S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De
la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză,
finlandeză. Învaţă la Moscova ,
apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică
atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte
cu Serghei Efron, care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind
nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina
Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme.
În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939,
se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi fiica şi soţul,
acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste
16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La
începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu
are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani
mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910),
„Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După
Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul
sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de
bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre
avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste
tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau
enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât
teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară,
curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau
doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii
(anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii,
constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii,
„Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” –
Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara
grupărilor, curentelor, „Breala poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori,
ci şi pictori, compozitori, sculptori etc.
Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate
unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost
prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologie avangardiste?
Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/reformulat prozodia rusă
din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată
din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea,
permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia
din cele mai mari poetese ale lumii.
* *
*
Abia de privirăm în
ochi – fără ezitare,
Abia glasul nostru
până la urlet e înălţat,
Că îndată gâtlejul
ni l-a şi înşfăcat
Mănuşa de fier a
legii necruţătoare.
Adună lacrimile-n
ochi, apele-n ruptură –
În maluri,
blestemele – în gâtlej – nod.
Şi libertatea de
fier aruncă de pe noul pod
Liber-cugetătorul,
fragilă făptură.
Şi pe piept ne
adăposteşte vuiete şi gemete
Se lasă o aripă de
fier, acvilină.
Numai în cercul unei
legi enorme
Mă simt în largu-mi
– calmă – în lumină.
25.VII.1917
* *
*
Abia de privirăm în
ochi – fără ezitare;
Iar peste geamăt –
somn
Al tuturor
tronurilor – tron,
Al tuturor legilor –
ucaz legal.
După paragină – lan
de secară,
Râuri cu sinilie
apă...
Iar tu, tinere
bărbat,
Lasă-ţi pleoapă pe
pleoapă!
În vene – mierea.
Cine vine?
Este – el, somn –
de-nnoptare –
El
va potoli, el va stinge
Pătimaşa, mortala
sudoare.
24.IV.1918
* *
*
Dumnezeu
mă împlini
Cu luminoasă inimă,
de fier,
Cu har de cântec,
dar de lacrimi.
Dumnezeu mă îngrădi
Cu albe stindarde.
Dumnezeu mă ocoli
Cu flacără de carne.
Drapelul – sus!
Peste noi
Dumnezeu şi astăzi o
să apară!
Mai grea decât
piatra
Este a cărnii pară!
Mai 1918
* *
*
Cavaler semănător
îngerului –
Datorie! – celestă
santinelă te ştiu!
Alb monument al
mormântului
Pe trupul meu viu.
După spatele-mi
înaripat
E duhovnicescul chelar,
Veghetor în fiece
noapte lângă pat,
Al fiecărei dimineţi
clopotar...
Patimă şi tinereţe,
şi mândrie –
Toate mi s-au dat
fără bunt şi toană,
Pentru că tu roabei
a fost să fie
Primul a i te
adresa: – Doamnă!
14.VII.1918
* * *
Stea peste leagăn –
şi stea peste sicriu!
Iar în mijloc –
troian siniliu –
Viaţa întreagă. –
Chiar de sunt mama ta,
Mai mult nu am ce-ţi
spune,
Steaua mea!
4.I.1920
PSYCHE
Punci şi miez de
noapte. Punci – şi Puşkin,
Punci – şi pipa din
buştean
Pufăitoare. Punci –
şi bombănit
De banali pantofi pe
răguşite
Duşumele. Şi – ca o
nălucă –
În semicercul arcei
– a pasăre –
A fluture de noapte
– Psyche!
Şoaptă: „Dumneata
încă nu dormi?
Eu – am venit de
rămas bun...” Privirea-i plecată.
(Poate că cere iertare
Pentru viitoarele
năzbâtii
Din noaptea în
curs?) Oricare degeţel
Ale mânuşiţelor ce
Vă căzură pe umeri,
Fiece perlă de pe
gâtul lin
Sunt sărutate de o
sută de ori.
Şi în vârful
degetelor – ca draga! –
În piruetă – a
nălucire –
Intră în zbor. –
Punci – şi miezul de noapte.
Din nou
zburătăcindu-se: „Ce mai memorie!
Am uitat evantaiul!
Întârzii... În prima
pereche
A polonezei...”
Aruncând fulgarinul
Pe un umăr – smerit
–
La braţ cu poetul –
Psyche
Pe fremătătoarele
trepte
E condusă în pledul
ei ascunzând
El însuşi lăbuţele,
aria lupului
Arând-o... – „Cu
Dumnezeu!”
Iar
Psyche
Căzând la pieptul
însoţitoarei – oarbă
Sperietoare în
boneţică – fremătă îngrijorat:
Au nu cumva i-ar fi
ars mănuşa
Înfocatul sărut al
arapului?...
-------------------------------------
Punci şi miez de
noapte. Punci şi cădere
De cenuşă pe
persianul
Halat galben deschis
– şi a veşmintelor banale
Spumă vidă
În oglinda
prăfuită...
Martie, 1920
* *
*
Nu vreau nici amor,
nici onor:
– Îmbătătoare. – Nu
cunosc lăcomia!
N-aş
jindui barem un merişor
– Ademenitor – de pe
tejghea.
Ceva ca lanţul se
târăşte, îmi aţine urma,
Curând cu tunet va
detuna.
– Cât aş vrea,
Cât aş vrea –
Să mor încet,
Încetişor!
Iulie 1920
* *
*
Şoapte nocturne:
mână
Ce aruncă mătăsuri.
Şoapte-n noapte:
mătăsuri
Ce netezesc buze,
guri înfocate.
Socotelile
Tuturor geloziilor
de peste zi –
Şi izbucnirea
Tuturor
antichităţilor – şi încleştând fălcile –
Se potoli
Vorba –
În foşnete...
Şi fila
În sticlă...
Şi al păsării dintâi
şuierat.
– Cât de curat! – Şi
respirul.
Nu cel dorit. – A şi
plecat.
Pleacă şi ea.
Şi tresăritul
Umărului
Sfârşit
Pecetluit.
Apoi în astă
deşertăciune a deşertăciunilor
O spadă: aprinsul
zorilor.
16.VI.1922
CEASUL SUFLETULUI
În adâncul ceas al
sufletului şi nopţii,
Ce nu se află pe
cadranul ornicului,
Îi privii adolescentului
în ochii căprui,
Neaflaţi pe noptosul
cadran al cerului,
Ca şi ai nimănui,
după stăvilar îndoit
– Fără memorie, pe
margini de peruzea! –
Odihnindu-se... De
unde în infinit
Începe chiar
vieţuirea ta.
A lupoaicei romane
ce-ncărunţeşte
Privire, în ţânc
prevăzând – Roma!
Maternitatea care în
vise citeşte –
A stâncii... Numele
meu n-au a-l purta
Pierderile... Şi
iată, se ridică
Învelişuri – pagubă-n
mare avuţie! –
Astfel cândva peste
coşul de trestie
Se înclinase a
Egiptului fiică...
14.VII.1923
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu