DIN 1992

9.XI.1992

La Răchitoasa (Bacău), verva fostului primar al comunei, actualmente director al şcolii din localitate. Amintiri din activităţile de odinioară când, la adunările comuniştilor, bieţii vorbitori, ţărani, se aventurau să utilizeze expresii neologistice, vorbind despre lucruri „sofistricate” (sofisticate), „secţionări dure” (sancţionări) şi „voturi de blană” (de blam!).

Am prezentat la Bacău suplimentul ziarului „Vaţa satului”, caietele de cultură, cum le-am zis, dedicate lui George Bacovia. A fost cu noi şi Vasile Spinei, redactorul-şef al publicaţiei respective. Ion Ungureanu a fost la înălţime în vreo două discursuri.

Alte prezenţe: George Bălăiţă, Radu Cârneci.

Dragul de Sergiu Adam „mă dotează” cu un cadou pe care mi-l promisese, ca mare generos ce este! – o maşină de dactilografiat „Olimpya international”.

La Sighetu Marmaţiei am plecat împreună cu Vasile Spinei (el a asigurat transportul, maşina ziarului „Făclia” cu un şofer excelent şi omenos, Constantin Caraman). Drum lung, anevoios, dar captivant. Pe culmile Carpaţilor – iarnă adevărată, lapoviţă, polei. Împingem la „Volgă”, alergăm din urma ei, sărind din mers în ea, cu riscul de a nimeri, alunecând, sub roţi. Slavă Domnului, ne-am descurcat. La întoarcere însă, drumul a fost bun, inclusiv pe culmile munţilor, la pasul de trecere.

Cazaţi la hotelul „Marmaţia”. (Da, încă un partener-drumeţ, Bogdan Ardelean, sigheţean, student la Universitatea din Chişinău, facultatea psihologie). Prezenţi – Ion Mureşan, Mircea Petean, Radu Săplăcan, Gheorghe Pârja, Victor Basarab de la ziarul „Azi”. Premii – Gavril Ciuban din Vişeu, un poet excelent, pentru cartea-i de debut. Surprins, mă pomenesc distins cu Premiul Serilor de Poezie de la Deseşti „Nichita Stănescu”, un alt premiu – unei domniţe pentru manuscris.

Călătorie în localitatea Petrova (25 de kilometri de la Sighet). Cenaclul „Eminescu” din localitate la 25 de ani. Versuri, copii frumoşi, entuziasta profesoară, dna Vulpe (la origine, basarabeancă) în faţa unui cor de copii, palincă de multe accente/ focuri, vervă.

Altă călătorie – în neuitatul Deseşti (cam tot 25 de kilometri de la Sighetu Marmaţiei). Ah, Maramureşul fermecător prin toate ale sale, înainte de orice – prin oamenii săi inimoşi, sufletişti! Moment de omagiere în sala „Nichita Stănescu”, unde las cu evlavie volumul poetului „Vorbire de singur zeu”, pe care l-am editat în colecţia „Cele mai frumoase poezii”. Discuţii cu Ion Pop Taină, cu fratele lui Gh. M. Bârlea, ambii de la firma care a sponsorizat premiul „N. Stănescu”. Un spectacol folcloric al copiilor din Deseşti – mari artişti, domnule! Au avut turnee prin Danemarca, Franţa. O solistă de excepţie căreia, drept semn de preţuire, i-am dăruit setul de cărţi din colecţia „Poezii de duminică”. O masă copioasă cu oameni frumoşi şi cântec de ceteră maramureşeană. Mama şi fratele lui Gheorghe Pârja m-au impresionat ca alese persoane ce sunt. Poetul din Sighetu Marmaşiei Ştefan Cămăraşu nu mă slăbeşte din complimente, văzându-mă bun de ambasador al… României în vreo ţară importantă. Zice că reiese din comportamentul, din felul meu de a fi şi de a vorbi, diplomatic şi interesant. Se vede că exagerează, – dar cine poate împiedica omul să aibă anumite simpatii?...

Într-o şuetă întreţinută cu Ion Mureşan şi Radu Săplăcan „nasc” un termen ingenios, dar, poate, dureros pentru conştiinţa noastră; Radu vorbeşte de Ion Mureşan ca de un „handicapat”, glumind cu drag, fireşte, iar eu deriv: handi-carpat/ handi-carpaţi. (O tâmpenie nevoită, dar spusă cu strângere de inimă, chiar când explodez în glumă.)

Comportamentul de frumos boem al unui poet ucrainean-român (regret, dar i-am uitat numele). Când plecăm de la Sighet spre Deseşti, lui nu-i place autocarul, care nu are confort, ci scaune ne-moi, dure, reci ca nişte taburete. În semn de protest, ucraineanul opreşte autobuzul, coboară. Noi plecăm mai departe. El ia un taxi, ne depăşeşte, claxonează a triumf, ca peste alte câteva sute de metri să coboare din taxi, revenind în autobuz. Se vede că preţul pe care i-l ceruse taximetristul l-a readus la realitate din boemie. Oricum, şi-a demonstrat protestul faţă de ne-dotatul nostru autocar, iar când urcă din nou, îşi pune chipiul sub fund, pe scaunul dur şi rece. Ceilalţi îl încolţesc cu glumele, la un moment dat, poetul zice: „În faţa deşteptăciunii voastre îmi scot chipiul”, după care chiar şi-l scoate… de sub fund. Ingenios! Iar la Deseşti îi place cum cântă solista, scotoceşte prin buzunare, poate găseşte ceva ce ar putea fi de cadou. Însă negăsind nimic, îşi cere scuze, spunându-i domnişoarei: „Nu vă supăraţi, însă, până găsesc un cadou pentru dumneavoastră, vă ofer cu autograful meu pianul de la casa de cultură”.

La Sighet, ne întoarcem bine dispuşi. Facem o seară-noapte de frumoasă demenţă cu Ion Mureşan şi Radu Săplăcan. Ion citeşte versuri mari, formidabile. Abia acum îl descopăr ca pe un poet foarte dotat, important.

Facem haz pe seama lui A. căruia i-am întins o cursă, lăsându-i în uşă un bileţel din partea (iertare, dar, de, – ţară tristă plină de humor!) doamnei deputat Bertzi (la tineret liberali). Dar a pornit astfel: Vasile Spinei, cu care eram în aceeaşi cameră, zice: „Ai văzut cum îi curg ochii lui A. după tânăra deputată?” Chiar atunci zic: „Vrei să-i jucăm festa?” „Cum?” „Dă-mi o filă de hârtie şi pix”. Vasile se execută. Eu ticluiesc un bileţel pentru colegul nostru, veşnic nutrind ambiţii grandomane şi crezând că e un interlocutor interesant, de luat în seamă, şi care îşi băgase în cap (îi cunosc psihologia) că şi de această dată a fost preţuit la mare valoare. Biletul: „Mult stimate dle A., iertaţi-mi cutezanţa, însă aş dori să ne întâlnim la ora 18, 00… etc…” Îi zic lui Vasile: „Uite, i-l pun în uşă şi să vezi că se dă la nadă”. Vasile: „Ei, da! Imposibil! Ce, e chiar atât de?”  E… Stai niţel, aşteaptă şi, de intră A. cu problema, păstrează seriozitatea. Într-adevăr, peste un timp bătăi în uşa noastră. Noi, prefăcându-ne că moţăim întinşi pe pat, suntem serioşi foc. Intră A.. Priveşte iscoditor, să depisteze ceva ce ar da de bănuit. Nu depistează. După care face: „Voi plecaţi la Petrova?” Sigur că plecăm. Mai tace câteva clipe, după care: „Dar eu cred că nu voi merge…” „De ce?”, întrebăm, chiar de cunoşteam deja motivul: vorba e că, în bileţel, dna deputat îi fixase (din partea noastră!) întâlnire la ora 18,00, tocmai când trebuia să pornească echipa la întâlnirea cu cititorii!

Ei bine, A. se tot frământă, să meargă, să nu meargă, să… Dar, uimitor, în acelaşi autocar urcă, să meargă cu noi, şi dna deputată de la liberali-tineret, astfel că problema era ca şi cum pe jumătate rezolvată… Numai că până la această „jumătate” urmase ceva, despre care discutam/ analizam după revenirea la Sighet.

Ce spectacol, ce caragialism a ieşit! Ion Mureşan, căruia deja A. i se şi destăinuise „în problemă”, o luase şi el de bună, compătimindu-l şi, concomitent, cicălindu-l pentru gafele comise: cum să te apropii tu de dna deputat, arătându-i bileţelul şi întrebând-o dacă chiar dânsa l-a scris? N-ai văzut că în jur erau şi alte persoane? Poate că şi cei din garda de corp! Ah, ah, ce gafă! Cum putea ea să recunoască că ţi-a scris? Şi A. intră în apele disperării. Îmi spun Mureşan şi Spinei: şi-a scos bereta şi zicea că, iată, îşi smulge părul din cap! Cum de a putut el, idiotul, să comită atare imprudenţă?! Şi tot aşa, bietul coleg, a rămas în dramatice remuşcări dar, concomitent cu convingerea că tânăra şi frumoasa doamnă deputat îl simpatizează şi îl preţuieşte…

Ce hohote de râs! Ce demenţă dezlănţuită! Mureşan povesteşte cum intrase în grafologie, luând şi el biletul ticluit de mine drept unul autentic, ce venea de la deputată, demonstrându-i lui A. că în literele „încondeiate de doamnă” e multă afecţiune: „Uite la acest B. Vezi ce rotunjime sensibilă, ce?…” Şi tot aşa, şi el, Mureşan, crezând că într-adevăr e ceva serios, descifrează frazele scrise de mine… Ei, dar când ne întoarcem, A. găseşte de cuviinţă să-mi spună de afectivitatea deputăţească, arătându-mi şi mie biletul… Ce naivitate sau, poate, chiar prostie! Regret, dar nu mai pot îndrepta această situaţie stupidă…

Muzeul lemnului din Sighetu Marmaţiei. Apoi călătorim la Săpânţa, să vedem cimitirul vesel. Neobişnuit, straniu şi cam greu de înţeles (acceptat). Săplăcan zice că Marin Preda ar fi avut dreptate, afirmând că respectivul cimitir e: „O stupiditate… o anomalie bolnăvicioasă…” Cine ştie… Dar l-am văzut şi noi.

Printre aceste călătorii, am primit şi noi oaspeţi. La Teatrul „Mateevici” s-a dat un spectacol din poezia lui Stănescu. De la Bucureşti şi Timişoara au venit Gheorghe Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Ion Drăgănoiu, Dora Stănescu, Alexandru Condeiescu… Am organizat o seară şi la US.

Citesc corectura volumului de dialoguri „Spunerea de sine”. Mari suluri de şpalturi printate, scoase din computer. Metrii de corectură desfăşuraţi din sul şerpuiesc pe de o parte şi de alat a mesei la care corectez numeroasele greşeli: computeristele noastre au încă mult până să ajungă la o alfabetizare-gramatizare românească…

Sosind de la Sighet, aflu cu stupoare că vecinii-prietenii Dum. s-au lansat într-o „operă” de bârfă la adresa mea. Ce-aş putea să le fac? Distanţare şi neluare în seamă…

În colecţia „Poezii de duminică” au mai apărut Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Aureliu Busuioc şi Nicolae Esinencu. Agnesa R. îşi manifestă nemulţumirea, cerşind titluri, vrând să editeze cărţi, atacându-i pe toţi ceilalţi. Parodia lui Cărare cu „Căţeaua rămâne căţea” parcă ar fi fost scrisă ieri.

10.XI.1992

Seara, la Răchitoasa, parcă observăm o umbră de tristeţe şi derută apărută brusc pe feţele amfitrionilor noştri… Până la urmă aflăm ce aflară ei şi nu ştiau dacă trebuie sau nu să ne spună şi nouă – radioul transmisese că Ion şi Doina Aldea-Teodorovici nimeriseră într-un accident de maşină fatal…

La Bacău, împreună cu Cârneci şi Savin, ne-am întâlnit cu elevii şi profesori de la liceul de aviaţie. La Sighetu Marmaţiei, împreună cu Mircea Petean, la liceul „Dragoş Vodă”, unde şi-a făcut studiile şi Alexandru Ivasiuc. În ambele cazuri – multă căldură, curtoazie şi foarte puţin timp pentru dialog.

Ieri, radio Chişinău transmite un dialog cu mine şi bibliotecara Elena Anghel din Alba Iulia, ceea ce mă făcu să-mi amintesc că, acum două săptămâni, în cadrul zilelor bibliotecii „Transilvania” din Chişinău, am avut lansarea cărţii de poeme „Şoimul de aur”. Mulţi oaspeţi din Cluj-Napoca, bibliotecari de la noi. Surpriza – lectura fermecătoare a versurilor mele de către dna Elena Anghel. De altfel, am aflat că scena şi microfonul nu-i sunt deloc străine – a avut mai multe recitaluri şi cu public, şi în studio radio.

Cu oaspeţii din Transilvania am vizitat şi pivniţele de la Cojuşna.

13.XI.

În drum spre Sighet, când puneam la cale „Caietele de cultură” dedicate mitului, m-am oferit să scriu argumentul, cuvântul înainte, la care B. tăcu… aricit, agresiv; chipurile: „Da eu credeţi că n-aş putea scrie?” Ştiam că nu poate, dar nu am insistat. Să scrie, dacă doreşte.  Şi iată că, scremându-se cât s-o fi scremut, „spectaculosul” B. a eşuat: neputinţa şi incompetenţa s-au dovedit a fi şi mai şi decât orgoliul. „Scrie te rog tu, eu sunt ocupa la revistă, etc.” Ei, lasă-mă să fii ocupat acolo, unde mai nimeni nu face nimic…