1.VI.1993
Dar la
USM apare o problemă… foarte gravă! Curând vor fi înmânate
noile carnete de membru şi, domnilor, cum să fie ele numerotate, pentru ca să
nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni!) Propuneri: în ordine
alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arsenieva care nu are
nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde!
Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului când a fost primit în
US din URSS. Cimpoi: „Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să
i-l acordăm lui Eminescu”. „De ce nu lui Dosoftei?”, întreb eu, în deplin acord
cu apucăturile brejneviste. Apoi o propunere năstruşnică: bileţelele cu numere
să fie puse într-o căciulă şi să-şi tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în
literatură…). Bineînţeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Leviţchi care
zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12” . Eu îi propun să-şi ia pseudonimul de:
Vasile Duzină. La rândul meu, fără pretenţii, trec chiar sub cota mea
alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la
vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar uşurelul de minte Ionică Butaş, ci
mă ispiteşte un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistenţa cu care
Nikos Kzantzakis a ţinut să scrie un poem din 33333 de versuri. Dar, odată ce
noi nu avem în US atâţia membri, ba chiar nici 333, zic 33. Rotunjimea cifrei
trei mi-a acaparat preferinţa, chiar dacă nu sunt un superstiţios.
Într-o vreme, chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate,
într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună şi –
„Cu-cu-ri-gu!”, caută-ţi norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie
1991, când ne-a fost spart şi devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic
că, oricum, nicio lună nu are 33 de
zile, aşa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo
superstiţie. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor:
33.
Îmi telefonează Vasile Vasilache cu chestii de
saturaţie, să zic, – să scape de nişte oaspeţi pe care încearcă să-i cazeze la
hotel pe banii US, pe care aceasta nu-i prea are. De, probleme
personal-colective… Apoi mă întreabă dacă nu merg la deschiderea editurii
pentru copii „Făt-Frumos”. Nu, pentru că nu am fost invitat. Presupun şi
motivele. Presupun şi interesele (personale, ale bietului Sco. şi a
sub-mediului D.-C.: să pape numai ei). Presupun şi motivele ce duc la această
grabă inaugurală. Dar, Dumnezeu cu ei. Altceva e trist, pentru că mi se jelui
Vasilache: „Bre, nici nu ştiu ce să fac, să mă duc sau nu. Ieri, trebăluiam
ceva la un perete şi mi-am aninat nasul într-un cui, am o julitură şi, dacă ies
în lume, nici nu ştiu cum să mă explic, că n-o să mă creadă şi o să presupună
fel de fel de prostii”. Păi, copiilor, dacă e vorba de o editură a lor – sigur
că le vor plăcea bătrânii cu nasul zgâriat…
Dintr-un
blocnotes
28.VI.1981
Tot de acolo, alte note hipomnemotice [hai să
ajutăm cititorul, scutindu-l de efortul de a deschide DEX-ul voluminos (de
altfel, nici n-o fac prea mulţi): hipomnematic
ar însemna note destinate folosului personal, iar scrieri ocroamatice – texte (lecţii) destinate unui auditoriu]. Deci, notam
pe 5.VII. 1981:
O fi fiind – ce lăfăire a unui singur verb! („Da
şi, nu?”, cum ar întreba Li. Istrati.)
2.VI.1993
Din august 1981, adică – tot din blocnotes.
Anatol Ciocanu este un mare bibliofil, posibil,
mai adecvat zis, – un mare cumpărător de cărţi, dar, în egală măsură, este
impasibilul lor stăpân: din sutele, miile de cărţi pe care le-a împrumutat
unora, dar care nu i-au mai fost întoarse, din mulţimea de volume sustrase
hoţeşte de pe rafturi destui cleptomani şi-au făcut floarea bibliotecilor
personale (şi… impersonale, odată ce conţin furturi). Ar fi potrivit ca acestor
biblioteci personale-impersonale să li se dea numele lui Anatol Ciocanu.
Retro,
12.VIII.1981
În preajma satului nostru Negureni, pe o mirişte
discuită, – un cocostârc stingher. Ce făcea el acolo? Declarase grevă? Protesta
contra faptului că se împuţinează apele, iazurile prin care dânsul s-ar fi
simţit în apele sale?
14.VIII.1981
O amintire ce a fost fapt real acum doi ani. Eram
la noi, pe str. Şoseaua Hânceştilor, la o agapă. Vârstnicii cu ale lor, copiii
– de asemenea. Dumitriţa Dumbrăvenilor nu mai vrea să se joace cu Anda
Vierilor, pentru că aceasta nu ştie cine a fost… Mao Tze Dung. Prima avea 5, a doua – 3 ani. Anda prinde
a ne spune printre sughiţuri de plâns: „Dumitliţa nu vlea să se joace cu mine,
pentlu că eu nu tiu sine-i Ma… Ma… Ma…” „Hai, taci, că-ţi spun”, intervine
generos Dumitriţa cea de cinci ani. „Ştii cine a fost Mao Tze Dung?” Anda se
opreşte din plâns şi clatină din cap că nu ştie. „Mao Tze Dung a fost
conducătorul Chinei”, vine răspunsul. „A-a-a!”, face prelung şi pricepător Anda
cea de trei ani, ca şi cum a ştiut cândva, iar Dumitriţa nu a făcut decât să-i
reamintească ceva ce uitase.
3.IX.1981
Împreună cu Ioan Mânăscurtă şi cu Titus Jucov,
actorul şi regizorul la marionete, ne plimbam agale pe stradă. Cineva citeşte
un anunţ încleiat pe un stâlp: „Primesc în gazdă doi bărbaţi de vârstă
pensionară”. Ciudat! Dar nu din considerentul că sunt solicitaţi tocmai doi
bărbaţi şi chiar pensionari. Ciudat din interogatorul motiv: Cum, să ajungi la
pensie şi să locuieşti încă pe la gazde?... De ce nu?...
Din alt unghi de apreciere, re-aducerile prezente
de momente din blocnotesurile anilor trecuţi ar fi şi un fel de epifanii, dacă luăm termenul în
conotaţia lui de: reapariţie.
27.IX.1981
Trandafirul, ca simbol sau mai ştiu eu ce,
trandafirul jumulit de petale prin alte părţi/ cărţi face carieră tardivă şi
prin lirica basarabeană. A scris Juan-Ramon Jimenez: „Bucură-te că eşti
contemporan cu trandafirul”, pentru ca Liviu Damian să-i răspundă chiar aşa:
„Răspund cu o floare”; iar Anatol Codru vine cu „Trandafirul recunoştinţei
noastre”, iar un altcineva face testament, în care scrie: „Îţi las ca moştenire
trandafirul”. Până la ai noştri, au mai jumulit la trandafir şi Heine: „El a
iubit trandafirii din Brenta”. Şi, de atâta înrourare/ înlăcrimare, s-a umezit
praful de puşcă şi nu mai erup salve „Tunurile ascunse în trandafiri”, cum
spusese cineva despre muzica lui Chopin.
Stimulatoare de truisme, o schemă tautologică à la „Cel mai mult mi-e frică de frică”
(Shakespeare) de la care pornind, unii, întru crearea impresiei de adagiu
original, por zice: „Cel mai mult iubesc iubirea” sau „Cel mai mult urăsc ura”.
Pe când era redactor-şef la ziarul raional din
Grogoriopol, Vlad Pasacaru discuta îndelung cu un american, care venise acolo
să cultive roşii. La un moment dat, yankeul îi spuse: „Voi sunteţi fericiţi,
pentru că nu ştiţi ce înseamnă cu adevărat binele”.
Culmea însă, că în blocnotes, ca o replică a
hazardului la constatarea americanului, găsesc o frază de-a lui Andrei
Tarkovski care spunea într-un interviu: „Sincer vorbind, nu prea înţeleg cine
v-a învăţat să priviţi atât de complicat realitatea”.
Dar, zău nu pricep care din cei doi ar avea
dreptate, americanul sau rusul… Ar trebui întrebat vreun sihastru, vreun hindus
cufundat în meditaţii…
Iată şi o frază „naţionalistă”: „Mesteacănul nu e
în stilul meleagului acesta!” Prostii! Dar pricep cam în ce situaţie am
scris-o: acum 15-20 de ani se vorbea că, sădind brazi şi mesteceni în Moldova,
ruşii extind diavoleasca lor operă de deznaţionalizare. Cu toate că, probabil,
„prostiile” nu erau chiar fără temei. Cam acesta era adevărul: desfigurarea pe
toate căile.
13.X.1981
Atenţie! (Auzită în vis.) Atunci când îţi revine
doar gaura covrigului, nu importă cât este ea de mare. Situaţia se modifică şi
contează doar când îţi revine covrigul propriu-zis: cu cât gaura lui e mai mare,
cu atât mai bine.
Ce năduf să fi avut eu pe suflet în octombrie
1981, când notam: „Femeile tind să ne solidarizeze cu mediocritatea lor”?
Astăzi, rectitudinea e aceeaşi ce-i drept, poate ca element de echilibru,
imediat după dezolanta frază, urmează explicaţia unui termen esenţial: Eva =
viaţă (în ebraică).
Astăzi, aproape că a devenit loc comun răspunsul
la întrebarea: „Sunteţi optimist sau pesimist?” Politicienii, scriitorii,
actorii sau mai ştiu eu cine este intervievat, răspund jucăuş: „Sunt un pesimist…
optimist”. Asta e precum ai vorbi de o baltă în care se (mai) reflectă stelele…
13.XI.1981
Pe Bel. l-a prins un nou tremurici de creaţie.
Publică în ziare, citeşte la radio, televiziune versuri de un stil trompetard,
împeliţate din aiureli cosmopolite care, fireşte, nu pot spune nimic.
14.XI.1981
Rămase de la 7 noiembrie, lozincile obosite mai
împânzesc oraşul. Oboseala lor ni se transmite şi nouă…
22.XI.1981
Şir de zile cu scrisul pe sponci, însă cu lecturi
interminabile.
23.XI.1981
Poezia tinerilor: bruiată. Ce fac, de fapt, cei cu
bruiajul, în ultimul timp? Cam acelaşi lucru: „operă” de uzurpare a altor
destine: pun la cale intrigi, calomniază, bârfesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu