RETRO-DESCINDERI

Ieri, s-au împlinit 17 ani din ziua căsătoriei noastre. Astăzi, ziua mea de naştere. Sentimente oarecum comune. Mă pregătesc pentru plecarea la Bucureşti (mâine, la 7,30). Deseară vom avea oaspeţi.

Rememorări. Pe 31 decembrie am reuşit să intru în anul nou fără o datorie… morală: i-am dus, totuşi, lui Paul Mihnea semnalul volumului său „Coroană de coroane”. Am avut noroc că pe la US trecuse Teo Chiriac pe care l-am rugat să se întoarcă la ed. Hyperion şi să facă astfel un bine dublu, dlui Paul Mihnea şi mie. Oricum, îi promisesem când îl vizitasem împreună cu Mihai Cimpoi că voi face tot posibilul să-i aduc noul său volum. Dar, până să revin la a doua (de fapt la a treia, prima fiind cu ani în urmă) vizită la Pau Mihnea, să relatez aici ceva despre o vizită la Gellu Naum, de care mi-a povestit Gicu Chiriţă. Îl căutase, la telefon, pe marele suprarealist. Acesta însă, supărat foc, îl ia pe editorul chişinăuian la trei parale: cum de a îndrăznit „Hyperion” să re-lanseze trei lucrări traduse, demult, de el, Gellu Naum, fără ca dânsul să fie barem pus la curent, ca să nu mai vorbim de elementarele drepturi de autor?!

Până la urmă, a doua zi, Chiriţă reuşi să se vadă cu poetul şi să-i mai domolească încrâncenarea. Gellu Naum trăieşte oarecum auster (78 de ani), retras, între vis şi poezie. Are o casă la Comana, unde, de altfel, are una şi Ana Blandiana. Pasiunea pentru idoli, fetişuri, primul dintre care l-a ridicat de jos  la întâmplare, cu ochii închişi, în timp ce, cu o straşnică durere de cap, hălăduia de-a lungul unei căi ferate.

Apoi povestea cu mânzul cu coama însângerată. Nu pricepuse cauza. Întâlneşte un ţăran care întreabă de mânz. „Dumneata l-ai însângerat?”, face poetul. „Doamne, fereşte! – , se cruceşte săteanul. – Bietul-voinicul scăpase din colţii lupilor!” Naum se gândi că şi el ar putea nimeri în colţii fioroaselor fiare.

La Paul Mihnea, aceeaşi efuziune debordantă de mărturisiri. Zice că, la 28 martie 1988, pe când uitaseră, împreună cu soţia, uşa de la intrarea în apartament deschisă, l-a vizitat pentru prima oară Muza Franceză. De atunci, a scris 174 de poeme în limba lui Valéry. 174 de texte, însă care, ca volum, alcătuiesc cam o coală  de autor, deoarece sunt scrise în formă de catren sau octave. Pare-se, (dacă am reţinut corect), volumul i se intitulează „Răspunsul absenţei” (Le Réponse d'absence).

Vorbeşte despre cele patru limbi care i-au alimentat harul: româna („Fireşte”, zice), franceza (tatăl său a locuit la Paris şi, când îmi citeşte din manuscrisul său francez, Muhnea îmi atrage atenţia să remarc că dânsul are o rostire pariziană); rusa (mama sa a studiat într-un orăşel de lângă Odessa; evreii nu aveau voie să facă gimnaziul în marele urbe). „Şi care crezi că este a patra?”, mă întreabă. „Ebraica.. idiş…”, presupun. „Nu”, zice. „Cu părere de rău, nu cunosc limba strămoşilor mei. A patra e germana. Îl cunosc pe Rilke pe dinafară”. Apoi îmi vorbeşte despre „Elegiile din Duino”, pe care le-a tradus. Crede că, în limba română, el i-a transpus cel mai măiestrit pe Velaine, Valéry şi Rilke. Supărat pe Vasile Vasilache pe care l-a surprins că nu i-a citit, totuşi, cărţile pe care i le oferise cu autograf, dar încerca să-l pună oarecum în inferioritate pe el, Paul Mihnea, afirmând că nu mai ţine minte cine l-a tradus mai bine în româneşte pe unul din poeţii amintiţi. Îmi povesteşte cum, în 1958, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Şmecherul de Andrei Lupan îl numise pe 2-3 zile  preşedinte al US pe Emilian Bucov, să-i revină acestuia nenorocul de a-l pedepsi, la ordine de sus. Pe unul din colegii lor. Cu toate că despre Bucov are păreri mai bune decât despre Lupan, vorbeşte despre prima carte a lui Bucov care l-a impresionat foarte mult, până să înţeleagă (după ce a învăţat ruseşte) că acesta îl cam imita pe Maiakovski. Cică a fost prima plachetă de versuri pe care nu a mai întors-o celui de la care o împrumutase şi una din puţinele cărţi pe care le luase cu el în evacuare.

Altceva?  Conflictul cu satrapul de general KGB-ist Mordoveţ. Păreri proaste despre Codru (care, înţeleg, i-a cam bruftuluit nişte manuscrise) şi Matcovschi.

La despărţire, îi iau un poem-triptic să i-l prezint la „LA”. Se înduioşează, vorbindu-mi că nu-şi are copilul în preajmă. Feciorul său e la Kaliningrad – pictor, actor. Surprinzător, zice: „Dacă ne vom înţelege, îmi vei fi, precum spune rusul,  moi duşevnîi prikazcik (executorul meu testamentar)”. Cred că e o înduioşare de moment, fără perspectivă.

9.I.1993

Pe 4 ianuarie am procurat bilet pentru autocarul de Bucureşti. Seara, la Actualităţi, aflu despre incendiul care a cuprins o parte din Casa Sadoveanu (sediul USR); cauza – sobă de gaz lăsată fără supraveghere. Presupun că e vorba de cea din camera pentru oaspeţi, unde ar fi trebuit să fiu cazat şi eu. Mare păcat că flăcările au atacat memoria (şi confortul…) literaturii române…

Vede-se că şi din cauza incendiului dragul de Laurenţiu Ulici îmi spune pe 6 ianuarie, la telefon, că ar fi bine să mân la el, ai lui, cu toţii, soţia, copiii, sunt la Paris, aşa că nu vom deranja pe nimeni şi nu vom fi deranjaţi. Alte amănunte (incendiul, premiul revistei „Luceafărul”) nu-mi dă. Laurenţiu e unul dintre puţinii colegi care poate rămânea discreţi cu desăvârşire pe o durată mai mare de timp. Sobru, cu ne-tresăriri de muşchi pe chip, el poate sta ore în şir nemişcat într-un fotoliu (doar gestul de aprindere a ţigărilor şi ale stingerii acestora în scrumieră sunt mai „spectaculoase”) cu înfăţişarea de sfinx blând, care a cunoscut precoce înţelepciunea, din care nu lipseşte austeritatea şi calculul matematic. La gara Chişinău, ajung pe la şapte dimineaţa. Lume multă pe peroanele curselor de Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca. Îi întâlnesc aici pe Tarlapani care îşi petrec odraslele la Cluj. Bagaje destule şi Efim, ca un general al geamantanelor şi sac voyaje-lor, dă indicaţii fiecăruia din echipă care şi ce să ia în mână la sosirea autocarului. Mai e aici şi Ion Stici: are de transmis ceva odraslei sale care îşi face studiile la Iaşi.

Drumul spre Bucureşti – relativ suportabil. Discuţii cu Albert, un tânăr inginer din Armenia care, înţeleg, din cauza că uzina la care e angajat staţionează, s-a dat în business, ducând lăzi pline la Galaţi, unde are o vecină căsătorită acum doi ani cu un român care, acum mai mult timp, participase la înlăturarea consecinţelor groaznicului cutremur de pământ din Armenia. Albert spune că, la Moscova, a fost jefuit de taximetristul pe care-l angajase. Acesta, după ce dăduse jos din portbagaj marfa clientului, urcă şi demară brusc, apăsând pe accelerator. Însă pe bancheta din spate a maşinii mai rămăseseră două genţi enorme ale lui Albert. Poveste lungă, cu căutări şi decepţii…

De la Gara de Nord mă ia cu „Fiatul” său Laurenţiu Ulici. Apartament spaţios, cu respectiva doză de dezordine şi neglijenţă care demonstrează că stăpânul preţuieşte mai mult altceva: cartea, lectura, serialele TV, filmele video, tele-ştirile, ţigara, cafeaua, îndelungile, meticuloasele şi miezoasele discuţii telefonice, culcatul târziu după miezul nopţii… Totul pare să aibă sens de tabiet, de ritual artistic-uşor-boem (boem într-o foarte mică doză, dar de luat totuşi în seamă). Da, şi o altă mare pasiune a lui Ulici: bridge-ul. Oriunde în casă, cutii cu cărţi de joc.

O cunoştinţă relevantă: cu Mariul Tupan, adjunctul lui Ulici la „Luceafărul” şi vecinul său de la etajul de sus. În acelaşi bloc de pe str. Apolodor locuiesc mulţi scriitori: Eugen Simion, Nelu Oancea, pare-se Petre Got, alţii… La rugămintea mea, Ulici îi telefonează lui Zigu Ornea, anunţându-l pe acesta că a Luat Premiul US din Moldova. Înţeleg că Ornea îl întreabă de unde ştie. „Mi-a spus chiar unul din cei care te-au votat, cel mai bun poet din Basarabia”. Pauză. După care, Ulici: „Bravo, vezi că ai priceput despre cine este vorba. Tocmai el, Butnaru e aici”.

Noi, nealintaţii cu distincţii şi adjectivările elitiste, nici nu prea ştim cum să reacţionăm la auzul lor… După spusa lui Laurenţiu, în cuvântul rostit cu ocazia înmânării premiilor revistei „Luceafărul” (pe 7 ianuarie, Casa Vernescu, ora 12), Cezar Baltag mă numeşte „marele poet din Basarabia Leo Butnaru”. Iar a doua zi, la redacţia revistei „Viaţa românească”, Liviu Ioan Stoicu îmi oferă volumul său de versuri („E ultimul”, îmi şopteşte la ureche, dându-mi de înţeles că are şi altele pe cale să apară), „Poeme aristocrate”, cu următorul autograf: „Cu dragoste frăţească marelui poet basarabean Leo Butnaru, extraordinarei sale distincţii morale”.

Evident, în toate cele trei cazuri s-a exagerat. Sunt, sau aş vrea să fiu un bun autor de poezie; un bun autor român. Atât.

Cel mai firesc am primit exclamaţia lui Petre Stoica care, când s-a anunţat că mi se acordă premiul pentru poezie, a exclamat necontrafăcut, pare-se: „Bravo”.

La gala premiilor „Luceafărul” – lume multă, din abundenţă; reprezentanţi ai presei. Noi, premianţii, suntem solicitaţi ba de vreo două posturi de televiziune, ba de câteva de radio, ba de mulţi jurnalişti de la presa scrisă. Ce alint, cam… incomodant, frumos obositor!... Dar cred că am reuşit ca inima să nu mi se urce spre creier, să-l… strâmtoreze. Dacă şi sunt oarecât orgolios, sper că nu într-un mod exagerat până la indecenţă şi neruşinare…

Un furşet din care, din motivul „atacului” de presă, nu prea reuşesc să gust.

Da, în ziua înmânării premiilor, redacţia „Luceafărul” intenţiona să deschidă o sifonerie, la subsolul Casei Vernescu. Dimineaţa, pe la 10,00, Marius Tupan mă ia să-mi arate gospodăria, dar… sifon nu e şi nici nu va fi! Se vede că au îngheţat ţevile. Laurenţiu enervat, dar nu pe lungă durată. Marius, însă, ca fost colaborator la „Urzica”, ştie a sifona umor şi situaţia se ameliorează.

Insistenţa lui Geo Vasile, traducătorul în italiană a lui Eminescu, actualmente colaborator la „Baricada”, de a merge la o cafea undeva în altă parte. Luăm taxiul şi ne ducem la „Magic”. Istorie cam confuză. Discutăm. El mai notează câte ceva pentru „Baricada”. Şi puţin bine, şi niţică dezamăgire. Cu un alt taxi, revin la redacţia „Luceafărului”, pomenindu-mă în vârtejul discuţiilor întreţinute de Petre Stoica (colegii îi spun: Perestroika), Nae Prelipceanu, Ştefan Agopian, Lucian Vasilescu, George Bocşa, George Stanca… Stanca e şi el unul dintre premianţi, pentru publicistică; ceilalţi colegi cu diplome, şi nu numai – Cezar Baltag – opera omnia, Cătălin Ţârlea – proză. Vasile Spiridon (piatra Neamţ) – critică literară.

Peste ceva vreme, cu Ulici şi Tupan, ne retragem pe la „casele noastre”. La Bucureşti se benchetuieşte mult mai puţin decât la Chişinău. Şi nu e rău. Se munceşte mai mult. E un ritm de viaţă mai alert.

A doua zi, merg la redacţia „Viaţa românească”, să mă întâlnesc cu dl Cezar Baltag pe care l-am solicitat pentru un interviu. Pe drum, dl Marin, şoferul USR, găseşte multe cuvinte frumoase la adresa poetului Baltag: cuminte, atent, emană o anumită sfinţenie. „În genere, – conchide dl Marin, – poeţii se deosebesc cu mult de ceilalţi. Am cunoscut zeci de ani prozatori, critici, altfel de scriitori, dar ei nu sunt ca poeţii. Aceştia se cunosc şi după vorbă, după gest. Au în vorba lor un fel de puritate, de înţelepciune, de delicateţe…”

La „VR”, şampania aşteaptă sosirea mea. Dl Baltag îşi „înrourează” premiul. Prezenţi: Ileana Mălăncioiu, Liviu Ioan Stoiciu, Petre Got, Florenţa Albu, Vasile Andru, Victoria-Ana Tupan (soţia lui Marius), Aurelian Titu Dumitrescu, alţii. Frumos. Cordial. Cu bună măsură. Încât, cu dl Baltag, reuşim să ne retragem într-un alt birou, unde am şi realizat dialogul pe care ni-l propusesem. Cezar Baltag regretă că nu găsim timp să mergem la el acasă, pentru că deja mă aşteaptă Marius Tupan cu care, de asemenea, voi face un interviu.

Printre alte subiecte de discuţii la „VR”, venise şi cel despre zodii. În redacţie, şeful, blândul, omenosul poet Cezar Baltag e unicul Leu înconjurat de vreo… 6 Vărsători! „Cam greu, cam greu îi vine Leului printre Vărsători”, remarcă cineva. Vine replica: „Sub Vărsători, uneori Leul poate ajunge leu plouat”. Bunăvoie generală.

10.I.1993

Reacţii la premiu. Încă de ieri, am început să primesc, telefonic, felicitări. Nici nu puteam presupune că atât de mulţi prieteni şi cunoscuţi nu mai privesc ştirile de la „Ostankino”, ci stau cu ochii pe „Actualităţile” Televiziunii Române, date la aceeaşi oră. Unii remarcă faptul că Bucureştiul nu a specificat faptul că Leo Butnaru, deţinătorul premiului pentru poezie, e din Basarabia. Aceştia, cred, sunt cei oneşti, binevoitori, în stare, dacă să nu împartă cu mine bucuria, cel puţin să mi-o tolereze, rămânând neutri, delicaţi.