IUBIŢI-VĂ, FRAŢILOR...

Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura şi arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!) să-mi parvină şi mie revistele cu interviul şi versurile apărute! Domnii Baghiu şi Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (poeţi care merită să fie cunoscuţi şi în dreapta Prutului), vor să discute cu matale şi Arcadie. Totodată, dacă voi vreţi, ajutaţi-i în privinţa hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii şi asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» şi «Antares» (colecţia B.P.T. a Editurii «Minerva» din Bucureşti).

Iubiţi-vă, fraţilor, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puţin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulţumiri din suflet. Sănătate şi cărţi! Te îmbrăţişez fratern, Ioanid Romanescu. Iaşi – 24 noiembrie ’92”.

29.XI.1992

Îmi telefonează Serafim Saka: i-a decedat sora, la Vancicăuţi, nu găseşte benzină, pentru că e mare criză de combustibil şi poate îl sfătui cum să iasă din situaţie. Îi sugerez să apeleze la Ioan Mânăscurtă care ştie a-şi face şi a avea rezerve de carburanţi.

Venind de la Bucureşti, Doru, fiul lui Cimpoi, îşi învaţă mama arta fumatului: „Mămică, doamnele trebuie să ţină ţigara în mâna stângă. De ce? Fiindcă atunci când cineva îi sărută dreapta, să nu-l izbească în nas miros de nicotină. Dacă fumează o ţigară bună, să o ţină la linia de demarcare sau special aplicată, etc.”

1.XII.1992

Ieri, a murit Gheorghe Malarciuc. La 58 de ani. Cu toate ale lui, şi rele, şi bune, şi viclene, şi sincere… Ierte-l Cel de Sus…

Aseară, recepţie oferită de Ambasada României cu ocazia Zilei Unirii. Lume multă. Bonton, decenţă şi etichetă. Suceveanu mă întreabă: „Cine e domnul care seamănă atât de mult cu Louis de Funès?” A, e actorul, regizorul şi şmecherul în ale conjuncturilor M. Bădicheanu. Şi chiar seamănă cu neuitatul comedian!

10.XII.1992

Pe 4-6 decembrie, deplasare la Focşani, participând la Salonul Literar Dragosloveni. Cimpoi, Spinei, acesta punându-ne la dispoziţie maşina. Peste ceva timp, a venit şi V., dar numai pentru a cădea în uitare de sine şi a tot întreba plângăreţ de ce nu-l iubeşte nimeni. Iar la Cârlige a intrat în discuţie cu Fănuş Neagu, vrând să-i dovedească acestuia că el, V., e mare poet. „Citeşte o poezie şi convinge-mă”, face Fănuş. Poetul începe: „Tr-r-r-upul meu…” etc.. „Nu urla!” îl somează amical Neagu. V. reîncepe cu: „Tr-r-r-upul…” Scrii o poezie urlătoare”, conchide Fănuş. „Spun alta, mai şoptită”. Şi începe: „Eu o…” etc. „Ei şi?”, îl întrerupe Fănuş. Concluzia e drastică şi, fireşte, nedreaptă, dar aşa a spus: „Eşti un poet mediocru. Din câte mi-ai citit, n-am reţinut niciun vers”. Acest verdict, repet – exagerat, nedrept, l-a atins grav pe V. care, a doua zi dimineaţă, la „Ateneul popular” din Focşani, reia discuţia cu Fănuş, vociferând supărat şi nu mai ştiu cum: „V. e la singular, dar Fănuş e la plural”. Repetă de mai multe ori această, – i se pare, – găselniţă, până Fănuş zice hazliu: „Când discuţi cu mine, tu să taci!” V. a plecat, derutat, înainte de vreme…

Alţi participanţi, oameni cu nume mult-spunătoare, aproape pornite a se… înlegenda pe la Focşani: Mircea Dinescu, Al. Piru, Eugen Simion, Gheorghe Istate. Apoi Sterian Vicol, Dumitru Pricop, Ion Panait, Florin Muscalu, Cornel Forea, Gheorghe Neagu…

Impresionantă seara de la Dumbrăveni şi Gugeşti. Pelerinajul la Casa memorială Vlahuţă, unde ne plimbăm cu şareta – hăţuieşte Fănuş Neagu, iar ceilalţi cântăm: „Mână, birjar, şi du-mă-n noapte…”

Moment. Gh. Istrate, nostalgicul, sensibilul, uşor înduioşătorul, se vâră printre hamurile căluţului de la şareta lui Vlahuţă, trăgând alături de patruped la trăsura istoriei literare a Dragoslovenilor!

Pe aici veneau des Caragiale, Grigorescu…

Ca totdeauna, voia bună a întreţinut-o duetul de poeţi-gurişti Panait-Pricop. Apoi formidabilii Pricop şi Istrate care pot spune la infinit versuri de alţi poeţi,

Deşteaptă, sensibilă şi pasionantă adolescenta de la liceul „Unirea”. Le-a spus atâtea lui Pricop şi Vicol, uimindu-i prin cunoştinţe şi posibile perspective. Chopin şi Beethoven, în special „Apasionata”.

La o librărie din Focşani se aflau 4 exemplare din cartea mea „Umbra ca martor”; autografe pentru Muscalu, Panait şi Olteanu.

Oraşul e simpatic, mai curăţel ca altele.

Intenţia de a dialoga cu Eugen Simion – amânată până la o eventuală vizită a mea la Bucureşti. Se pare că aş putea alege ceva de pe bandă din cele discutate cu dl Piru.

Ca subiect: povestea cu banii puşi de-o parte, ca să poată telefona. Mica vacanţă de iarnă la Sinaia. Dorinţa de a reveni în paginile revistei elevilor. Tristul viitor cu dezamăgirile inevitabile. Ce păcat! Frăgezimea şi puritatea eseniană, despre care tot recită versuri Mitică Pricop până dincolo de ploaie şi miezul nopţii.

Plecasem „hăituit” spre Focşani, dar mă întorc în altă atmosferă: calomniatorii de acum câteva zile îmi găsesc deja calităţi şi vor să mă „plaseze” în post de director la Ed. „Hyperion”. Discuţia cu Cimpoi, Esinencu, Vodă, M. I. Ciubotaru (unicul scriitor care şi-a ajustat numele la varianta corectă, ceilalţi rămânând: Cibotaru…) mă limpezeşte asupra unei imprevizibile surprize: „protestatarii” s-au  retras cu toţii din prejma guralivei băborniţe Ag., asta luându-se prea în serios, crezând că poate mobiliza colegii. Ieri, la Consiliu, mahalagioaica a fost muşcată rău de Esinencu, M. I. Ciubotaru, încât i-a pierit piuitul de la începutul – la sfârşitul şedinţei.  Ah, ce dezamăgire, fosto! Altădată, să-ţi ştii locul. Eu însă, ca şi la şedinţa de constituire a CSS (Comitetul de salvare a scriitorilor – ce tâmpenie inventată de Ag. şi pusă pe hârtie de harnicul ziarist, din păcate – V. Dumbrăveanu), am tăcut şi de data aceasta, nu am intervenit. Oricum, există o magie a tăcerii. De ce dracu’ tace?! Ce ştie el de tace?! Ce poate, ce ascunde el?! De ce, de ce tace?!!

Ion Miloş e nerăbdător de a-şi vedea publicaţiile în presa basarabeană. După ce mi-a telefonat mie şi lui Andrei, le telefonează şi Todoroilor, rugându-i acelaşi lucru, aceştia telefonându-mi mie, etc. Va fi bine: Andrei i-a expediat un colet.

Telefoane de la Ioanid Romanescu, inclusiv în legătură cu editura „Princeps” din Iaşi, unde, printre altele, îmi propune să editez o carte de versuri, el, Ioanid, fiind coordonator de colecţie.

Astăzi, la 14, 00, începe adunarea generală a scriitorilor. Va fi prezent şi Snegur. (Mai mult nu merită a se spune nici despre adunare, nici despre...)

Ieri, am procurat la librăria US „Luceafărul” şi un disc pe care Mircea Dinescu recită din versurile sale, ceea ce-mi readuce în minte câteva secvenţe focşănene cu acest coleg. Îi zic: „Am auzit că pleci pe mai mult timp în Germania”. Mircea, brusc-impulsiv, ca totdeauna: „Plec, dar demisia din preşedinţie nu mi-o dau”. Ce l-o fi apucat să insiste acolo, unde nu e de insistat? Cum va ieşi?

În ce priveşte versurile, şi la Casa Cărţii, şi la Liceul „Unirea”, adolescentele l-au rugat să recite „Baladă veselă de îndrăgostit ce pleacă la oaste”.

Ego, prezentat de Florn Muscalu: „Un poet aparte, care parcă nici nu vine din Basarabia. O să-i auziţi versurile şi o să vă convingeţi că e altul, altul…”

La Dumbrăveni (20 km. depărtare de Focşani) o doamnă profesoară îmi elogiază versurile pentru „subtilitate şi inteligenţă”, precum a spus.

De la Casa Cărţii din Focşani am procurat „Nu” de Eugen Ionescu, „Şantier”, „Cosmologie şi alchimie babiloniană”, „Meşterul Manole” – toate de Mircea Eliade, şi „Revelaţia durerii” de Cioran (ar fi oarecum jenant să mai spui că, la capitolul cumpărături, ai şi o pereche de pantofi eleganţi – să-i pui alături de cărţi?…)

11.XII.1992

Ieri, la Consiliul US, o ciocnire violentă cu D. Matcovschi, necivilizată din ambele părţi. Provocarea a pornit de la bietul de el, însă eu, imprevizibil chiar pentru mine însumă, am punctat dur. Am simţit necesitatea să-mi cer scuze, ceea ce am făcut-o mai târziu, când ieşii de la adunarea generală a scriitorilor. Ne-am întâmplat ambii în hol şi Mitică nu s-a lăsat deloc rugat ca să mă înţeleagă, întinzându-mi mâna a împăcăciune, apoi ne-am îmbrăţişat creştineşte, cu toate că pretenţiile sale au rămas: De ce susţin eu la capitolul cărţi tăiate şi romanul lui Vasile Vasilache? Pentru că, vezi, el a apărut, totuşi, iar „Descântece în alb şi negru” ale sale au fost ghilotinate. Apoi, pe scurt, Mitică vrea premiu la orice capitol posibil. Vedem peste două săptămâni, când se mai întruneşte juriul încă o dată…

Adunare generală – leşinată, prezenţă brontozaurică a celor mai înalţi demnitari ai Moldovei Prutonistrene. În aşa-zisul său raport, Cimpoi a fost, ca totdeauna, şovăielnic, neconcludent, evaziv, ca orice om ce se atinge de înaltele porţi ale puterii şi, din când în când, este lăsat să treacă dincolo de ele. Spre finalul adunării – scandal, protagonistul fiind, evident, Esinencu. Au mai muşcat Moraru şi Istrati. Dar, să recunoaştem s-a eşuat pe toate planurile…

13.XII.1992

Am ascultat unele secvenţe, pe care le-am imprimat la Dumbrăveni/ Focşani. Al. Piru critică literatura de proastă calitate, reamintindu-şi distihul: „Nu-i maşină ca Lăstunul,/ Şi nici carte ca Şogunul”. Despre Lăncrănjan zice: „Pentru mine el e un Lăncrănjan la oi m-aş duce. Nu pot citi mai mult de zece pagini din oricare proză a lui”.

La Liceul „Unirea” Dinescu zice că: „Păunescu a fost un mic Goebbels al culturii române”.  Despre Al. Paleologu: „Am fost prieteni buni cu Paleologu. Însă Al. Paleologu s-a înfricoşat în perioada când eu aveam probleme cu securitatea. Trebuia să vină la un revelion la mine şi nu a mai venit”. Alt episod: „Când vine Pleşu la Paris, Paleplogu îl întreabă: «E adevărat că Dinescu poartă costum şi cravată?» Adică, în concepţia lui, devenisem şi eu un soi de activist. Pleşu zice că: «Nu, domnule Alecu, nu poartă. Dar dacă purta, ce s-ar fi întâmplat?» Şi-atunci Paleologu îi spune soţiei: «Adă-mi jurnalul să tai scena cu Dinescu cu cravată şi cu costum»”.