duminică, 27 iulie 2014

MARINA ŢVETAEVA: "CEASUL SUFLETULUI"




S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron, care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi fiica şi soţul, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breala poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc.  Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologie avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poetese ale lumii.


*      *      *

Abia de privirăm în ochi – fără ezitare,
Abia glasul nostru până la urlet e înălţat,
Că îndată gâtlejul ni l-a şi înşfăcat
Mănuşa de fier a legii necruţătoare.

Adună lacrimile-n ochi, apele-n ruptură –
În maluri, blestemele – în gâtlej – nod.
Şi libertatea de fier aruncă de pe noul pod
Liber-cugetătorul, fragilă făptură.

Şi pe piept ne adăposteşte vuiete şi gemete
Se lasă o aripă de fier, acvilină.
Numai în cercul unei legi enorme
Mă simt în largu-mi – calmă – în lumină.

25.VII.1917

*      *      *

Abia de privirăm în ochi – fără ezitare; 
Iar peste geamăt – somn
Al tuturor tronurilor – tron,
Al tuturor legilor – ucaz legal.

După paragină – lan de secară,
Râuri cu sinilie apă...
Iar tu, tinere bărbat,
Lasă-ţi pleoapă pe pleoapă!

În vene – mierea. Cine vine?
Este – el, somn – de-nnoptare –

El va potoli, el va stinge

Pătimaşa, mortala sudoare.

24.IV.1918


*      *     *

Dumnezeu mă împlini

Cu luminoasă inimă, de fier,
Cu har de cântec, dar de lacrimi.

Dumnezeu mă îngrădi
Cu albe stindarde.
Dumnezeu mă ocoli
Cu flacără de carne.

Drapelul – sus! Peste noi
Dumnezeu şi astăzi o să apară!
Mai grea decât piatra
Este a cărnii pară!

Mai 1918



*     *      *

Cavaler semănător îngerului –
Datorie! – celestă santinelă te ştiu!
Alb monument al mormântului
Pe trupul meu viu.

După spatele-mi înaripat
E  duhovnicescul chelar,
Veghetor în fiece noapte lângă pat,
Al fiecărei dimineţi clopotar...

Patimă şi tinereţe, şi mândrie –
Toate mi s-au dat fără bunt şi toană,
Pentru că tu roabei a fost să fie
Primul a i te adresa: – Doamnă!

14.VII.1918


*     *      *

Stea peste leagăn – şi stea peste sicriu!
Iar în mijloc – troian siniliu –
Viaţa întreagă. – Chiar de sunt mama ta,
Mai mult nu am ce-ţi spune,
Steaua mea!

4.I.1920


PSYCHE


Punci şi miez de noapte. Punci – şi Puşkin,
Punci – şi pipa din buştean
Pufăitoare. Punci – şi bombănit
De banali pantofi pe răguşite
Duşumele. Şi – ca o nălucă –
În semicercul arcei – a pasăre –
A fluture de noapte – Psyche!
Şoaptă: „Dumneata încă nu dormi?
Eu – am venit de rămas bun...” Privirea-i plecată.
(Poate că cere iertare
Pentru viitoarele năzbâtii
Din noaptea în curs?) Oricare degeţel
Ale mânuşiţelor ce Vă căzură pe umeri,
Fiece perlă de pe gâtul lin
Sunt sărutate de o sută de ori.
Şi în vârful degetelor – ca draga! –
În piruetă – a nălucire –
Intră în zbor. – Punci – şi miezul de noapte.
Din nou zburătăcindu-se: „Ce mai memorie!
Am uitat evantaiul!
Întârzii... În prima pereche
A polonezei...” Aruncând fulgarinul
Pe un umăr – smerit –
La braţ cu poetul – Psyche
Pe fremătătoarele trepte
E condusă în pledul ei ascunzând
El însuşi lăbuţele, aria lupului
Arând-o... – „Cu Dumnezeu!”
                                          Iar Psyche
Căzând la pieptul însoţitoarei – oarbă
Sperietoare în boneţică – fremătă îngrijorat:
Au nu cumva i-ar fi ars mănuşa
Înfocatul sărut al arapului?...
-------------------------------------  
Punci şi miez de noapte. Punci şi cădere
De cenuşă pe persianul
Halat galben deschis – şi a veşmintelor banale
Spumă vidă
În oglinda prăfuită...

Martie, 1920


*     *     *

Nu vreau nici amor, nici onor:
– Îmbătătoare. – Nu cunosc lăcomia!

N-aş jindui barem un merişor

– Ademenitor – de pe tejghea.

Ceva ca lanţul se târăşte, îmi aţine urma,
Curând cu tunet va detuna.

– Cât aş vrea,
Cât aş vrea –
Să mor încet,
Încetişor!

Iulie 1920


*     *     *

Şoapte nocturne: mână
Ce aruncă mătăsuri.
Şoapte-n noapte: mătăsuri
Ce netezesc buze, guri înfocate.
Socotelile
Tuturor geloziilor de peste zi –
Şi izbucnirea
Tuturor antichităţilor – şi încleştând fălcile –
Se potoli
Vorba –
În foşnete...
Şi fila
În sticlă...
Şi al păsării dintâi şuierat.
– Cât de curat! – Şi respirul.
Nu cel dorit. – A şi plecat.
Pleacă şi ea.
Şi tresăritul
Umărului
Sfârşit
Pecetluit.

Apoi în astă deşertăciune a deşertăciunilor
O spadă: aprinsul zorilor.

16.VI.1922

CEASUL SUFLETULUI


În adâncul ceas al sufletului şi nopţii,
Ce nu se află pe cadranul ornicului,
Îi privii adolescentului în ochii căprui,
Neaflaţi pe noptosul cadran al cerului,

Ca şi ai nimănui, după stăvilar îndoit
– Fără memorie, pe margini de peruzea! –
Odihnindu-se... De unde în infinit
Începe chiar vieţuirea ta.

A lupoaicei romane ce-ncărunţeşte
Privire, în ţânc prevăzând – Roma!
Maternitatea care în vise citeşte –
A stâncii... Numele meu n-au a-l purta

Pierderile... Şi iată, se ridică
Învelişuri – pagubă-n mare avuţie! –
Astfel cândva peste coşul de trestie
Se înclinase a Egiptului fiică...


14.VII.1923

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu