ÎN SPRIJINUL VÂRSTELOR NOASTRE

7.VI.1993

Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e –în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument, două…

În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela unui autor ungur „Doctorul şi Moartea”).

Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherzo” de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva Şaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam nişte prelegeri de popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanişnikov (la B-ca Naţională). Treceam prin sala audio a aceleiaşi instituţii.

Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre Bayle (traduc din ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru şi nu vreau să se ştie despre persoana mea ceea ce ştiu eu despre ea”.

E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil şi o ţinută superioară a scrisului.

Prin acelaşi an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761 reţineam şi următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte şi idei! Omul acesta are totul, în afară de adevăr”.

Citeam, în ruseşte, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în sine, cum emana lampa lumină”.

Mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica mea revizie prin naivităţile odinioarelor: Stângace, cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda starea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar neconvingătoare.

16.IX.1984

Greu de spus dacă marii scriitori sunt sinceri, atunci când se declară nişte „nechemaţi” în literatură, domeniu în care au excelat cu adevărat. Iată-l şi pe Cortazar, zicând cu puţin timp înainte de deces: „Mi se spune maestre, în timp ce eu mă voi considera, până în ziua morţii mele, drept un amator de literatură. Nutresc o mare admiraţie pentru scriitorul profesionist, cu condiţia să aibă talent. Dar, în cazul meu, literatura a fost şi va fi un exerciţiu ludic” (Luceafărul, 31.03.1984).

L.B., obligatorie, metamorfoza propriului tău spirit, a intimităţii tale, trecerea ei la alte nivele, superioare, şi la alte relaţii, şi mai înalte, si mai conştientizate, şi mai sensibile cu realitatea, cu arta, cu ştiinţa, în genere – cu inteligenţa umană şi conştiinţa de sine; metamorfoză evolutivă ce te-ar duce dinspre intrinsecul discernământ neforţat spre fireasca rectitudine a stării de lucruri (percepute ca atare) şi a firii tale.

Calificative… Citesc într-un număr de „Secolul 20”: „Lucien Clarque este, în momentul de faţă, unul din marii fotografi ai lumii”. Sic! Pentru prima oară întâlnesc noţiunea de „mare fotograf”. Au nu cumva există şi fotografi geniali? Nu ştiu dacă ceea ce ţine, în bună parte, de artizanat ar avea orgoliul să se potrivească pe lângă epitetul epitetelor: genial…

10.VI.1993

La telefon, Ioanid Romanescu îmi spune cam următoarele: „Tinere, în câteva zile ai cartea. Am citit deja corectura a doua. Astăzi îmi aduc coperta. Să ştii că prefaţa pe care ţi-am scris-o e jos pălăria; îi trimite pe mulţi poeţi de aici după ţigări”. Problema cu insula Laputa (astfel transcrisă de mine, însă neavând acum posibilitatea să-i verifice exactitatea). Ioanid zice că a consultat fel de fel de izvoare, s-a interesat la savanţi, spunându-mi de Lapytta, lapyţi…

I s-a telefonat de la TVR, să-i facă o emisiune mai de proporţii, de o oră, o oră şi ceva: „Ca nu cumva să mor şi eu şi să întârzie…”, conchide dur-dramatic.

11.VI.1993

Încă o filă de jurnal rătăcită prin aiurea cea de hârtii: 23 noiembrie 1990. În centrul oraşului Roman, în piaţa unde a fost decapitat Miron Costin, turiştii sovietici fac bişniţă cu aşchii de ultim imperiu, pentru că spre marea cădere se merge. Ce propun târgoveţii ăştia? Ba o sticlă de votcă, ba un flacon de parfum care, ca prin minune, nu a fost dat de mărunt-gâlgâită duşcă pe undeva la Voronej, pe la Penza (mă-sii!). Câte o femeiuşcă destul de zdravănă, care nu cunoaşte româneşte decât vreo trei cuvinte, zice: „Mie lei, haide!”, încât posibilul client senzual nu pricepe dintr-o dată dacă e vorba să-i dea lei – mie dă-mi pentru o ofertă de plăcere trupească sau, mai concret, să plătească o mie de lei pentru cine ştie ce marfă.

Apoi, de ce nu am da-o niţel în metaforă? Lângă bustul cronicarului nostru se târguieşte confuz cu ieftine rămăşiţe din imperiul sovietic.

13.VI.1993

Citesc „Sarea pământului” (1978, CR) a lui Mihai Şora. Acum un an, citisem „Eu, tu, el, ea… Sau dialogul generalizat” (CR, 1990), din care nici până astăzi nu am extras posibilele note; la rând aşteaptă, după „Sare…”, „A fi, a face, a avea” (1985), „jertfită” de Traian Brad din fondurile Bibliotecii Judeţene Cluj-Napoca. În fine, mi se pare un stil superficial-ornat, suferind de adjectivită şi dulce sporovăială perpetuată ca de la sine. Ici-acolo, şi mici bijuterii de expresie. Dar nu şi de reflecţie. Oricum, şi acestea foarte rare.  Şi, pe crucea mea! – aveam aceste păreri în urma lecturii pronumenativului volum „Eu, tu, el, ea…” şi poate că, la timpul respectiv, am şi fixat în prezentul jurnal. Deci, aveam atare impresie, până a citi la pagina 79 a „Sării..” opinia (frumos caligrafiată) a unui cititor clujean ce scrisese cu pix negru: „Multă dulcegărie adjectivală”. Adică, necunoscutul meu co-cititor doar mi-a confirmat propriile mele… temeri (ceva mai mult decât simple păreri)… Şi totuşi, cu anumite sincope şi pauze, cărţile dlui Şora „te aduc” până la capătul lor; au ceea ce am putea defini printr-o bijuterie de expresie, din cele rare, de care aminteam, aflată chiar în „Sarea…” (p. 66); du deci un „nepipăit magnet al piliturii verbale” fie el, pe parcursul a destule pasaje, doar iluzoriu, doar iluzoriu…

14.VI.1993

Care ar fi chiar şi o vagă concluzie la necruţătorul harcea-parcea căruia am supus vreo duzină de caiere şi sute de fişe disparate pe care le-am completat (o recunosc: nu doar cu sârguinţă, ci şi cu încrâncenare… grăbită) ani la rând? Ar fi şi acesta un semn că m-am schimbat, şi ca mod de a pricepe şi a percepe, dar şi de a aprecia ceea ce s-a dorit să fie (în fragmentarium sau cât de cât rotunjit) poezie, proză, eseu ori jurnalistică de ne-duzină; semn al schimbării progresive sau – de ce nu? – regresive. Dacă ar fi exclusă (şi cutez să cred că este totuşi exclusă) varianta a doua, nefastă, aceste jertfe (ne-deplânse) de texte, aşa cum au fost ele, le-aş motiva, neorgolios, printr-o sentinţă din „Sarea pământului” a lui Mihai Şora: „… desinarea nu-i decât un nivel mai subtil de situare”. Poate că, în cazul meu, a fost simpla înţelegere că mă pot situa sau, posibil, că m-am situat la un alt nivel de percepere a esteticului, artisticului şi, fireşte, a cotidianului, şi la un alt grad de selecţie, deja având o sită mai deasă, nu obligatoriu de mătase. Realizarea acestei „necruţătoare” (pline de cruzime?!) deziceri de mii şi mii de rânduri pe care le-ai fixat pe parcursul a circa 20 de ani e posibilă doar în cazul dacă eşti în stare să-ţi dejoci ataşamentul egoist, părtinitor, orgolios faţă de ceea ce ai făcut, renunţând (râzând) la gândul că tot ce a putut să-ţi iasă de sub pix e fix model de valoare, e însăşi valoarea ce nu admite zdruncinări. Ce zdruncinări? În cazul unei atari decizii sunt inevitabile şi remuşcările, ba chiar şi… ruşinările faţă de slăbiciunile de care ai putut fi tu în stare, ne-în-stare fiind adică de ceva mai important, mai consistent la 25-30-35 de ani. Apoi, ar fi o prostie să crezi că deja ai atins cel mai subtil nivel la 40 sau 44 de ani. Adică, las’ că le vine el rândul şi celorlalte duzini de caiete, şi celorlalte micro-mormane (nu: micro-romane?) de fişe. Oricum, deja am o anumită experienţă în ale auto-ghilotinării scrisului şi puţin împlinitului.

Mâine e ziua Umbrei lui Eminescu şi, ca voit programată de legile-nelegi ale hazardului, vine o nouă, veche de 8 ani, pagină regăsită prin aiurea şi aiureala hârtiilor mele. E din: 25 ianuarie 1985. – Ieri, la Casa actorului, o seară aniversară Eminescu. Pe 11 ianuarie, „Tinerimea Moldovei”, într-un grupaj de versuri al lui Iulian Filip, rătăceşte şi o poezie de a mea, „Vela străvezie”. Erori aproape frecvente…

Deja am avut corectura cărţii de poezie „Formula de politeţe”.

Iarnă mişto! Ca cele din amintiri. Lipsesc doar săniile şi lupii.

Revin la ziua de azi, 14 iunie 1993. Iarăşi despre harcea-parcea în aiurea şi aiureala de hârtie. Scrisă. Bucuria posibilei tale situări/ atestări la un alt nivel, mai subtil, de plăsmuire a scrisului tău (nivel cât de cât „palpabil”, conştientizat sau doar intuit) domină sentimentul de nemulţumire/ dezamăgire pe care îl încerci în vreme ce îţi citeşti exerciţiile literare, cvasi-literare sau… a-literare, şi tocmai această dominare îţi oferă altruista… cruzime de a sfâşia pagini, de  a ferfeniţa sau a mototoli şomoioage de fişe. Renunţarea la ceva o faci cu gândul şi speranţa că eşti deja ceva mai în sine de absorbţie şi discernământ, din acest motiv fiind aşa cum eşti, „neprieten” eu-lui tău de odinioară, când (aici mă ajută din nou M. Şora) întorci „trecutul agoniselii (fostul-avutul), cu înfăţişarea închegată pe care i-a dat-o o neîntreruptă chivernisire, spre prezentul viu (şi greu de viitor) al mereu-fiindului”. Chiar nădăjduirea (sau conştiinţa) că ai un prezent greu de viitor şi-ţi vei putea continua mereu-fiindul scrisului tău te face să te desparţi… râzând de trecut. (Nu care cumva l-am intertextualizat aici pe vreun clasic al marxism-rusisimulu?...)

Destul de puţine lucruri poţi reţine din cele peste 200 de pagini ale „Sării pământului” a dlui Şora. O scriitură diafană şi voit diafanizată, cam improprie genului de dialog filosofic (modern): o subiectivitate luminoasă, translucidă peste care tremură uşor teama autorului de a nu-i sări în ochi cuvintele „cu gheare”, pentru a-l scoate din lejera bună-dispoziţie de om ce vrea să vorbească mult şi frumos, fără să se întrebe prea serios şi de folos.

Nu este exclus ca M. Şora să fie conştient de teama sa de adevăruri mai dure, pentru că spre finalul cărţii zice: „chiar până la rădăcina bucuriei îmi ceri să te duc de mână?” Eu i-aş răspunde: „Nu, până la rădăcinile amare ale mai firescului, mai nestilizatului şi diafanizatului”.

Captivant sau nu prea (te priveşte cum îl înţelegi), dar e un ademenit-ademenitor dl Şora (ademenit ademenitor zicea dumnealui despre poet, mai spunând (vizându-ne pe  mai toţi muritorii; nu în special pe românul care s-a născut poet) că „văd bine că poetul din noi mijeşte (sau poate miji…) ori de câte ori se lărgesc ochiurile reţelei de scopuri-mijloace în care sunt prinse lucrurile lumii”.