DIN JURNAL 1981-1982

23.XI.1981

(Aşadar, continui extragerile notelor jurnaliere din doză blocnotesuri de acum 11-12 ani.) Oare pesudo-ambasadorii statului moldav, găsiţi de cine ştie şi în urma intereselor meschine, cunosc ceea ce a spus G. Macovescu? – „Nimeni nu te suspectă de diplomat dacă simte că nu eşti un slujitor devotat al ţării tale”.

26.XI.1981

Dacă aş fi întrebat sau dacă mă întreb eu însumi ce relaţii am cu proza S.F., n-aş ezita să răspund: „De neîncredere”. Este genul pe care, ca cititor, l-am frecventat cel mai puţin.

27.XI.1981

La Lucian Blaga: inele de iarbă. Dar eu trebuie să recunosc că pentru prima oară am citit despre aşa ceva la amicul Nic. Vieru.

30.XI.1981

Trebuie să-i spun şi lui Ioan Mânăscurtă – am auzit de un nume exotic: Mânăalbă. (De la ce o fi pornit? De la vreo mână de cucoană? De la boierie? De la trândăvie? De la ne-bătături?)

7.XII.1981

Nu cumva noţiunea „a născoci” are aceeaşi sorginte cu „a naşte”?

17.XII.1981

De câteva zile nu prea am spor la cuvânt (scris). În mod alternativ, caut prin cărţi cuvintele rare, care îşi trag atemporalitatea încă de la soborul de întemeiere a limbii. Aflu şi, aproape, curiozităţi lingvistice. Să zicem: se coteau = îşi dădeau coate; î-l coti = îi dădu cu cotul.

Când zic „limba noastră”, zic de zeci de ori mai mult (adevăr), decât cei ce zic „limba moldovenească”.

La cine, la Mihai Ursache aş fi întâlnit versul: „Lacrima mai mare decât ochiul”? Ba nu, pare-se la unul dintre „ai noştri”, care s-a inspirat din Ursache care are scris: „Miezul mai mare decât fructul”. (De ce n-ar zice un altul „de-al nostru”: „Creierul mai mare decât… capul”?...) Oricum, dacă o dăm în proză, putem porni de la o zicătoare, pentru ca să ajungem la atare rezultat niţel emfatic: „Frica are ochi mari. Uneori chiar ai impresia că vezi cu toată faţa care, în urma teribilei dilatări a ochilor, a devenit toată o singură cornee”.

(P.S. din 2 iunie 1993): În jurnal, treacă-meargă, poţi pune curiozitatea asta asociativă, dar dacă ai încerca să pui aşa ceva într-o proză, ai cam blegi-o cu bunul simţ…)

30.VI.1982

(Unele considerente.) În „România literară” nr.19, 1982, citesc la Radu Vaida: „Fructele coapte ce-mi încărcau palma”. (Lasă, colega, palma e prea mică pentru a putea pune în ea un verb atât de „mare” şi greu: a încărca. Gândeşte-te la car, la caroserie de maşină…)

Alta şi mai şi, tot în „RL”, nr. 18, unde Emilian Marcu zice: „Să fie hatul ţării de-a pururi păzit”. Ei da! Când scrii „hatul ţării”, din Ţară faci… arman, silişte.

13.VII.1982

Trecutul şi prezentul sunt timpuri care au cât de cât o concreteţe, o jalonare „crono-geometrică” (zic cu gândul că n-ar fi chiar anapoda), pe când viitorul e un vag ORICÂND – şi de ce nu? – ORICE.

Cineva-i zice lui Ion Ber., cam ciufut de felul său: „Stricător de chef”.

Mă gândesc că Druţă, precum i-i stilul, ar fi putut scrie şi această frază: „Era o pădurice aninată de coasta satului, parcă din teama să n-o ia vântul”. Însă, evident, eu am ticluit fraza aceasta şi, iată, nu ştiu ce să fac cu ea. Mi se pare inutilă…

17.VII.1982

Nenorocul nostru: Eh, nu am avut la vremea potrivită un critic bătrân, slăbănog, şcolit la subtilităţile estetice, cu taine şi gust, şi binevoitor; un critic bătrân, slăbănog, căruia noi, tinerii poeţi de pe la 1966-1970, să-i fi întins versurile, precum întinde Arap Alb tava cu jeratec mârţoagei nearătoase, dar făcătoare de năzdrăvănii, care în grai absolut obişnuit, lipsit de coup d’epigle (răutate, ironie), se cheamă: minuni. Ne-ar fi fost reciproc avantajos.

25.VII.1982

Aici, în caietul de lucru, fixez datele zilelor şi zilele date nu pentru a consemna detalii „demne” de istoria literaturii, ci pentru a avea conştiinţa unui ritm al asiduităţii, conştiinţa fluidităţii energiilor firii de care sunt eu în stare, conştiinţa unei necesităţi a perseverenţei şi s(u)punerii de sine. Cele câteva cifre nesemnificative au, totuşi, un efect psihologic inveterat întru mobilizarea ta ca persoană a unei anumite îndeletniciri contopite cu destinul.

 11.VII.1982

Pe diverse meridiane, poeţii pot avea opinii, pledoarii asemănătoare. Zice un zen nipon: „Cuvântul e deget îndreptat spre lună”, ia grecul Elytis: „…chiparoşii spre miezul nopţii întinşi/ Toate degetele/ Spre tăcere”.

5.VII.1982

Aş presupune că cheia existenţialismului lui Camus, existenţialism care nu a predicat pesimismul, ci dramatismul luptei pentru viaţă, deci cheia acestei rectitudini s-ar afla în adagii de felul: „Dragostea de viaţă e cu neputinţă fără disperare în viaţă”; „Curajul cel mare rămâne aceea de a privi cu ochi larg deschişi atât lumina, cât şi moartea”.

…Pentru că întâlnesc, se reîntâlnesc peste vremuri poeţii. Parcă ar fi foarte departe sau puţin departe de eminescianul vers „florile – gânduri ale pământului” până la exclamaţia lui Elytis: „Atâta pământ mi-ai aruncat la rădăcini, că şi gândirea a dat iarbă”?

(Notă din 1993: Iată că deja acum 11 ani colecţionam înţelepciuni pentru aspectele economiei de piaţă. Spre exemplu, din „Zicerile de-acasă” ale lui Abe Martin reţinusem: „Cel mai sigur mod de a-ţi dubla banii este de a-i îndoi şi a-i pune în buzunar”. )

„Optimistul proclamă că trăim în cea mai bună lume posibilă, pesimistul se teme că acesta e adevărul” (Brabch Cabele, SUA).

12.VIII.1982

„Moartea permanenţei” – capitol în „Şocul viitorului” de Alvin Toffer.

Jurnalul intim ar mai fi şi o călătorie prin propria ta fiinţă, – vorba lui Weöres Sándor, care a mai emis şi următoarea tristeţe: „Am învăţat multe şi ştiutor voi întra în pământ”.

25.VIII.1982

„Pe când eram copil/ tunurile mi-au sfărâmat jucăriile” (Jesus Lopes Pacheco, Spania).

Arcanum (lat.) – tainic. Eon (în filosofia antică) – veac, epocă. Deci, suntem în Eon XX.

1.XII.1982

Prima zi de iarnă, dar un frig de dric! Trec pe strada Benderului, ca orice trecător, şi sunt vânat de ochii hulpavi mijiţi ai femeilor ce vând flori. Îmi pot doar imagina ce ură-i poartă, pe moment, frumuseţii aceste doamne, ce se tot întreabă enervat în gând: „Când dracu’ o să vină şi ţopârlanii ceia de cumpărători să dea banii şi să mă salveze odată de buruienele iestea?!”

În blocnotesul din 1982 găsesc şi un hayku care nu ştiu cui aparţine, vreunui autor căruia, din pripeală, nu i-am indicat numele sau, poate, a ieşit de sub umila mea pană (scris cu cerneală neagră). Iată poemul „anonim”: Era atât de frumoasă/  încât nimeni nu o văzuse/ vreodată.

O maximă ratată: Cel care iubeşte drumul destinului său o face din contul iubirii celor pe care speră să-i întâlnească pe acest traiect.

23.XII.1982

O înrudire de ochi şi de lacrimi sau, poate, o dez-înrudire a lor: „Cu o lacrimă cât ochiul pulsând în gâtlej” (Lucia Fetcu).

Iar unul de pe aici: „Lacrima mai mare decât ochiul” (mare lipsă de… noutate…).

31.XII.1982

De ce o fi strigat Karamzin: „Iartă-mă, speranţă!”? Cine ştie… Însă, la sfârşit de an, cum e şi acesta, cam toţi am avea suficiente şi necruţătoare motive să ne cerem iertare în faţa propriilor noastre nădăjduiri „mai goale decât văzduhul”, cum zicea nu ştiu despre ce alta Macarie, mitropolitul de Roman. Dar imploră oricât ai implora/urla clemenţă, – ele oricum te vor sugruma, neîmplinitele…

Un tra-lea-lea (din caietele cu „amintiri” de altă dată) despre munca scrisului:

Bujor verde-rozoviu,

Eu cu mare greu îţi scriu,

Cu doruri şi cu durere

Şi îmi pierd multă putere.