ROCADE

5.VI.1993

Cu câţiva ani până la perestroika, prin 1982, Serafim Saka spusese: „În sfârşit, «Literatura şi arta» este un săptămânal democratic sau, poate, liberal: publică toate prostiile.

Cred că am zis şi eu bine, când am zis, tot pe atunci: „Ni s-a redus istoria într-atât, încât mai ar reieşi că ne suntem nouă înşine şi străbuni, şi nepoţi în acelaşi timp”.

Alte note din 1982

Nicolai Costenco despre Paul Mihnea: „Vedeţi ofticosul ista? E un poet foarte talentat. Tot moare cam de prin 1935 şi nu se mai mântuie. A mai scris vreo trei sicrie de sonete”.

Petru Cărare către Ion Bolduma, pe când acesta era director la Biroul de propagare a literaturii: „Bre Ioane, lasă, nu te mai linguşi, pentru că totuna rămâi argat”.

Banchetele, agapele improvizate, de regulă, după concertele profesioniştilor la ţară se înjgheabă în pripă, fără multă pregătire. La ele, poate şi din uitarea ce stă în seama grabei, lipsesc lucruri elementare. Şi iată că odată, la o atare manifestare, Nicolae Sulac se supără, chipurile, strigând: „Credeţi că dacă sunt fecior de argat, nu ştiu să folosesc furculiţa?!”

Peste câteva clipe apăru şi unealta respectivă…

Serafim Saka, sesizând devierea lui Ion Vatamanu de la ambiţiile tinereţii sale literare, când era poate că unicul poet modern de pe aici, zice: „Vatamane, dă-i cu rimă, căci în asta nu e crimă”.

În spectacolul „Pepi Cioraplung” Dina Cocea, protagonista, s-a lăfăit din belşug în improvizaţii, plasând replici care nu erau în textul piesei, fapt care o punea în încurcătură pe Cazimirova-învăţătoarea, aceasta cu mare greu rezistând de a nu izbucni în râs, iar uneori chiar făcând-o, când Pepi-Cocea flocăieşte căţelul şi întreabă, improvizând: „Da purici n-are?” Sau când îi dăruie doamnei învăţătoare o minge spartă, zice: „Na-o, să-ţi acoperi moţocul cu ea, să nu ţi-l ude ploaia”. Şi tot aşa, şi altfel…

Înainte de a începe o partidă de şah, Nicolae Vieru face fiţe, dezvinovăţindu-se că, chipurile, nu a jucat de multă vreme şi nu e prea în formă. Iar Victor Dumbrăveanu, asistându-ne, zice: „Ia să te fi căsătorit cu Nona Gambrindaşvili (campioană mondială la şah – L.B.), jucai mai des şi poate că ajungeai chiar maestru!”

Dumbrăveanu povesteşte că un colaborator al revistei „Femeia Moldovei” se interesează unde l-ar putea găsi pe Lup., curatorul „Casei presei” din partea securităţii: „Pentru ce-ţi trebuie ţie să te legi cu securitatea?” „Păi, cumnata mea, sora femei-mi, vrea să plece în Polonia, se căsătoreşte acolo…”. „Şi cum ar trebui să te ajute Lu.? Cu ce?” „Nu să mă ajute, ci să facă ceva ca ea să nu plece…”

La premiera spectacolului „Ciocârlia” după piesa lui Jean Anouilh, ne întreţinem mai mulţi, inclusiv Gr. Vieru, I. Vatamanu, A. Strâmbeanu. Primul zice un gând (al său, al altcuiva?): „Poezia nu este un steag care apără, ci un steag care trebuie apărat”.

Sfârşitul anului 1982 a fost şi al lecturilor de proză. Citisem: Elio Vitorine, „Erica şi frăţiorii ei”; Wilde, „Portretul lui Dorian Gray”; recitit – Moravia, „Robotul” (nuvele) şi „Antologia nuvelei greceşti”. Apoi o restanţă: intenţionam să citesc „Absenţii” lui Buzura, ceea ce însă, cu regret, nu am reuşit să fac.

Acesta-i Anatol Ciocanu! La cutremur, Lica, fiica Dinei, ţipă cu disperare de copil ce este: „Nenea Anatol, ce-i asta?!” Calm, Anatol îşi pune ceasornicul pe mână, îşi pune pălăria şi abia după asta zice: „Licuţa, linişteşte-te… Pur şi simplu e un cutremur ordinar. Hai să ieşim şi noi afară”. Şi ies. Anatol – în pălărie şi… desculţ.

Discutam oarece, la oarecare pahare, cu Ioan Mânăscurtă şi-mi vine de zic în nu mai ţin minte ce context grotesc: „Păi noi, care suntem atât de proşti, dacă n-am mai fi şi geniali, ne-am pierde cu totul”.

Am distrus cam toate caietele cu versuri scrise între 196… şi nu mai ştiu cât – până peste 198… – nu mai ştiu cât. Ah, ah, ah! Ce suspin şi ce gol în tranşeele muzeului literaturii vecinic tinere, dar un ah, ah, ah  privit şi citit în oglindă, adică inversat în non-propoziţionalul: Ha, ha, ha! Ah, ha! Oglindă rânjitoare a eliberare de balast…

Revin la prezent, anul 1993

Îmi telefonează dl Ion Ţăranu. O propunere: dacă aş fi de acord să particip la un colocviu internaţional, organizat de guvernul român, la Costineşti, între 17–20 iunie curent. Tema: „Jurnalistica şi puterea”. Cum să nu vreau să particip?

6.VI.1993

Experienţa, generalizată, a mai multor generaţii umane ar spune că, atunci când bea destul de binişor, francezului îi arde a dans, neamţul vrea să cânte, spaniolul – să joace cărţi, italianul – s-o facă pe grozavul, irlandezul – să se ia la bătaie, americanul – să-i tragă un discurs. Dar oare ştie civilizaţia ce ar dori să facă un român închinat de-a binelea? Le-ar face, şi chiar le face, pe toate cele deja amintite! Şi chiar ceva pe deasupra…

De la soare până la noi, o rază parcurge distanţa în 8 minute.

Primum mobile  – ultima, a 11-a sferă din sistemul lumii lui Ptolomeu, aflată dincolo de sfera stelelor fixe, nemişcate, şi care pune în mişcare toate celelalte sfere.

Dintr-un blocnotes 1972

La Arghezi: „De vecii, flăcăul soare/ Umblă-n hău să se însoare”.

La Gr. Vieru: „Dar el nu răsare,/ Ci vrea să se-nsoare”.

Timpul înfloritului de tei. Din câte-mi amintesc, acest arbore, la antici, avea o zeiţă protectoare, Filira…

7.VI.1993

Sâmbătă, mergeam cu Nic. Roibu la „Telematinal”. Dânsul avea să mă întrebe ceva despre literatură şi eu trebuia s-i răspund. În troleibuz, suntem martorii unei scene pe care ai crede că a regizat-o cineva în mod special sau, poate, doar fantezia noastră: pe o banchetă, un bărbat din cei simpli şi modeşti la cum arată. Pe genunchii săi – un pici de 4-5 anişori cântă. Ce cântă? „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. Era la momentul: „Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii/ Şi-apoi să mergem la război”. Aşa… Dar ce citeşte tatăl său? Dialogul meu cu Vasile Leviţchi din „LA” de joia trecută. (Ei, să zică cineva că inventez! Dar martor ocular e şi Nicolae Roibu.) Bărbatul simte interesul nostru relativ indiscret, se întoarce spre noi, mă salută, întinzându-mi mâna. „Vi se pare interesant dialogul?” „Păi da, numai că domnul Leviţchi spune că a citit mult, dar nu indică şi ce a citit”. În fine, mergem mai departe. Tăticul îi arată piciului poza mea din ziar, apoi, fireşte, spre mine. Iată şi plăcerea scrisului, la ora 8, 30, când mergi într-o sâmbătă spre televiziune…

La „Telematinal” am colaborat mai… amplu, ducând mai departe emisiunea (o agapă…) cu Dumitru Mămăligă, prezentatorul, şi cu Dumitru Mihai, regizorul.

Iată şi (aproape) marea surpriză: într-un carnet, prima consemnare (poate că chiar conştientizată) pentru un jurnal intim. Este important că se referă la munca literară şi relaţiile literare. Aşadar, 5 decembrie 1968: „Ziua Constituţiei. Nimic deosebit. Cam pe la ora 11, m-am dus la Vasile Alexandrovici (Badiu, – n.m.). Mi se jelui că sâmbătă trebuie să vorbească la televiziune despre poetul Feodor Tiutcev (nu ştiu ce jubileu), însă nu are la îndemână nicio poezie din acest autor. Mi-a propus să încerc să traduc „Vesna” („Primăvara”), dar, dacă îmi iese ceva, pe la ora 18 să-i aduc „capodopera”. Primul catren l-am probăluit în gând, în două variante, pe când călătoream spre cămin cu autobuzul. La cămin, însă, n-am izbutit să fac mare lucru. A venit tatăl lui Vladimir (Grati) de la ţară, aşa, cu de toate ce se poate aduce studenţilor. Am avut o companie mare, dar vin puţin, ceea ce nu mă întristă deloc: rămase „loc”  pentru traducere.

Vasile Badiu mi-a apreciat textul pe un ton moderat. (De fapt, nu e decât a doua mea încercare de a traduce ceva. Prima a fost încă în şcoală, „Mesteacănul” lui Esenin.) Împreună cu criticul, am mai „cioplit” pe ici-colo textul. Badiu zice că sâmbătă, când apare la TV, va anunţa obligatoriu şi numele traducătorului – tânărul poet L.B. (hazliu, dar… mobilizator).

La întoarcere, trec pe la cinematograful „40 de ani” şi vizionez filmul „Glontele de aur”. Nu e ştie ce… La cămin, tatăl lui Saşa (Ionaşcu) povesteşte evenimente din timpul războiului. A sosit şi Mihai (Poiată). Aha! E ziua lui de naştere! Neavând astăzi un cadou, rămâne pe mâine: unul aşa, mai modest, studenţesc…”

Să vezi – în continuare, aici, scriu deja din vara lui 1993 – chiar acum două săptămâni, Badiu îşi aminti de „colaborarea” noastră de pe timpuri, inclusiv despre traducerea pe care am făcut-o din Tiutcev. Dă-o-ncolo! O am şi eu, dar e slabă şi o arunc la coş. De altfel, zilele acestea am făcut ferfeniţă vreo 20 de caiete cu note – diverse – de până în prezent. Nici un regret. Doar că, la anumite momente, mă dor ochii de multă buchiseală, când sper să găsesc rânduri demne de atenţie. De le aflu, le trec pe fişe. Însă nu sunt atât de multe, cât aş fi putut spera… De cele mai multe, ori ele aparţin altora. Spre exemplu, precum acesta, al lui George Călinescu (1968), referitor la jurnalul intim: „Jurnalul intim se scrie totdeauna pentru public, orice s-ar zice, pentru că altfel autorul l-ar arde. El e un gen cu anumite convenţii precise ca şi romanul, nuvela, teatrul”. Apoi, alături, ceva ce vine drept comentariu de… viaţă, cum zic eu. Într-o scrisoare către George Sand, Gustave Flaubert spunea: „Pe vremea lui Pericle, grecii se ocupau de artă chiar când nu ştiau dacă vor avea ce mânca a doua zi. Să fim greci!” Astăzi, doar îmi pot imagina cum astfel de gânduri puteau să-i întreţină, dacă să nu-i ridice, moralul unui poet-debutant-student, care nu era el chiar totdeauna sătul, precum ar fi dorit…

Un alt extras din carnetul în care lăsam notele specifice „Jurnalului” – în mai 1984 scriam: „Relativ tinerii de noi oare nu urmăm prostul exemplu al unora din cei pe care îi avem în faţă, înscăunaţi în posturi, sleiţi deja de orgolii exagerate, ademeniţi de compromisuri care le fac bine oriunde, numai nu în scris; exemplul celor cu spiritul cheltuit în discuţii rutinare, cel mai mare procentaj de durată al cărora îl constituie bârfa ordinară? Atenţie, şi păzea!”

Tot acolo „Destui autori se gândesc doar la ceea ce ar putea face literatura pentru ei, dat fiind că ei nu sunt în stare să facă ceva pentru literatură”.

Iarăşi despre „Reluări”, dar readucând note de cândva: „De la «Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai mare» (Blaga), cât mai e până la «lacrima mai mare decât ochiul» a unuia de-al nostru?”