FRAGMENTE DINTR-O MONOGRAFIE

LEO BUTNARU ÎN SPAŢIUL RECHINILOR ÎNDRĂGOSTIŢI

Fiecare poet îşi valorifică emoţiile într-un cod aparte. În remarcarea imaginilor memorabile din volumele de versuri ale lui Leo Butnaru, una din cea mai pregnantă în acest sens, după părerea mea, este, integral, poezia Dragoste. Pare atât de uzitat titlul acestui poem, dar pe tabloidul liricii apar aşchii din scoica picturii lui Botticelli, şi pustiul singurătăţii încadrat în panoul de publicitate al ceasurilor elveţiene, şi cultivarea dragostei prin alegerea de a fi responsabil în faţa emoţiei, conform unui concept al lui Saint-Exupéry.

Sunt multe poezii care imprimă-n memorie sentimentele (Sâmbătă spre duminică este o distorsiune a timpului circular, unde stă ascunsă „a opta zi din săptămână; Sfetnic şi părtaş, De patimă, Rechini îndrăgostiţi, Îndrăgostiţii de singurătate, Ca ceasurile) şi emblema dragostei capătă savoare, delicateţe, încât brâul tinereţii eterne al Afroditei deja nu mai este indicatorul iubirii. Poetul Leo Butnaru intensifică senzaţiile în poezia Dragoste printr-„un fir de nisip”. Inimile înamorate au proprietatea alegerii: de a fi cochilii ale unei singure scoici („Din el / perlă ar putea să apară”) sau, contrar, de a provoca multiplicarea nisipului şi crearea „pustiului”, unui pustiu interior care poate distruge sau transforma sentimentul. Firul de nisip este similar cu firul de mac. Totuşi, în aceste paralelisme macul ar putea domina monada cu următoarele bifurcări: pasiune şi nebunie sau voluptate şi reverie.

Nisipul, de obicei, constituie conotaţia timpului. Imaginea lui Cronos este mereu prezentă în poezie. Timpul la scriitorul Leo Butnaru este în conexiune cu motivul călătoriei determinat de Ulise şi de fresca amintirilor – Itaca. La această reactualizare a mitului ne vom referi în alte pagini.

Timpul, emis în acest context, face referinţă la germenele mitic. Frumoasa Afrodita, apărută din spuma mării şi sângele lui Cronos (vezi: Platon Banchetul), modifică esenţa timpului. Dintr-un timp al distrugerii apare conotaţia timpului creativ. Dragostea oferă această înflorire de a fixa timpul în contemplare, aşteptarea opreşte timpul într-un sens invers de autodistrugere. Dragostea comprimă noţiunea de timp, timpul îşi pierde din dimensiune, fiind ghemuit de fericirea emoţiei reciproce. Sentimentul capătă valoarea sublimului prin perlă, piatra vie, care ascunde misterioase adâncimi acvatice. Astfel firul de nisip conţine solemnitate şi strălucire, viul transcende graţie apropierii, acceptării şi dăruirii.

Antipodul sună ca un blestem, similar conceptului elin. Refuzul dragostei este pedepsit de zei. Un argument în acest sens este tragedia Medeea de Euripide, eroina, la final, după toate urgiile pe care le realizează în numele iubirii pentru Iason, este luată de carul înaripat. Ascensiunea finală, determinată de pustiul respingerii în dragoste, ne oferă posibilitatea de a sesiza că grecii antici nu acceptau sacrificiul dragostei în numele a ceva, dar se iartă oricare sacrificiu în numele dragostei.  

Pustiul delimitează singurătăţi, intimităţi refuzate, tristeţe, durere. Destăinuirea autorului este reflexiv emotiv, dar şi raţional concomitent. Raţionalul apare în responsabilitatea deciziei, în cultivarea sentimentului pentru a fi menţinut în timp, similar – cultivarea perlei în poezia lui Leo Butnaru.

Cultivarea dragostei a fost unul din motivele pentru August l-a exilat pe Ovidiu. A valorificat acest sentiment, nu doar din punct de vedere artistic (cum ar fi în Metamorfoze), dar şi dintr-o optică metodologică, poetul roman o realizează în Cosmetice, Ars amandi.

Antinomia perla şi pustiul reprezintă faţetele posibile dintre individualitate şi multiplicare, dintre unic şi comun. Perla constituie un simbol al diseminării din naturalul viu, efemer –  eternitatea. Pustiul la fel este mistuirea a tot prin timp. În conceptul alchimiştilor perla era considerată şi o piatră filosofală, deoarece ea rezistă în timp, având la origine organisme vii. Este o conjuraţie împotriva efemerului. Este rezultatul unei rebeliuni întru a supravieţui prin frumos, armonie. Deşi poetul o vede ca piatră  a dragostei, în straturile interpretative este important să identificăm funcţiile mirifice ale acestei pietre, de a ocroti de nebunie. Sesizăm că de fapt eul liric îi atribuie iubirii o ordine armonică  şi nu pledează pentru una stihinică. Aspiraţia de a atinge absolutul în dragoste prin păstrarea contemplării, cultivării sentimentului de durată şi păstrarea tainică este proiectată în această poezie din volumul Şoimul de aur (Chişinău: Uniunea scriitorilor, 1991).

Probabil imaginea, ideea nu-i permite autorului să  se detaşeze de ea. Or, în poezia Dragoste, nisip, acid, din cartea Ordine de zi, Ordine de noapte (Valman, 2009), autorul îşi citează la final propriul poem. De unde această necesitate? Or, poemul Dragoste conţine prin concentraţia sa de imagini acel punct de referinţă al sentimentului. Probabil autorul simte o revenire în oglinda propriilor sale versuri. Dacă Arcadie Suceveanu îşi pune problema de a intra de două ori în aceeaşi apă, de a fi rebel în faţa conceptului lui Heraclit, Leo Butnaru îşi doreşte o revenire la acelaşi sentiment: „fiind un perfect acord cu paradoxul din / textu-mi de acum treizeci şi cinci de ani”. Asistăm la un dialog al vârstelor. Eul liric simte necesitatea de a comunica cu sinele său de altă dată. Camuflarea graduală a titlului conţine o altă parabolă de la un prezent acid – „Oricum/ uşor ironică-acidic-cinică/ ea operează ca un bisulfit”. În această (al)chimie de „curăţare a ruginii”, cultivarea perlei este înlocuită cu „un acid sadea” (…) „devorând-nevrând – şi vreun strat «sănătos», intact/ ajungând la inima metalului în care/ să sape mici caverne/ dar lăsând goluri uriaşe”. Sarea vârstei, empirismul existenţial are raţiunea de a păstra amintirea propriilor sentimente. Conştientizarea distrugerii aspiraţiilor nu are forţă de a nimici visul.

Astfel în poezie perla este similară  cu inima metalului, a persoanei ferme, care este ocrotită de demenţă de perla ideatică. Gândul care ar provoca alienarea este acest bisulfit, care insistă „mai mult în conştiinţă decât în suflet”. Totuşi, ordinea, după titlul cărţii, este o prerogativă  a eului liric. Abundenţa procedeelor chimice apare determinată  de lupta vârstelor, de contradicţia conceptelor şi de posibilitatea de a păstra raţional prin memoria eului său sufletul în afara  vârstei.

Într-un stigmat mitic scriitorul valorifică dragostea reciprocă în poezia Elină, unde i se acordă şi nisipului un rol de acostare (ancorare): „– Pe ţărm ce-ncheie mit şi cale / ard două flori cu trei petale: / o Orhidee / şi-un Orhideu, / ea – Penelopa, / el – Odiseu”. Jocul de cuvinte este acompaniat de aroma mării şi a florilor. Eul liric recreează revenirea nespusă de aed în faţa vocii naive: „– Nu le-a văzut… (Îţi aminteşti: de geniu şi clarviziune / rapsodul-zeu ajuns-a orb)”. Revenirea acasă este finalul epopeii lui Homer, dar imaginaţia scriitorului îşi doreşte o conexiune dintre perfecţiune – mit – dragoste. Leo Butnaru extrage din ideea mitului florii de narcis o altă posibilitate de a crea antemetamorfoza. Transformarea reflectă forţa iubirii de a sensibiliza, de a aprecia, de a valorifica universul „cu mii de ochi spre lume aţintiţi”. Aceasta dezvoltă o receptivitate deosebită a sensului uman.  

Investigând proiecţiile antice, poezia scrisă  la intersecţia mileniilor întrevede umanul. Are loc o refractare şi o modulare de întoarcere spre tărâmul esenţial etern de a se impune timpului nu prin solitudine, ci prin creaţia determinată de armonie.

SISIFUL LUI LESO BUTNARU – UN AVANGRADIST ÎN RUTINA EXISTENŢIALĂ

(Fragment)

  

În spectrul mitic, în ipostaza de poet, Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif este cunoscut ca cel care realizează un lucru continuu, fără vreun sens. Or sintagma „munca lui Sisif” sau epitetul „sisific” denotă un efort implicat la nesfârşit pentru un proces interminabil. În acest stereotip, creat de omul modern, propun să elucidăm mitul, care nu a fost unul neluat în seamă, căci numai din lucrările, care s-au păstrat până în prezent, cercetătorii am marcat referinţe la numele Sisif la Homer, Apollodor, Pausanias, Diodor, Strabon, Sofocle, Euripide, Ovidiu.

Câte interpretări a avut mitul lui Sisif? Vivacitatea acestui mit pare că s-a multiplicat după Epoca Antică. Elinii nu aveau perceperea unei singurătăţi determinată de sentimentul tristeţii. Refuzul este sesizat doar în lumea umbrelor. Această alungare din lumea viului recalifică existenţa de dincolo în mrejele uitării, a pedepsei veşnice, similară  cu cea din „Divina comedie” a lui Dante Alighieri, jalea, plânsul continuu, durerea, chinul, condiţionat de dorul de lumina zilei.

Adâncul şi întunericul lumii morţilor, stăpânirea lui Hades, după greci, era localizată în adâncurile pământului, geografia acestui tărâm este valorificat de Homer şi Vergiliu, Cicero, care în imaginea cuvântului artistic realizează o hartă  unde identifică râuri, lacuri, colinele Elisee, dar şi o zonă  tenebră – Tartarul, ferecată cu o poartă masivă, este locul de pedeapsă a fiinţelor nemuritoare şi a umbrelor, care au supărat lumea olimpică.

Sisif,  fiu lui Eol (Aiolos), zeul vânturilor, este un personaj mitic care şi-a trăit intens viaţa realizându-şi toate visele, cu ajutorul interpretărilor a reuşit să-şi amâne propria moarte de mai multe ori, asemenea personajului lui Ion Creangă – Ivan Turbincă, intervenind în orânduirea ciclică a timpului. Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de moarte (Vezi: Мифы: 1992, p.439). Sisif este emblematic în iscusinţa de a convinge, de a gândi în favoarea propriei vieţi, propriului său popor. Chiar în numele Sisif cercetătorul Victor Kernbach valorifică o ipoteză etimologică: de la „σοφος – înţelept, iscusit, priceput; sau σισυς – burduf de capră” (Kernbach: 1995, p.580). Este şiret, iubitor de viaţă, neînfricat, bogat. Sisif este regele Corintului, care a contribuit la civilizare prin apeductul pe care l-a obţinut destăinuind tatălui fetei unde a ascuns-o Zeus pe Aigina. Din cauză demascării infidelităţii lui Zeus imaginea lui Sisif era întâlnită în templul Herei.

Sisif este eroul care s-a opus ordinii instalată  de forţa supremă. Anume din acest considerent rebelul trebuia pedepsit. Într-o variantă nu Laerte, dar Sisif este tatăl lui Ulise (după  dialogul din piesa  Iphigeneia din Aulis scrisă de Euripide: „Achilleus: Mulţi, cu Odysseus în frunte. Klytaimnestra: A lui Sisyphos odraslă” (Euripide: 2005, p. 328). Iscusinţa minţii lui Sisif este proprie conceptului de supravieţuire într-un regat în largul mării.

Deşi mitul are tangenţe cu dorinţa omului de fi bogat, de a avea forţe de a opri timpul, de a înşela propria moarte, de a-şi depăşi destinul, totuşi în memorie s-a reţinut doar pedeapsa veşnică. Varianta lui Camus a determinat era perceperii acestui mit. Din acest racursiu Sisif nu se înscrie în dragostea de viaţa proprie elinilor, celor care au animat întreaga civilizaţie europeană  prin naturaleţea sa.

Sisif trăieşte într-un spasm uniformizat, este în opoziţie cu panteismul elen, are conexiuni cu veşnic suferinzii titani şi zei din primele generaţii care s-au împotrivit forţei lui Zeus. 

Dar de la optica politologică a mitului, pe care am putea-o dezvolta, să  investigăm conceptul lui Leo Butnaru: „Nerăbdare şi fugă de grabă, / dovadă şi taină  amară” (Iluzia necesară) – acţiunea lui Sisif este actualizată în secolul nostru agitat, în care nu este acceptată elogierea răbdării în favoarea acţiunii, în care este promovată graba în obţinerea rezultatului. Promptitudinea este o calitate, dar circumscrisă în ordinea generală: „cătuşe-m sclipire de salbă – / iluzia mea necesară”.

În acest dialog conceptual se întrevede replica: „Omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii” (Camus: 1969, p. 130). Camus este atras de Mitul lui Sisif pentru a putea percepe absurdul: „S-a înţeles fără îndoială că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile cât şi prin chinul său” (Camus: 1969, p. 128). Pornind de la un idiom existenţialistul caută să extragă anume elementele pe care doreşte să le îmbine: „Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ. Ei sunt nedespărţiţi” (Camus: 1969, p. 130). Pentru scriitorul francez anume în acest mit se grefează formula îmbinării fericirii cu absurdul. În acest dialog al vremurilor, unde „Înţelepciunea antică se întâlneşte cu eroismul modern”, desprindem optica de viaţă a omului contemporan: „Nu ni se spune nimic despre Sisif în infern” (Camus: 1969, p. 128). Lipsa unui fir narativ imprimă scriitorului curiozitatea dezvăluirii. În acest eseu se deschid pagini cu referinţe contemporane lui Camus. Textul demitizat este oglinda sensurilor dorite de existenţialistul francez. Or, viaţa este catalogată în spaţiul lumii lui Hades, lumii morţilor. Deşi fatalişti, elinii valorificau viaţa, punând accent pe glorie, datorie, demnitate. Lumea de dincolo are rolul de a prezice, de a cunoaşte un adevăr ascuns, de a percepe viitorul prin intermediul trecutului. Infernul nu este plasat niciodată cu o alură de fericire.

Camus răstoarnă preceptele, omul modern este plasat de viu într-o moarte conştientă: „Acest mit este tragic pentru că eroul său e conştient”. Corelaţia dintre munca lui  Sisif şi activitatea omului este percepută la nivelul de automatism. Prozatorul solidarizează noţiuni incompatibile: tragism, fericire, absurd, durere, bucurie, chin, victorie. Sigur că  am putea să le identificăm în două câmpuri lexicale. Meritul lui Camus este de a sesiza pactizarea omului cu aceste noţiuni într-o singură existenţă. Cuvintele abstracte devin tangibile în Mitul lui Sisif. Estica prefigurează noţiunile. Chinul şi bucuria devin sinonime ale existenţei umane: „Când imaginile pământului se îngrămădesc prea năvalnic în amintire, când chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întâmplă ca tristeţea să se trezească în inima omului: e victoria stâncii, e stânca însăşi” (Camus: 1969, p. 129-130).

Deşi în viziunea lui Camus prin acest mit a dezvăluit o fragmentare a versiunii dominate de un social nociv, care nu acceptă individualizarea, scriitorul nostru se apropie dintr-o optică demnă de viaţa acestui erou nesupus, dar care nu s-a simţit în viaţă un ratat. Înţelepciunea sa a provocat situaţii echivoce unei ordine nedrepte. Este dorinţa omului antic de a depăşi conceptul de predestinare, confuzia creată intenţionat oferea o interpretare în favoarea propriei existenţe. 

Dar tocmai finalul mitului a atras secolele predecesorilor. Creştinismul din perioada Evului Mediu a relevat în prim-plan pedeapsa pentru nesupunere în faţa doctrinei (vezi: Dante Alighieri „Divina Comedie”), iar conceptul existenţialist al lui Camus vede în acest fragment omul pus în situaţie de excepţie: „Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient” (Camus: 1969, p. 129). Rutina, care se repetă zi de zi, este anume această circumstanţă. 

Leo Butnaru, în stereotipul secolului, detronează  atitudinea faţă de obişnuinţă. Or, în graba timpului, omul accelerează  toate acţiunile pentru a scăpa de acest cotidian banal, dar în această  percepere a realităţii persoana îşi pierde din savoarea vieţii. Şi atunci Odată şi odată autorul reuşeşte să se complacă în travaliul fiecărei zile. Raţionalitatea de savant îi permite să uziteze legile fizice şi să corijeze situaţia: „Logic chibzuind / pietroiul tăbârcit de Sisif / din zi în zi se face tot mai mic”. Nu este o denaturare a lucrurilor. Racursiul de percepere a muncii, începe să nu mai provină din slavonescul muka = chin, dar de la latinescul realizare: „el se macină, se şlefuieşte de alte pietre”.

Dacă existenţialistul francez are drept obiectiv de a-l percepe pe Sisif în raport cu piatra („Sisif mă interesează  în timpul acestei întoarceri, acestei pauze. O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră!” – Camus: 1969, p. 129), atunci Leo Butnaru vede personajul nu într-o pietrificare sigilat de automatisme, dar într-o evoluţie, unde piatra este un atribut al autodesăvârşirii.

Verticalitatea acţiunii atribuie prozaicului note de lirism optimist. Orice faptă minuţios lucrată, în acord cu voinţa trebuie să se soldeze şi cu o schimbare. Modularea vine exact de la voinţa acţiunii, care nu îndobitoceşte omul prin munca uniformă, dar îl cizelează şi pe cel care o înfăptuieşte. Să investigăm degradarea volumului în raport cu măiestria de a percepe libertatea. Dacă la începutul poeziei distingem imaginea de pietroi, spre final autorul o diminuează: „până va ajunge o pietricică de râu / cât o pietricică lustruită de valurile mării / cât o pietricică sărată pe care asemenea oratorului Demostene / Sisif o va pune sub limba-i peltică / de atâta tăcere”. Verbele, fie ele şi la infinitivul lung, determină munca creaţiei: chibzuind, aburcarea, se macină, se şlefuieşte, tăcere, a striga. Sunt etape fixate din laboratorul de creaţie – eroul liric traversează calea de la planul interiorizat al trăirilor artistului spre comunicarea ascunsă de claritatea imaginii, adresată publicului-cititor. Această opacitate a tăcerii („se lustruieşte cu ochiul lui Homer”) este edificată prin Lecţia de cub, oferită cititorilor de Nichita Stănescu. Unde interpretarea artistică este distinsă din întrebarea în faţa imperfecţiunii: „Ce cub perfect ar fi fost acesta / De n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”. La Leo Butnaru creaţia este exclamaţia „– Lume, lume! Am isprăvit!” Este începutul unui dialog în care arta este dăruită cititorului, în care aparenţa ascunde acea tăcere de şlefuire. Aceeaşi idee o semnalăm şi în poezia Regula (acest titlu apare în volumul Iluzia necesară – Iaşi: Princeps, 1993, iar în volumul Şoimul de aur – Chişinău: Uniunea scriitorilor, 1991 – acelaşi text are titlul de Regula generală), unde Poezia are menirea de a face omul „mai puţin nefericit”. Eul liric trasează o linie de coerenţă între creaţie şi noţiunile fericit / nefericit. Rolul poeziei e de a diminua durerea sfâşierii interioare. Atitudinea sisifică este radical schimbată în redescoperirea  textului artistic. În această percepere se relevă evoluţia pe care autorul o parcurge împreună cu lucrarea sa artistică. Demostene este o personalitate istorică, care a demonstrat lumii că omul poate fi mai puternic decât propria natură, condiţiile pot fi depăşite, limita este trasată de fiecare în parte. Dacă e să izolăm mesajul poetic în cauză şi să accedem la realitatea antichităţii, Sisif ar fi fost mândru de această soluţie, pentru că este determinată şi de o iscusinţă de a depăşi condiţia impusă.

În acest context tăcerea este spaţiul singular al artei despre care menţionează eseistul George Meniuc în Marea neagră. Singurătatea este o condiţie a creaţiei, dar în această izolare creatorul lustruieşte. Marea poartă şi ea secretul muncii lui Sisif, după unele concepte mitul analizat reprezintând fenomenul naturii de maree.

Este mitul lui Sisif în corelaţie cu ocupaţia de crescător de perle: piatra „o va pune sub limba-i peltică”. Infectul va determina claritatea de a învinge starea de lucruri impusă de împrejurări. Conexiunea eului de a crea artă din pedeapsă / rutină / obişnuit.