sâmbătă, 18 ianuarie 2014

ÎN TIMP ŞI SPAŢIU



13.XII.1992

 Întâmplarea face că, după ce am reprodus caracteristicile lui Dinescu referitoare la alţi colegi,  în „România literară” nr. 39 să citesc într-un articol de Alexandru George o constatare imprevizibilă la care, recunosc, n-aş fi putut ajunge vreodată. E aceasta: „Unde să aşezi mai propriu pe poetul Mircea Dinescu decât lângă Adrian Păunescu, a cărui variantă mai zglobie şi mai uşuratică este; ponderoasele tomuri ale autorului «Istoriei unei secunde» nu îl strivesc prin vecinătatea lor impozantă”.

Păi da, tot trec şi trec viperele şerpuitoare peste cărţile noastre, picurându-le cu otravă, iar noi zicem nătângi: „Ei şi? Că doar vipera se află şi pe blazonul farmaciilor…”

14.XII.1992

Ieri (…acum 9 ani), Nichita Stănescu a trecut Dincolo. Pe pervazul de lângă masa mea de scris şi mai mult de-nescris, ci de citit, stă într-o demnă îngândurare chipul său imprimat pe blazonul ce se acorda (până acum un timp) laureatului Serilor de Poezie de la Deseşti, Maramureş. Şi tot în aceste clipe îmi aduc aminte de minunata seară „Nichita Stănescu” de la „Ateneul român” bucureştean, unde i-am cunoscut pe părintele Galeru, Sorin Dumitrescu, Nicolae Breban, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuţă ş. a.
E un fel de a spune „i-am cunoscut” sau poate cel mai indicat mod de a spune, ceea ce nu este egal cu a face cunoştinţă cu unii dintre ei. O strângere de mână, o îmbrăţişare, mâinile duioase ale celebrei doamne a scenei româneşti Leopoldina Bălănuţă, moldoveancă din Vrancea, care mi-a cuprins matern tâmplele… Nu am avut curajul să mă apropii de dl Nicolae Breban, cu toate că simţeam că nu i-ar fi displăcut să vin cu un omagiu. Însă nu m-am dumerit ad hoc ce săi spun. Plus agitaţia pe care mi-o provoca plecarea colegilor mei chişinăuieni spre Palatul Ştirbei, fără să mă fi întrebat dacă mai rămân sau ba la Bucureşti. În fine, am beneficiat de amabilitatea unor domni din Ploieşti care m-au dus cu maşina până la prinţul Ştirbei, astfel eu neavând posibilitatea de a onora invitaţia să fiu cu cei care prelungeau seara la Dora Stănescu.
Nichita, României îi este foarte tare dor de tine… Je reviendrai...

15.XII.1992

Cazul amuzant, deocheat româneşte. La Timişoara, M. Cimpoi vrea să ia avionul pentru Bucureşti. Însă, pentru bilet, i se cer dolari. „Păi, zice Cimpoi, sunt român, doamnă”. „Nu, aveţi paşaport străin”. „Stau în Moldova de dincolo de Prut”. „Nu, plătiţi în valută”. Cimpoi: „Adică pe pământ sunt român, dar în cer – american?” Replică bună, dar fără efect la casieriţă, aceasta rămânând ferm pe poziţie şi colegul se vede nevoit s-o ia spre gara feroviară.

Despre Savin de la Teatrul „Luceafărul”: „Cunoaşte vreo opt limbi, şi tace în toate”.

Ora 16,36. Astăzi intră pe la Gheorghe Vodă compozitorul Ion Macovei, talentat ce se află între luciditate şi umbrele ciudăţeniilor. Din una în alta, se ajunge la Gr. Vieru care a editat o carte cu 50 de texte şi melodii ale sale (transcrise pe portativ de cineva dintre compozitori). Macovei, cel niţel sucit, zice: „Să fi fost eu un câine, îl muşcam pe dl Vieru de mână, ca să nu scrie atâtea cântece…”

În Tadjikistan, în urma conflictelor armate, au fost comasate două regiuni, inclusiv Kuleab, unde, în 1976, am călătorit cu lituanianul Antanas J. Jonynas, la un festival de poezie a(l) tinerilor. După o seară frumoasă cu mese încărcate cu de toate, inclusiv cu alcooluri de Apollinaire, dimineaţa ne trezim pe chipuri cu… tencuială desprinsă de pe tavan! Explicaţia: noaptea, fusese un cutremur „obişnuit” de pământ pe care noi, tinerii obosiţi, pur şi simplu nu l-am simţit…
Altceva: la regionala de partid prim-secretar era un rus Luniov, însă cunoştea limba tadjică. Însă, la un moment de extremă sinceritate a omului de nord cam turmentat, ne destăinui… ura pe care le-o purta tadjicilor. Pur şi simplu îi înjura ruseşte, din motivul că aceştia nu se prea dau la modelări ideologice aduse de pe lângă cercul polar; el, Luniov, nu vedea rezultatele „reale” ale rusificării acolo, în munţii Pamir… De unde! În şcoală, pentru a-l obişnui pe vreun copil tadjic să rostească slove ruseşti, pedagogul apelează la pensetă, cu care-i fixează limba într-o anumită poziţie…

A trecut pe la mine Petru Cărare, luând lista de lucrări pe care i le-am selectat pentru „Poezii de duminică”. În mare, e din parodii care, de altfel, au o autonomie semantică ce s-ar putea lipsi de „ombilicul” luat din autorii parodiaţi. Cărare zice: „Hai, bre, când îmi acordaţi premiul USM, pentru că eu deja am dat ştire pe la vreo zece cârciumi că vin cu voi…”

16.XII.1992

În SUA, Joseph Parisi, redactorul-şef al prestigioasei reviste „Poetry” (80 de ani de la apariţie!), presupune că suntem în preajma unei „balcanizări” a stilurilor poetice, prin balcanizare neînţelegând altceva decât diversitatea şi mai accentuată a temelor şi motivelor poetice. Iată un context în care „balcanizarea” e luată în sens pozitiv. Poate că unicul context… De, lumea se mai schimbă, se mai!...

17.XII.1992

Ieri, deplasare la Casa de Creaţie „Donici”, să vedem îndeaproape (aproape) dezastrul de acolo. Gagiu, directorul, s-a dovedit a fi un nedescurcăreţ, nădăjduind la minuni posibile… Însă sunt necesare cam 5 milioane de ruble numai pentru încălzirea complexului-orăşel, el însă neavând niciun litru de păcură, nici barem câteva mii de ruble la cont. În schimb, a adus ondatre, devastând o parte din seră şi făcându-le acestor dihănii „acareturi” acolo, unde până mai ieri creşteau garoafe. Făcui şi un banc trist: „În locul lui Condrat (fostul director) au venit condatre”. Am inspectat, trăgând concluzia că directorul trebuie să-şi ia mapa, dar nu înainte de a-şi da darea de seamă pentru pagube şi furturi. Confuzia stării materiale (aproape) deplorabile vine şi în urma gestului de caritate pe care USM l-a făcut faţă de refugiaţii transnistreni: unii dintre aceştia s-au dovedit a fi barbari sadea, furând, sfărâmând, necruţând nimic ce le apărea în cale. Guvernul nici până în ziua de azi nu a întors barem o copeică din cele 2 milioane de ruble promise drept compensaţie.
Am trecut şi pe la dl primar Gonciar din Râşcova. Un sat mic (126 de elevi) ce are o biserică de proporţiile unei catedrale.

Într-un interviu din revista franceză de cinema „Positif”, preluat de „România lit.”, Lucian Pintilie face o mărturisire amară, pe care, cu regret, ar putea-o face mulţi „de-ai noştri” care, de fapt, suntem de-ai României: „Aici, în România, mulţi mă consideră un calomniator îndrăcit. Un critic – care numai cu o zi înainte de prăbuşirea lui Ceuşescu scrisese un articol despre geniul Carpaţilor – a şi găsit sursa viziunii mele denigratoare, duşmănoase. «E anormal ca Pintilie să gândească în felul acesta despre România. E doar născut în Basarabia…» Pe criticul   ăsta chiar nu-l voi ierta niciodată”.
Ah, pe mulţi şi pe mult timp avem a nu-i ierta… Şi totuşi, suntem obligaţi să ne înţelegem, să ne suportăm, să ne refacem ca popor, ca ţară…

Gheorghe Tomozei povestea unul din atât de numeroasele episoade cu Nichita Stănescu, mai bine zis despre părinţii acestuia. „Că şi Nichita era bine făcut şi băutor de forţă, dar imaginaţi-vă că tatăl său îl depăşea în înălţime cu un cap, iar de profesie era negustor şi, la o zi anumită, în Ploieşti se ştia că domnul Stănescu azi ia banii pentru activitatea sa şi dă, de regulă, un  mare chef. Generos, bun petrecăreţ, tatăl lui Nichita angaja vreo şapte trăsuri, încărcându-le cu lăutari, prieteni, cunoscuţi, oameni întâmplători, în ultima urcând el şi cu amanta, şi – pornea alaiul prin Ploieşti. După 2-3 zile de chef, dl Stănescu se întorcea acasă obosit, cheltuit, stors de toate şi, se întâmpla, plângea cu capul în poalele soţiei că, iată, m-a părăsit (amanta) cutare. Mama lui Nichita îi ştergea lacrimile, consolându-l cam în felul următor: «Ei lasă, nu plânge, că aşa-s femeile astea, nestatornice. Hai, linişteşte-te, nu mai plânge»…”
Incredibilă idilă!... Mai spunea Tomozei că tatăl lui Nichita era un taciturn, cam nevorbăreţ, închis în sine. Dar, cu brio şi strălucire, fiul său la răzbunat în ale rostirii de vorbe şi poeme!

18.XII.

Uneori, nemulţumirea de sine umblă cu funia şi săpunul în mână, privind spre vârfurile copacilor. Şi dacă insul X sau Y nu au curajul să-şi pună ştreangul de gât – ultimul cerc al vârstei –, se gândeşte că, poate, ar fi posibilă o categorică schimbare de sine şi, deci, o salvare de la nemulţumirea de sine. Probabil, în atare momente Jung a născocit aşa-numita viziune asupra m a n d a l e i – ca o „autoreprezentare a unui proces psihic de centrare a personalităţii ce produce un nou centru al acesteia”. Astfel dispare centrul ştreangului gata-făcut: insul şi-l scoate de pe turnul gâtului, îl strânge, şi nu rămâne decât un singur nod banal; un nod al funiei alături de calupul de săpun.

Păi, multor chestiuni trebuie să le faci faţă, de eşti (cum sunt eu), precum eşti, un fel de diriguitor la USM. Spre pildă, la sfârşitul adunării generale se apropie Sandal Lesnea, aproape cu lacrimi în ochi, spunându-şi, rugător, amarul: „Leuşorule, ştii, mi-a căzut un toc de la o cizmă şi te rog să-mi găseşti o maşină care să mă ducă acasă, că nu pot să merg aşa, şontâcăind, pe stradă”. Ce să fac? Caut. Şi-l găsesc pe Gheorghe Mustea, dirijorul şi compozitorul care – noroc peste margini! – este recunoscut de Sanda Lesnea ca fiindu-i co-blochist, adică locuiesc în aceeaşi casă.
Bun, până aici. Apoi caută-i maşină lui Ion Bolduma. I-o găsesc. Numai că nu pricep de ce o fi venit bietul de el tocmai din sectorul Botanica la o adunare ca oricare alta: îmbătrânit, respirând din greu (la nici 60 de ani împliniţi), este dat de Agnesa Roşca drept exemplu de suferind din cauza grelelor condiţii în care s-au pomenit scriitorii. E-hei, să fi lichidat un altul poloboacele care au trecut prin gâtlejul dlui Bolduma şi să fi tras, non-stop, ţigară după ţigară de cea mai proastă calitate, cine ştie unde ajun… ba nu – nu ajungea! Lidia Istrati – şi ea în baston, cheamă maşina de la garajul guvernului… Mai vin după ajutoare social George Popov, Silvia Berlinschi (pledând pentru familia regretatului Vitalie Baltag, rămasă în datorii). La prima ocazie propice, vom căuta să-i ajutăm. Ce să-i faci, criză-necriză, însă literatura trebuie ajutată…

Ieri, zi de joi, când, de obicei, apare „LA”…. Care însă dispare de la Uniunea Scriitorilor. Adică, redacţia trece în noul ei local. Forfotă, mobilă, mape, praf şi lehamite. Fiecare îşi duce subsuoară aparatul de telefon. În aer, însă, nu se simte o mare tristeţe. Păcat numai că ne va veni oarecum la neîndemână, departe să ne ducem acolo, unde s-a dus „LA”…

Un student la filologie, anul V, Oleg Botnaru, îmi solicită un interviu pentru radio: emisiunea de revelion. (Să dea Domnul ca studentul să ajungă ziarist sadea; cu atât mai îndreptăţită va fi reţinerea numelui său aici în jurnal). Tema: ce aţi realizat în 1992, ce doriţi să faceţi în 1993! Ce altele se pot discuta în preajma bifronsului Ianus?)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu