NOTE ŞI CONTRANOTE, 1993

22.II.1993

Bine, zic eu, mai gândindu-mă că generaţia lui Strâmbeanu e ahtiată de a se întâlni cu şefii noi, de altfel – foarte vechi, întronaţi, pentru a le da sfaturi, de a le… În „LA”, la un P.S., G. V. îl binecuvântează pe Lucinschi. Ba, împreună cu Cimpoi şi Crăciun, se cer în audienţă la acesta şi chiar au fost primiţi. Iar Matcovschi invită la o serată a sa pe Lucinschi şi Sangheli…

Ce o fi însemnând asta? Linguşire? Psihologie de sclav ex-sovietic? Dar, sigur, sunt nişte trăsături caliciste ale reprezentanţilor acestei generaţii. Poate de unde au trecut prin vremuri cu adevărat crâncene, necruţătoare, desfiguratoare de tot şi de toate… Şi iată că nici până astăzi nu-şi regăsesc verticalitatea demnităţii. Doar în preajma mai-mărimilor bolşevice, comuniste, ei se simt mai în siguranţă. Deh, că, pe vremuri, au colaborat cu CC-u şi cu cine mai era de colaborat, pentru a aştepta să li se arunce câte un os care să nu le stea lor şi altora în gât…

Dar ce ar fi de spus despre politicaştrii prutonistreni, despre ruşinea asta de parlamentari în două iţe? Ptfu! În eseul „România de totdeauna”, Constantin Noica are o remarcă din care se poate trage concluzia nimicitoare pentru hurta asta de agramaţi chişinăuieni, oploşiţi sub stema de stat.: „…dispreţul pe care, în fond, îl aveau francezii faţă de oamenii lor politici, cu Daladier în frunte, când spuneau despre ei că sunt ceva mai mediocri de cum ar merita Franţa”.

Ei, acum să ne gândim ce s-ar putea spune despre aceste specimene agrariene – Snegur, Moţpan, Fandofan, Lupacescu, Palaria etc., etc.?...

25.II.1993

Matei e ales director la editura „Hyperion”, aflată într-o stare financiară jalnică. Valeriu vine la US pentru a căuta nişte colaborări, pe care le-a tot refuzat ex-directorul Ion Ciocanu. Dar, ca să se ştie cam în ce constă problema, e necesar să reproduc acest dialog:

–   Cum o duce US? întreabă Matei.

–   De azi pe mâine, răspunde Cimpoi.

–   Dar editura, găseşte Matei replica, o duce, pare-se, de pe azi pe ieri.

–   He, intervin eu, până va ajunge să o ducă precum Uniunea scriitorilor, de pe azi pe mâine, va trebui să treacă prin faza intermediară, ca s-o ducă: de pe azi pe azi!

Un colocviu în problemele teatrului. Prezenţi – Anghel Dumbrăveanu, Valentin Silvestru, Ion Cocora, Ludmila Patlanjoglu, Tamara Buciuceanu, Horia Petrescu, dramaturgul Solomon… Am vizionat spectacolul „În faţa morţii” de Strindberg (la teatrul „Mateevici”). Se mai dau spectacole la Naţional, la „Ionescu”, Bălţi, Cahul…

1.III.1993

Sâmbăta trecută (27 februarie), la centrul de Cultură şi Artă, s-au ţinut dezbaterile finale ale colocviului „Teatrul în căutarea identităţii”. În special, au vorbit oaspeţii, cu excepţia lui Cocora. Şi, cu excepţia dnei Buciuceanu, nu s-au făcut declaraţii afectuoase din care nu rezultă nimic. În genere, trebuie să ne dezbărăm de afectivitatea reciprocă sterilă, rumenită în obraji de excelentele vinuri care, la o adică, ar trebui să aibă un rol mai neimportant în procesul artistic, teoretic, decât cel care li se acordă în prezent..

Unii vorbitori şi-au expus impresii de-a dreptul epidermice sau, poate, voit evazive. Asta e: mai e nevoie încă de delicateţe şi diplomaţie inter-românească, intern-naţională. Dar s-au rostit şi adevăruri dure: referindu-se la teatrul „Mateevici”, Ludmila Patlanjoglu a sesizat că aici se practică o formă de auto-minţire, crezându-se că fără un director de scenă valoros s-ar putea da randamentul artistic scontat. Andrei Vartic e bun ca animator, organizator, manager, însă regizorul-şef trebuie să fie un altul.

S-a mai vorbit judicios despre căutarea identităţii, stilurilor; despre diferenţa dintre „a urma” şi „a imita”; despre reculul în faţa capodoperelor (spre exemple, unele teatre de la noi şi de aiurea montează operele minore de Alecsandri şi Caragiale; poate mai curând cu titlu de noutate…); despre imperativele de bază ale teatrului prutonistrean – nivelul de specializare a personalului lor, indiferent de categoriile profesionale, şi – limba-rostirea, pentru că ceea ce se vorbeşte şi cum se vorbeşte pe scenă se va vorbi şi în sală, şi în societate.

Bine apreciat teatrul „Eugen Ionesco”. Celelalte colective (poate că exceptând Bălţiul) se aseamănă săritorilor în înălţime care trec pe sub ştacheta ambiţiei.

La sfârşitul acestui program-maraton – discursul-maraton al lui Ion Ungureanu: incoerent, repetitiv… ce plăcere de a debita fraze are acest înalt, ca stat, ministru al culturii. Uneori spune lucruri interesante, dar, cuminte vorbind, nu totdeauna…

Prin Serafim Saka, am expediat la Iaşi, lui Ioanid Romanescu, manuscrisul „Orei naţionale de lichidare a lucidităţii”. Nu este exclus un alt titlu.

Ieri, finalizezi două lecturi – „Eseurile de duminică” ale lui Noica şi „Jurnal cu Petre Ţuţea” al tânărului Radu Preda. E un înţelept precoce acest domn Radu Preda, născut în 1972; se întreţine în discuţie cu Ţuţea, care avea exact cu 70 de ani mai mult (n. 1902). Dialogul se desfăşoară în 1991, când junele interlocutor avea 19 ani.

O nouă reluare-maraton (periodică, mi se întâmplă!) a lecturilor continui cu „Notele şi contranotele” lui Eugen Ionescu. E un volum împrumutat de la Mihai Cimpoi, pe care mai întâi îl solicitase Ion Gherman, ca să extragă unele pagini pentru revista „Basarabia”. L-am preluat de la acesta, cu condiţia să-l returnez eu posesorului.

Greu de crezut, însă o frază, aproape banală din Eugen Ionescu – „Criticul rămâne propriul său prizonier” – mi-a sugerat finalul poemului „Înger de pază dând înconjor fiinţei tale”, pe care îl dusesem, până la un anumit punct, încă ieri. Sugestia s-a materializat în următoarele rânduri:

„…Însă

atunci când tu însuţi pe tine te păzeşti

ai umilitoare impresie

că eşti propriul tău prizonier

şi e mai logic să obosească la post

îngerul tău de pază   

tot dând înconjor fiinţei tale

insignifiantei tale prezenţe în volumetria lumii

şi labirinticei geometrii

sau geografii a captivităţii etc.”

Ba mai mult: îngerul de pază i-a asigurat împlinirea rotundă şi altei poezii, schiţată ca ieri, pe care am intitulat-o: „Zice îngerul de pază în vreme ce face înconjurul fiinţei”.

14.III.1993

Sincopă, sau căscătură, sau gol de jurnal ce s-a întins cam jumătate de lună. Griji bucale  – dinţii s-au plictisit să servească o gură de scriitor şi îşi cer/ pier ieşire în lume. Graţie generozităţii domnului conferenţiar Mihai Cojocaru de la clinica stomatologică a Universităţii de Medicină – extirp, tratez… Foarte amabilă şi doamna profesoară Valentina Pântea. Roentgen, injecţii, şedinţe îndelungi în fotoliul dentistului, scrâşnetul bormaşinii… Aplici o injecţie de novocaină – la eliminarea rădăcinii dintelui rezişti, dar, a doua oară, când e vorba să te desparţi de nervul unui alt dinte, injecţia de novocaină este… impotentă. Cobori din nou în cabinetul specializat, rogi să ţi se administreze un ledocain, dai de înţeles medicului că îi dai ceva şi chiar îi dai, pentru că aşa te-a sfătuit însăşi dna profesoară: cum pot, de unde pot, medicii obţin medicamente, seringi jetabile şi, asta e, cine are bani, poate fi deservit la un alt nivel, decât cel comun, adică – cel al durerii nealinate, al mizeriei medicale şi al neatenţiei…

Apoi, ca din senin, m-a încleştat veninul radiculitei. Umblu cu centură cu magneţi şi cu brâu naţional, ca la festivalul folcloric al înţepeniţilor de şale. Pentru că a suferit şi Cimpoi, pare-se chiar mai grav.

Mai zilele trecute, Arcadie Suceveanu îşi aminteşte cum venise prin 1975-1976 la „Tinerimea Moldovei”. Îi pusesem versurile în discuţie la cenaclul „Luceafărul”. Spune că am vorbit bine despre el în faţa asistenţei şi l-am prezentat frumos în paginile ziarului. „Tu tocmai publicaseşi un amplu grupaj de versuri, – îşi mai aminteşte Arcadie. – Când am intrat în birou, la o masă stătea Ioan Mânăscurtă şi, cu un fel de blazare şi ne-încântare pe chip, bătea ceva la maşină. Cred că era vorba de vreun material de rutină, neplăcut jurnaliştilor, dar mite tinerilor scriitori. Eu zic că, «Iată, dragă Leo, ţi-am citit poeziile, ai un grupaj foarte bun», la care Mânăscurtă, ca printre altele, aruncă o frază: «Acesta nu e ciclu, ci e ciclon»”.

Mi-amintesc şi eu că grupajul era cam amplu… Dar, sper, şi consistent. Era acolo şi poemul „În legătură cu acest eveniment”, care din 1975 până în prezent, nu a „încăput” nici într-o carte. (În prima nefiind… primit…)

Pregătesc „Caietele de cultură” Nichita Stănescu. Sunt necesare cam 70 de pagini de text. Cu această ocazie mai recitesc câte ceva din multele ediţii Stănescu pe care le am la îndemână.

Am făcut ultima, a treia corectură la „Spunerea de sine”. Mai sunt, mai sunt încă erori…

Un sfârşit de duminică (e ora 22,00) ca un început de elegie: Trecut oarecum de vârsta nerăbdătoarei tinereţe, aştept cu toată răbdarea întâmplările plăcute, dar mai ales interesante (atâtea câte vor fi, dacă vor fi totuşi) ale destinului meu scriitoricesc (el îl include şi pe cel pur omenesc), prin muncă şi perseverenţă încercând a le face posibile.

„Nu a ieşit rău, nu?”, mă întreabă Andrei Pleşu la Bacău, când, mai întâi, îl întrebasem eu dacă a primit exemplarul „LA” în care fusese publicat dialogul nostru. Deci, mi-am zis, se complace niţel în fluxuri de mărturisiri, gândindu-mă că, acum un an, îmi spusese despre „chinurile” la care îl supusese Dorin Popa în timpul unor interviuri, adresându-i întrebări de-a dreptul incomode. Însă inteligenţa, subtilitatea, măsura şi bunul simţ – în cazul lui Pleşu – anihilează bruma de complacere. Sigur, Pleşu pare a fi geamăn cărturarilor chinezi de acum două-trei secole (Li Ruzhen, de pildă, cel din „Flori în oglindă”) sau – de ce nu? – iluminiştilor francezi care lansau opere de erudiţie, elaborate din irezistibila plăcere a excesului de informaţie, har artistic, inteligenţă scăpărătoare, cultură vastă şi îndemânare literară neordinară. La urma urmei, fără dubiu, Pleşu e un filosof veritabil al culturii.

Bietul V. L.… Îl credeam mai cu discernământ în ale poeziei… Vineri, îmi dă să citesc „Balada pensionarului”. (Mai întâi i-o apreciase A. Strâmbeanu: „E cam lungă”. Într-adevăr, avea cam la 15 strofe hexametrice…). Fireşte, am citit de ici-colea, fără a avea răbdarea să savurez jalnicele evenimente ale unui biet pensionar ticsite în versificări de circumstanţă. Da, pensia e mică; da, sărăcia atacă bătrânii, şi nu numai; da, parlamentarii… da, puterea… da… Dar parcă pentru un poet serios, precum îl credem pe V. L., să se încumete a da drept „baladă” un registru servil-umil de „acuităţi” bio-socio-politice cunoscute de toată lumea care – chiar în timpul acestei necruţătoare crize – nu se ştie dacă ar vrea cineva să le ingurgiteze ambalate în rimă şi ritm?…