vineri, 7 martie 2014

FEBRUARIE 1993




9.II.1993

De la Băcău, două telefoane. Sergiu Adam cu problema editării în comun – SPS şi US – a revistei „Ateneu”. Noi să asigurăm hârtia. Am fi oare în stare? Am vorbit şi cu Cimpoi. Variantă: să vină Adam şi cu Donea să tratăm aici, la faţa locului, inclusiv posibilitatea obţinerii hârtiei (mai) ieftine.
Geo Popa mă pune la curent că l-a telefonat Serafim Saka, spunându-i despre caseta cu spectacolul. Geo merge la Iaşi să ia caseta şi să-i lase lui Serafim pentru mine un pachet cu cărţi. Sunt curios ce bunătăţi îmi expediază. Îmi solicită o colaborare pentru revista Centrului Internaţional de Cultură Bacău. Să vedem ce pot oferi.

Vorbesc la telefon cu Ioanid Romanescu – era la editura „Princeps”, unde eu îl căutam pe dl Baghiu. Zice că el îmi va fi necruţătorul redactor al cărţii. Să fac posibilul de a putea să o editeze la Chişinău, unde tipografia e mai ieftină. Apoi, să am grijă de versurile pe care i le-a prezentat Holban la „LA”, etc.
La un moment dat, mă întreabă dacă mai sunt „lideri literari”. A-A-A. Au fost. Mai mult în postură de lideri conjuncturişti. Poate că vor putea să revină. Dar în nişte condiţii egale, cam necruţătoare: literatura e chestiune de valoare, originalitate şi noutate. De intelect superior. Nu mai e (şi de) ridicatul mâinii în piaţă, pentru ca să se afle de eşti sau nu scriitor mare. Literatura e mai mult intimitate şi nemulţumire discretă, dramatică, decât satisfacere de orgoliu în ropot de aplauze şi vociferări anestetice. Deci, a fi lider conjunctural şi a fi, totuşi, cineva în literatură sunt rectitudini care nu se suprapun… Nu sunt toţi în stare să se menţină la capitolul notabilitate literară, ci scapătă în registrul de contabilitate/ statistică al istoriei literaturii…


Citesc pe alese (p. început, mă opresc la nume de autori cunoscuţi mie, direct şi din lecturi) din „Prima verba” (III, 1977–1979) a lui Laurenţiu Ulici, amintindu-mi că, în ianuarie, La Bucureşti, l-am întrebat dacă, în procesul muncii sale, foloseşte notele, fişierul. Laurenţiu răspunse: „Niciodată. Totdeauna m-am bizuit pe memorie. Puteam memoriza, ca printr-o metodă fotografică, pagini întregi… Ce-i drept, deja memoria cam prinde a mi se subţia… Probabil, de aici încolo o să recurg şi la fişe”. Trebuie să mai amintesc că memoria sa e şi a unui foarte bun şahist.

Două nume care pun probleme de rostire corectă (de obicei, cei mai mulţi le spun altfel): Duiliu (Zamfirescu) şi (Radu) Săplăcan. Apoi un nume neobişnuit, dar care nu pune probleme de corectitudine fenetică: Grid Modorcea. Primul, în amintita carte a lui Ulici este ortografiat: Duiuliu. Aşa ar fi mai uşor de memorizat: Du+Iuliu  (Cezar, Maniu etc.) Dar de ce nu ne-ar plăcea şi varianta incorectă, dar atât de poetică: Dui+Uliu? Un uliu ascuns într-un prenume!

Aşadar, pe cine cunosc personal (sau: şi personal) din „Prima verba” a luin Ulici? Virgil Mihaiu, Ştefan Agopian, Mircea Nedelciu, Al. Dobrescu, Nic. Fruntelată (fugitiv, foarte), Mircea Goga, Dumitru Pricop, Ion Roşu, C. D. Zeletin, Apostol Gurău, Grid Modorcea, Traian Olteanu, Teodor Parapiru, Ioan Adam, Petru Creţia… Diferiţi ca vârstă, dar, în principiu, la vremea debuturilor (1977-1979) fiindu-mi colegi de generaţie: eu am editat prima carte în 1976.
Şi-aici, afirmaţia hazlie a lui Cimpoi, la B-ca din Huşi, că eu aş face parte din factura talentatei generaţii a Anei Blandiana, Nic. Stănescu etc. de unde sau – de ce a luat-o şi pe asta? M-ar fi onorat, dar… suntem pe alte paliere cronologice. I-am zis după întâlnirea cu publicul: „Dle Cimpoi, să mai fi avut un pahar-două la purtător, mă duceaţi şi mă plasaţi în generaţia lui Fănuş Neagu”. Mihai doar râde binevoitor, nu are un răspuns.

15.II.1993

„LA” şi-a sfinţit sediul. Prezenţi – un preot nu prea Cicerone, Păduraru, locţiitorul la Mitropolia Basarabiei, nedesemnat deocamdată ca mitropolit, preotul Buburuz… Dintre notorietăţi politico-guvernamentale şi scriitori: Moşanu, Druc, Cimpoi, Vieru, Mândâcanu,  Busuioc, I. Ciocanu, Hadârcă… Foarte mulţi. În special, la recepţia care a urmat la restaurantul „Codru”. Şi Ungureanu, şi V. Crăciun, şi, şi… Aureliu Busuioc îl întâmpină pe Ion Ungureanu cu următoarea sintagmă niţel înveninată: „Să ştii ce lipsă de cultură era aici până la venirea ta!”. Cam derutat şi resemnat, ministrul culturii nu găseşte contra-replica.
Un alt adagiu memorabil: după câteva pahare de cabernet excelent, Dinu Mihail se adresează cu subtext: „Dle Crăciun, a câta oară descoperiţi Basarabia?” Mircea Blajinu îi aminteşte lui Druc că, la sud, găgăuzii îşi fac din nou de cap şi dacă Mircea şi-a păstrat uniforma aia militară de pomină, poate e necesar să se posteze iar în fruntea ciomăgarilor… Mda, dur la Druc
Se discută mult şi necruţător despre cel „ales de popor”. Moşanu ne spune că, pe când veniseră luptătorii de la Coşniţa, cerându-i respectivului demisia, acesta, cu faţa „consternată şi îndobitocită”, bătea cu pumnul în masă, ameninţând că el îl cheamă pe… Lebed, să le arate acesta cum să se răzvrătească ei, să-i facă praf… Apoi, ziarul „Komsomolskaia pravda” publică nişte obliciri grave la adresa feciorului său, implicat în nişte afaceri valutare, hoţomăneşti, internaţionale, în parteneriat cu alţi fecioraşi  de acelaşi „rang”– al lui Şulşkevici, belorusul, şi Akaev, kîrgîzul… Uite, dom’le, cum se (re)găsesc, în cârdăşie, fără pic de ruşine!...Afacerişti ordinari…
M-am întreţinut într-o discuţie de durată cu G.. Ca totdeauna, îi întoarce spatele consoartei, pretextând că  este ocupat, că vine mai pe urmă, pentru ca, de fapt, să nu se apropie de ea seara întreagă… Ah, ce ură îndelungată şi incurabilă…
La un moment dat, Busuioc îi spune lui Vieru că s-a cam grăbit, binecuvântându-l în „LA” pe Lucinschi şi dându-i nişte sfaturi. Eu zic: „Păi, să nu zică pe urmă Lucinschi că Gr. V. nu i-a spus, nu l-a prevenit…”

Lectură la zi – „Pitoresc şi melancolie” de Andrei Pleşu, pe care, la 22.10.92, lăsase acest autograf: „Lui Leo Butnaru, pitorescul şi melancolia lui Andrei Pleşu”.

16.II.1993

Ieri seară, am mers la ateliere, să-i dau lui A. Burac câteva poeme pentru o antologie ce are a apărea în SUA şi un grupaj pentru „Columna”, unde e angajat. La ateliere – Polul Nord. De câteva zile le-a fost sistată căldura, plasticienii având o restanţă de plată de peste 5 milioane. Mai vârstnicii, G. Sainciuc, V. Cojocaru dau vina pe cei mai tineri, din conducerea UAP, care, cică, au acaparat posturi, însă fără a face faţă obligaţiunilor. Dar de unde ar lua ei, mă rog, milioanele pentru încălzire? Dacă maeştrii, notorietăţile cele pline de regalii se simt în stare să schimbe situaţia în bine, de ce n-o fac, fără a pretinde şi preşedinţie UAP, şi secretărie etc.? La o adică, votul a fost liber, nu?
Aşa, ca din senin, mă invită dl Vasile Cojocaru să-i vizitez atelierul. Îmi expune câteva lucrări (în special, mi-a plăcut o floare a soarelui – natură moartă – lucrată într-o tonalitate adumbrită până la întunecat, ca de coacere sau ca de procedeu căutat intenţionat), plângându-mi-se că, de frig, nu se usucă vopseaua pe pânză, că a intrat în rândul celor care anul acesta vor avea expoziţii personale etc.
Iar ca poantă generalizatoare ar veni cea din următoarea anecdotă.
Telefonează cineva.
– Alo!
– Alo!
– Bună ziua!
– Bună ziua! Cum trăieşti?
– Mersi, bine.
– Vai, mă iertaţi, se vede că am greşit numărul! (Pune receptorul.)

19.II.1993

Din generozitatea lui Geo Popa şi prin bunăvoinţa lui Serafim Saka, via Bacău-Iaşi-Chişinău, ajunge la mine un lot de cărţi de la editura „Humanitas”, aproape toate sau chiar toate de valoare: Noica – „Eseuri de duminică”, Radu Preda – „Jurnal cu Petre Ţuţea”, Eliade – „Alchimia asiatică”, Liiceanu – „Cearta cu filozofia”, Eliade – „Pataňjali şi Yoga”, Alain Finkielkraut – „Înfrângerea gândirii”, „Convrobiri cu La Monde” (întrebări pentru sfârşit de mileniu), Glucksmann – „Prostia”… Dă, Doamne, timp şi neoboseala vederii! Azi-mâine termin „Pitoresc şi melancolie” de Pleşu, dar am câte ceva din „eseurile de duminică”.
Am făcut şi un alt lucru bun, necesar, scoţând din „paragina” primei variante două eseuri din „Şlefuitorul de lentile”, scrise încă în august 1991 – cel cu raportul scriitor – rege şi „Manuscrisele”. În total, o dactilogramă de 56 de pagini. Caut timp, dar mai ales dispoziţia propice pentru a le citi după maşină. Dar şi mai important e să „desţelenesc” din manuscris alte două eseuri – cel despre inspiraţie şi, altul, – despre deprinderea meseriei de literat. Cu ele, volumul „Şlefuitorul de lentile” ar fi aproape de contur final.

Cea mai scurtă elegie, şi unica pe care am studiat-o la universitate, în genere prima elegie pe care am cunoscut-o, probabil, în viaţa mea abia trecută de nubilitate: Sic transit gloria mundi… Eu aş pune acest monostih-elegie la deschiderea tuturor antologiilor de pure elegii… Cu toate că noi, cei fără griji sfâşietoare, nedându-ne seama că aveam a face de fapt cu o elegie, ba chiar cu una-matrice, model, în studenţie transformam dictonul în parodie, traducând prin: „Aşa trece Gligore munţii”…
Dar, repet: aici e, de-a valma, mama şi tatăl elegiilor, elegia sui generis într-un singur vers: Sic transit  gloria mundi…

22.II.1993

A. Strâmbeanu îmi povesteşte: „După ce a fost ales Snegur preşedinte, stăteam la el în apartament şi beam votcă. Aşa, cu paharele în mână, ne-am apropiat de geam, auzind cum, în piaţă, mulţimea scanda: «Mircea Snegur şi poporul!» Atunci eu i-am spus – ţi-o jur că chiar aşa i-am spus: «Mircea Ionovici, auzi cum te aclamă şi te susţine poporul?  Doamne fereşte să faci un pas greşit, tot ăştia au să strige în loc de: «M. S. şi poporul!» – «Mircea Snegur trădătorul!» El, şeful, aburit de votcă, mi-a răspuns cu o solemnitate tâmpă: «Andrei, eu ştiu, dar poporul niciodată nu va avea motiv să strige aşa ceva». Şi iată, acum două duminici, nu i-au înconjurat reşedinţa, scandând: «Mircea Snegur trădătorul!»? Şi să vezi, au să-l dea jos”…
Apoi Strâmbeanu, care era prezent la înscăunări şi descăunări, inclusiv la cele ale lui Eremei, îmi spune că, la vreo două ore după cea a fost înscăunat ca speacker Lucinschi, îl telefonează pe acesta şi, cică, discută ei cam timp de-o oră. Strâmbeanu îi dă sfaturi, să bage de seamă să n-o păţească precum Snegur. Să fie patriot, pentru că i s-a acordat ultima şansă să rămână în istorie. De bine să rămână. Însă numai dacă va demonstra că e un bun român… „Ştii ce mi-a spus Lucinschi? Că el o să le demonstreze gălăgioşilor că e un bun român. Chiar are două mătuşi la Sibiu şi va pleca să se întâlnească cu ele, să se dea reportajul la TVM”. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu