corectura a doua a cărţii de
dialoguri/ interviuri „Spunerea de sine”. Încă nu am desfăşurat sulurile cu
„şpalturi” computeristice, ca să apreciez cât de cât curăţenia sau confuziile
din text.
Pentru colecţia „Poezii de duminică” îmi prezintă
posibile selecţii Anatol Codru şi Petru Cărare. Primul rezistă, al doilea coleg
e cam neserios. O să-i recitesc opera, căutând circa 30-35 de texte rezistente.
Însă e cuprins de o febră a nerăbdării, ca şi cum placheta ar putea să-i apară
într-o săptămână-două (plus că le tipărim la Tiraspol !).
Ieri, la
US vine Serafim Saka, să ia o adeverinţă, care să confirme
angajamentul său în serviciu, ici, acolo. Culmea însă e că nu are carnet de
muncă… Om fără griji, de bine de rău – a fost liber, a supravieţuit din micile
sau mai marile sale câştiguri, plus cele ale soţiei-artist plastic, şi iată-l
fără care de muncă, încât cineva ar putea să spună că a şomat. Însă un lipsit
de griji (mari) nu poate fi şomer. Plus statutul scriitorului – considerat în
serviciu, chiar dacă nu e angajat la unul public.
A sosit de la Bucureşti cu Mircea Radu Iacoban care ne spune că
la locul unde au murit Teodorovicii sunt foarte mult flori şi o cruce…
Nume de la Răchitoasa : director de şcoală, hazliul Ion
Galiţă, fost primar; primar în prezent – Petrică Stoleru; Simona Barbu – fetiţa
care a citit atât de pasionat, până să ne dea lacrimile, un poem despre
Eminescu.
Spunea Ion Ungureanu, că zicea Nicolae Sulac: „Lasă
domnu’ (cutare), că m-ai făcut de râs în faţa întregii republici, da-ţi ceri
scuză la bufet”.
26.XI.
Ieri, deplasare la Pereni , de unde s-o iau pe
Zinovia şi, fireşte, ceva din darurile pământului care să ne facă iarna mai
suportabilă. Nepoţica Carolina, fiica lui Iurie, îmi face surpriza de-a afla că
figurez în crestomaţia pentru clasele 1-2 cu nuveleta „Cu ce seamănă norii”.
Învăţătoarea le spune: „Băgaţi de seamă, să luaţi note bune la această lecţie,
fiindcă îl învăţaţi pe un neam de-al vostru”.
Azi, la Biblioteca Naţională
În timpul şedinţei – vin şi soli de la Iaşi , Dan Baghiu şi un coleg
de-al său. Mie îmi oferă un mesaj de la Ioanid Romanescu
Precum un copil, Vodă are pasiunea fleacului
căruia îi acordă o importanţă majoră. Leagă ceea ce ar trebui să fie timbru
literar cu un set de cărţi de joc, pe care i l-a dăruit, cică, directorul unei
firme ce lansează atare producţie pe piaţă, tipărită, cică, la Sankt-Petersburg.
Vodă
Printre altele, vine vorba şi de colegii care au
şi conduc autoturisme. Vodă încearcă să ne convingă de faptul că A. Busuioc
suferă de daltonism. Eu mă mir: „Cum, Busuioc nu ştie nici până astăzi cum
arată… tricolorul nostru?!”. Arcadie şi Teo izbucnesc în râs, Vodă însă rămâne
serios, obsedat de ideea daltonismului lui Busuioc, pe care o tot repetă în
volute de „Bolero” ravelian…
Găsesc la secretară un set de fotografii, pe care
pricep că le-a adus moroşanul, studentul Ion Ardelean: noi în peisajul de pe
Valea Izei sau pe versantul sud-estic al Carpaţilor.
Deci, a doua corectură a „Spunerii de sine”…
Iarăşi stau pe masă cu duzina de suluri aduse de la computer, neştiind când mă
va prinde elementarul entuziasm, dacă nu chiar adevărata „inspiraţie”, ca să
purced la puricarea lor… Oare chiar să existe autori cărora să le placă a face
corecturile repetate a 15-20 de coli de tipar?... Greu de crezut. De la un
moment încolo, orice text pe care l-ai scos din suflet, începe a-ţi amărî
sufletul…
27.XI.
O formulă/ definiţie pentru obsesia lui Gh. V. de
a tot retuşa: mod primitiv de a proiecta în fabulos pişcăturile de purice.
Interesant articol....
RăspundețiȘtergere