19.XII.1992

Telefonează V. Spinei, punându-mă la curent că au apărut „Caietele de cultură” dedicate sărbătorilor de An Nou. Roagă să-i reamintesc lui Cimpoi că numărul „VS” din 15 ianuarie va fi dedicat integral lui Eminescu.

A fost o noapte cu întunericul străbătut de învârtejiri magnetice. Am dormit cam 4-5 ore şi, după ce mi-am pregătit ceaiul, am reînceput lectura, oarecum „dificilă”, a „Epistolarului” (prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu).

Astăzi, la 9,00, pornim spre Rădăuţi. Unele manifestări organizate de fundaţia bucovineană „Flondor”. Cu A. Suceveanu şi N. Spătaru.

Ieri, primesc următoarea invitaţie: „Fundaţia Soros din Moldova şi Ambasada SUA Vă invită la  recepţie în noaptea de Crăciun. Serata va fi găzduită de Centrul de cultură şi artă…” Plus o notă, ca PS la programul manifestărilor: „Pe tot parcursul zilei de 24 decembrie invitatele noastre pot beneficia contra plată de serviciile salonului de cosmetică şi ale frizeriei etc.”

26.XII.1992

Prin urmare, între sâmbătă şi marţi (19-22 decembrie), ne-am deplasat la Rădăuţi împreună cu Arcadie Suceveanu, Mihai Pânzaru (preşedintele fundaţiei „Iancu Flondor”), Nicolae Spătaru… Mai sosesc şi realizatorii filmului despre Vasile Leviţchi – Alecu Havriliuc, Silviu Dabija şi Victro Staşevschi. Au închiriat  „Volgă”, şoferul fiind o namilă de bulgăroi care nu prea ştie româneşte, dar poate aprecia la justă valoare băuturile bucovinene.

Rădăuţiul e invadat de ucraineni bişniţari. Iar chiciură. Zăpadă.

Iniţial, pentru cazare, fuseserăm repartizaţi în familii de gospodari, însă am renunţat, rămânând la baza sportivă „Bucovina” ce are camere de cămin.

Călătorie la Mănăstirea Putna care deja are un stareţ tânăr. În biserica mănăstirii ne-am miruit. Am mers în rând după şirul de ţărani din localitate şi împrejurimi. Miruia un preot tânăr.

O vizită şi la Marginea, în căutarea ceramicii negre care şi-a săltat preţul de zeci de ori.

Luni, la Rădăuţi, o manifestare la biblioteca municipală şi o alta la cinematograful „Flacăra”. Copiii colindă, noi spunem versuri. Vizionăm filmul despre Leviţchi

Din noile cunoştinţe memorabile – Nicolae Cârlan de la Suceava (muzeograf) şi Liviu Papuc de la Iaşi (bibliograf). La întoarcere, foarte bine dispuşi, prin uşoare pale de spulber bucovinean, ne oprim la Suceava. Trecem şi pe la dl Cârlan, scăzând până în temelie o sticlă de whisky. La Iaşi, cam pe la orele 19,00-20,00. trecem pe la cafeneaua literară, unde trebuie să ne aştepte Aurel Ştefănachi, însă noi am întârziat prea mult ca să-l putem găsi.

Memorabil doctorul Dorneanu ce avea nişte explozii re râset descătuşat, spectaculos prin intonaţiile lui niţel stridente, prin modul de a-şi pateu palmele de genunchi, înclinându-se parcă a leşin, a „nu mai pot!”. Le-am făcut un recital de bancuri de pomină, pentru că oricare altă localitate din provincie poate fi copleşită de veselia vremurilor trecute, necunoscută, neajunsă pe aici la timpul respectiv, şi de pe aici, bancurile, şi de pe aiurea.

Am fost în vizită şi la fabrica de textile, unde firma dlui Pânzaru făcu un gest de Moş Crăciun, alegându-ne fiecare dintre noi cu câte un cadou.

Pe 24, recepţia oferită de Fundaţia Soros şi ambasada americană. Lume multă, fiecare în parte – întâmpinat/ salutat de însăşi doamna ambasadoare, cu care se ciocneşte primul pahar de şampanie.

Cunoştinţe fel de fel. Pe ici-acolo, exces de gravitate şi expresie de aşteptare a ceva neobişnuit. Însă predomină firescul şi gestul nespectaculos.

Concert de Crăciun. Apoi un spectacol improvizat à la Santa Claus şi Moş Crăciun. În rolul moşului autohton avem surpriza de a-l recunoaşte (după inflexiunile vocii mai specifice) pe… Vasile Vasilache. Rolul nu-i prea merge. Evită cu greu gafele, dar, până la urmă, comite una – ce-i drept, „acceptabilă” în contextul umoristic al spectacolului. Deci, lui Moş Crăciun-Vasilache îi revine şi misiunea de a-i înmâna un cadou Fetiţei, în rolul căreia a fost de la începutul până la sfârşitul serii dna ambasadoare în fes alb-roşu şi caftan roşu. Înainte de a-i înmâna cadoul, Moş Crăciun trebuie să  întrebe cam astfel: „Dar cum a fost fetiţa în anul ce s-a scurs, cuminte sau ba?” Pe când, luat de emoţia rolului, Vasilache-Crăciun o întreabă pe dna ambasadoare: „Ia să-mi spui cum ai fost fetiţă?” Echivocul trezeşte hohote de râs. Revenindu-şi din uluiala şi confuzia momentului, Ambasadoarea-fetiţă zice: „N-am să-ţi spun, fiindcă nu e treaba ta, moşule”.

Santa Claus, în rol Macholan, unul din funcţionarii ambasadei americane, se dovedeşte a fi mai inspirat. Când o întreabă pe Lorina Bălteanu cine este ea şi aceasta spune că reprezintă Fundaţia Soros, Moş Crăciunul american zice într-o română clară: „Dar eu credeam că tu însăţi eşti Fundaţia!” Se hohoteşte, deoarece formele rotunde ale Lorinei admit o comparaţie poetico-ingenioasă cu Fund-aţia…

Romantica Alcătuitoare de orar postmeridian, gingaşa, gentila şi – ca toţi noi – provizoria beneficiară de tinereţe, parce aflată la vârsta când orice gest, orice cuvânt poate s-o contrarieze parcă, a reuşit să intuiască doar, fără însă a fi în stare să şi formuleze, următoarea situaţie remarcată de protagonistul romanului lui Umberto Eco „Mitul trandafirului”: „… este dat tinerelor să se lege de un bărbat mai în vârstă şi mai înţelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a acţiunii judecăţii sale, ci şi pentru forma învelişului din afară al trupului, care-i devine (unei tinere) foarte dragă, cum se întâmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mâhnirile şi îi iscodeşte zâmbetul – fără ca vreo umbră de luxurie să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească”.

O alată vârstă ar putea fi calificată drept o stridenţă, însă contemplatoarea vârstă fragedă pe cât ar căuta, parcă, refugii din faţa stridenţelor de oricare speţă, în egală măsură tocmai că jinduieşte „teribilist” aceste stridenţe, contraste şi „nearmonizări” sufleteşti. Şi ele „forţează” benefic constituirea caracterelor încă fragile, dar avidă de experienţe şi neamânată maturizare.

Postmeridiana alcătuitoare de orar, cea cu blândă vehemenţă şi angoasă în vorbire, cea pornită mereu pe delicate şi sfioase mustrări echivalente dezamăgirilor reciproce, poate înţelege pasajul psihologic criptic „extras” din „Mitul trandafirului”, în special pentru că în  el e vorba de tată (l-a avut, l-a cunoscut puţin; se zice că a decedat din cauza alcoolismului); aşa îi şi spunea: lumea va crede că mergi alături de părintele tău şi, deci, este exclusă orice suspiciune şi taina vârstelor rămânea-va pură.

Iar ca delicată şi înţeleaptă replică ce ar fi trebuit să i se dea de fiecare dată când îşi anunţă dezamăgirea, ar putea veni părerea că ar fi pe cale să se înţeleagă doar şoptindu-şi intim gândurile şi sentimentele, fără a şi le rosti cu voce tare, aproape răstită, deformată de receptorul telefonului.

Iar o a doua experienţă similară şi alte tentaţii rămase fără urmări au venit să-i dea dreptate protagonistului lui Unberto Eco. Lumea are nişte observaţii esenţiale, ce rămân etern valabile ca nişte adagii psihologice.

Telefonează dl Ţăranu de la Ambasadă, venind cu felicitările de Crăciun. Om atent, de bun simţ convertit în rafinată diplomaţie cu interlocutorii.

28.XII.

Intră Aureliu Busuioc. E şi Vasile Vasilache, şi Gheorghe Vodă. Discuţie cu înţepături reciproce şi amintiri de pe timpul comunismului, când unii au fost persecutaţi, iar alţii au fost torţionari ideologici. S-a invocat copios susceptibilitatea lui Pavel Boţu, misterioasele motive ale sinuciderii acestuia. Busuioc înclină să creadă că, în această dramă, un rol aparte l-a avut P. Petric, fostul secretar CC la ideologie. Cazul cu două rude ale lui Boţu, lucrători în comerţ, care trebuiau să ia ani mulţi de pârnaie şi pe rude secretarul USM îi salvează. Boţu, ca membru al Prezidiului Sovietului Suprem; la insistenţa lui Petric, prin evaziunea sa, chipurile, reuşeşte să salveze de la pedeapsa capitală pe un ins care a furat cât a încăput în neamul său, dar care îi construise lui Petric o vilă superbă în pădurea Hârbovăţului… E-he, substraturile criminalităţii comuniştilor de tot soiul sunt adânci şi ţinute, încă, în taină…

În fine...  La un moment dat, Busuioc zice: „Vreau să te felicit cu ocazia Crăciunului”, şi scoate din buzunarul de la piept o carte poştală, întinzându-mi-o. Păi, sigur, e cartea poştală din seria „Scriitorii Moldovei” cu chipul Radului-Busuioc. Îi mulţumesc, trag sertarul mesei şi, reciproc, îi întind şi eu o carte poştală din aceeaşi serie, încă care are imprimată pe ea mutra mea… Un gest ironico-laudativ contracarat prin altul asemănător…Oricum, eu ştiam că Iurie Grekov de la revista „Codrii” a dat la lumină, concomitent, trei cărţi poştale: Busuioc, Vodă şi Butnaru. Pe ilustrata sa Vodă îmi scrie: „Lui Leo! Cu drag, Vodă”.

Ieri, praznic de 40 de zile de la plecarea lui Vitalie Baltag în lumea umbrelor.

De la USM, înaintăm sindicatelor lista scriitorilor neangajaţi în câmpul muncii, pentru a li se oferi ajutoare sociale. Cam secul şef Fonari scoate din listă pe E. Tarlapan şi pe Z. Cenuşă. (De ce? O fi avut ei vreo altercaţie?...) şi pe „beţivanul acela flocos, mititel şi guraliv”. Acesta, sigur, nu se va lăsa fără să ridice tărăboi… Chit că şeful de la sindicate e un pachiderm anost şi redus la cele ce ţin de intelect…

Aflu că Esinencu e născut (chiar el mi-a spus) pe 13 ianuarie, însă în acte e trecut la… 16 august! He, părinţii au aşteptat câteva luni până să-şi declare autorităţilor odrasla. (Să-l întreb pe Esinencu despre adevăratul motiv al amânării şi… fraudei etnico-demografice.)

Chipurile animalice (ambele canine) ale lui Vl. Ber. şi al Ra. Tca… Oricât ai ceda din „pretenţii”, nu-i poţi cred că au înfăţişări de literaţi… Atâta urâţenie şi câinoşenie… (Ba nici Ag. nu e din altă operă de trei parale…)

Ştiu că, de vreo lună, M. Cimpoi are o suferinţă legată de scris sau, hai să zic mai simplu, o incomoditate: i s-a terminat cerneala neagră pentru „subtilele” sale stilouri chinezeşti. În papetării nu se găseşte decât cerneală violetă şi demult obişnuitul critic de a scrie cu negru pe alb sau – în alb-negru – foloseşte abătut (lucru aproape evident) un pix, dar tot cărbuniu. Din când în când, serile, când venim spre casă, preşedintele opreşte maşina la pragul papetăriei de pe strada Puşkin, intră, iese, din nou fără sclipire în ochi…

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi (acesta nemulţumit că odată cu el iau premii şi alţii, a scos trei broşurele, desfăcându-le evantai ca pe trei cărţi de joc, demonstrându-ne, chipurile, că nu este apreciat totalmente la justa-i valoare… De, ne-am cam… – vorba ceea…) Alte premii: Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.