ACCES LA MEMORIE

22.XII.1993

La prezentarea volumului de poeme „Iluzia necesară”, la Casa Dosoftei din Iaşi, organizator şi amfitrion ne-a fost poetul şi muzeograful Lucian Vasiliu. Prezent, oarecum taciturn, şi poetul Cezar Ivănescu.

Iată un extras din ce a spus Ioanid Romanescu, care mi-a fost susţinător şi lector de carte: „Onorat auditoriu, ne aflăm într-un şir de zile cu multe comemorări. Comemorăm, în primul rând, 300 de ani de la dispariţia lui Dosoftei. Am comemorat, ieri, 10 ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu. Astăzi, s-a aniversat la Iaşi, ca şi în alte centre din ţară, patru ani de la începutul revoluţiei din 1989.

Să salutăm mai întâi în mijlocul nostru oaspeţii – pe domnişoara Beata Podgorska de la Catedra de Slavistică, de asemenea pe poetul Leo Butnaru, poet român de la Chişinău. În ce priveşte volumul de poeme «Iluzia necesară», foarte bine remarca Ioan Holban, – a făcut trei observaţii de supleţe – prima: modernitatea poeziei lui Leo Butnaru, criteriu de care a ţinut seamă şi editura «Princeps»; a doua chestiune – că valoare poeziei sale nu se deosebeşte măcar prin nuanţe de valoarea colegilor săi de generaţie aflaţi în dreapta Prutului; că el pur şi simplu este scriitor român; aşa cum între cele două războaie mondiale un scriitor rus declara „Patria mea este limba rusă”, şi sintagma a fost preluată de Nichita Stănescu – „Patria mea este limba română”, şi Leo Butnaru poate să spună cu fruntea sus că patria lui este limba română, pentru că este un scriitor foarte atent, foarte receptiv la valorile clasice ale literaturii române şi, dacă vrei într-adevăr să înveţi limba română bine, o poţi învăţa şi fără televizor şi chiar în condiţii mai grele de comunicativitate, având la dispoziţie doar pe Eminescu. Opera lui Eminescu este suficientă, aş spune eu, pentru a învăţa bine şi chiar profund limba română. Faţă de argumentele aduse de criticul Ioan Holban, eu aş mai avea ceva – nu ştiu dacă mai importante sau nu şi le spun cu acea sinceritate a unui coleg mai în vârstă, recunosc, căci faţă de acel argument există poate şi un orgoliu al editurii «Princeps» de a publica volume bune de poezie şi doresc acestor editori, dl Baghiu şi dl Moisuc, în primul rând succese în efortul lor care este extraordinar pentru a depăşi urmările inflaţiei galopante, de a scoate şi cărţi de poezie.

Calităţile poeziei lui Leo Butnaru reies mai bine vizavi de text. Îi pot fi remarcate, desigur. Dar eu am să mă opresc la câteva sau măcar la două.

În primul rând, e o poezie care vine din cultură, o poezie care are orgoliul rostirii, pentru că autorul în cauză nu doreşte să capete, ştiu eu, credibilitate poetică, mai nou cum se vorbeşte; nu doreşte să scrie urături pe teme politice sau lozinci puse pe note, cum spunea mai înainte marele nostru critic George Călinescu. El doreşte pur şi simplu să scrie o poezie trăită în limba română, pentru că oricât ai fi de bun politician, dacă nu eşti dublat, susţinut de propria artă, ca scriitor, ca pictor, mă rog, muzician, dacă eşti în parlament sau senat, nu ai succes, pe când poţi face un mult mai mare serviciu unei spiritualităţi, exprimându-te, în primul rând, la un înalt nivel în artă. Aceasta o spune şi Heideger. Filosofiile trec, partidele trec, însă popoarele rămân. Şi popoarele au nevoie de spiritualitate care să le reprezinte. Deci, dincolo de urăturile pe care le-am auzit noi, cei din dreapta Prutului, înainte de ’89, şi pe care le auzim şi acum, probabil cu titlurile schimbate foarte multe dintre ele, lansate de către cei care au fost şi sunt în continuare culmea în parlament sau în senat; dincolo de urăturile, zic, şi ale unor confraţi de dincolo, scuzaţi tautologia, – există opere serioase, artistice, literare ale colegilor noştri şi, cum bine remarca şi colegul Ioan Holban, nu este vorba decât de o cunoaştere reciprocă. Nu este vorba de intrarea românilor în România sau de intrarea României în Europa.

Sunt sigur că, dacă peste câteva milenii se va vorbi şi despre poezia scrisă în limba română, operele aparţinând unor scriitori ca Leo Butnaru vor fi receptabile, vor trezi interes şi vor merge la sufletul omului. Încă o dată mă bucur că pot vorbi despre un coleg pe care îl respect foarte mult şi cred că este mai bine să întindem astfel o mână de ajutor fraţilor noştri, făcând ceva ca să ne cunoaştem reciproc, decât să dăm doar declaraţii scrise sau vorbite şi după aceea să uităm”.

Apoi, după lansare… o prelungire de program la Ioanid, la prima sa soţie. Taclale interminabile. Se ajunge la pasiunea şahului. Romanescu şi Spinei se încleştează pe la ora 1,30 după miezul nopţii într-un război troian. Nebunie aproape frumoasă. La vamă – vameşii mai cuminţi decât noi… Ajungem cu bine.

16-17-18.XII.1993

Focşani, „Saloanele Dragosloveni”. Boloteşti, locul de baştină al mireanului Moţoc care, prin mila Domnului, avea să ajungă Mitropolitul Vaarlam. Dar de Crăciun – câte un brad, pentru mine, Spinei şi Burac. Mici neînţelegeri, în dependenţă de caractere, temperamente şi… generaţie. A. s-a supărat. E ca şi cum un hobby al său…

Traian Olteanu către mine: „Bătrâne, pe 25 ianuarie te invit să-ţi înmânez premiul Revistei V”.

Cu câteva zile mai înainte, avusesem semnalul cărţii de poezie „Puntea de acces” (Chişinău, „Hyperion”). Emoţii confuze. „Iluzia necesară” (de la Iaşi) mi-a adus mai multă bucurie.

8.I.1994

Au devenit sau poate doar devin (încă) o modă aşa-zisele-întru-îndreptăţire „premii personale”. Adică, unui aproape bogătan de amplasament recent îi trăsneşte în cap ideea să li se dea nişte bani unor scriitori – X, Y, Z –, precum în cazul lui Arc. Opaiţ cu nănaşii săi Leviţchi, Cimpoi, Arcadie. Şi declară: Acestea sunt premii personale! Bine, de ce nu le zic, domnule, pre nume? De fapt, sunt nişte… ajutoare umanitare. E drept, necesare şi ele, dar nu cu titlu de premii. Nişte binefaceri. De ce să le pui în relaţie cu scara valorică? De obicei, ajutoarele umanitare se oferă celor năpăstuiţi, handicapaţi, celor suferinzi. Dar dacă le zici premii, le poţi da cui doreşti. Pentru merite, cică. Să fim serioşi: zicând premii, nu poţi totuşi anihila completamente sentimentul de umilire… solemnă, de ridicare a gestului de calicie la nivelul de valoare şi demnitate. (E drept, cei trei amintiţi sunt de reală valoare…)

Cam aşa s-au acordat premiile literare (îmi vine să le iau între ghilimele) ale USM pentru anul 1993… Au venit cu ajutoare umanitare Opaiţ şi Soros… Ce bucurie!

Prin Nicolae Fabian, Marin Mincu mă roagă să-i telefonez la Bucureşti. Problema? Interviul ca semn că sunt om al cuvântului. Păcat însă, zice, că a ieşit cam lung şi cu câteva erori. Se interesează dacă vine sau nu la Chişinău Eugen Coşeriu. La Constanţa i se va acorda titlul Doctor honoris causa… Dezamăgit de C., M. şi D., pe al doilea mai că înjurându-l pentru fanfaronadă şi nerespectarea promisiunile: se vorbiseră parcă să editeze împreună nişte cărţi, însă M. s-a cam caţavencit, căutând profituri aiurea. D. nu i-a răspuns nici până astăzi la întrebările pe care i le-a lăsat vara trecută. Cimpoi, cică, e absorbit de impresiile efemere de măreţie obţinută prin posturi şi titluri…

Apoi, brusc, o ofertă: „Domnule Butnaru, la editura mea, Pontica, am publicat câteva volume de poezie ale unor autori valoroşi, Muşina (n-am reţinut alte nume – n.m.). Dar deocamdată îmi lipseşte şi o importantă prezenţă basarabeană. M-am gândit să o încep cu dumneavoastră. Am citit şi am auzit lucruri frumoase despre poezia dumitale…” Intervenţia mea – surdo-bâlbâită, aproape. Dar îmi revin şi îi spun că chiar am gata manuscrisul unei cărţi noi (ad hoc, renunţ să o mai prezint editurii „Porto-Franco”).

Între timp, am şi expediat manuscrisul, „Cap şi pajură”, prin fiica Lidie Hlib ce pleca la Bucureşti. Ieri, Mincu urma să se întoarcă de la Constanţa… Pe marţi, miercuri îi voi telefona.

Citesc „Jurnalul de la Tescani” al lui Andrei Pleşu şi trag concluzia că, în ce priveşte aratul, arătura la conacul Enescu se respectă o tradiţie niţel barbară, pentru că chiar aşa am văzut noi brazdele, cu Zinovia, însoţiţi de Octavian Voicu, acum vreo trei ani, când am fost în vizită la Tescani; tocmai aşa, precum le descrie Pleşu: terenul „proaspăt arat (cu nişte brazde enorme, barbare, preistorice)”!! Exact aşa! Brazde dure, adânci, văluroase. Am călcat şi noi prin hândichiurile lor şi, îmi amintesc vag, aproape ca şi Pleşu, când priveam  brazdele, ca niciodată (ba eu a mai multa oară; văzusem adânci întorsături de humus pe ghiolul nostru din Negureni, când secase în vară, apoi în cătunul Cersac, în enorma plantaţie de nuci, pe care o defrişase colhozul – nemilos, cu enorme pluguri şi tractoare S 100 – pluguri de plantaj, pare-se, le zicea); oricum, priveam vălătucirea aproape misterioasă a cernoziomului, realizând, ca şi Pleşu, „alcătuirea incredibilă (sub. în text – n.m.) a pământului; a pământului nud. E substanţa cea mai lipsită de determinări din câte există: culoare incertă, formă inexistentă, constituţie indescriptibilă altfel decât prin analogie cu neantul. Când spui «materie», nu-ţi poţi reprezenta o mai adecvată corespondenţă sensibilă decât pământul”.

Şi încă un detaliu: de la Tescani, în stânga, se află un sat numit Scorţeni, exact precum la noi, la Negureni: Scorţenii de peste dealul Chersacului.

E adevărat, destui scriitori, astăzi, sunt catastrofaţi sub aspect editorial. E drept, printre ei şi multe mediocrităţi descurcăreţe cred că sunt deja scriitoare, găsind fel de fel de sponsori senzuali, care-şi lansează protejatele din patul de toleranţă pe culmile Parnasului.

Andrei Pleşu are un geniu deosebit al formulărilor la care am râvnit şi eu, în acest caz condiţiile obiectiv-subiective lăsându-mi doar şansa de a transcrie, de a cita, reţinând din „Jurnal…” următorul portret-anti: „Scriitorul de azi, la Tescani: nu iese decât cu greu din cameră, nu priveşte în jur decât constrâns şi plictisit. «Bun – îţi spui – n-are sentimentul naturii. E, probabil, o fire livrescă». Dar îţi intră în cameră şi n-are nici cea mai mică pornire să-ţi răsfoiască prin cărţi. Intri la el în cameră şi nu vezi nicio carte. Doar hârtie de scris. Şi pixuri. Aşadar, nici natură, nici cărţi. Ce atunci? Experienţa oraşului şi tribulaţiile Eului propriu. Autoscopie şi anecdotică, citadinism şi intimism. Ambele, în variantă minoră, fără problematică, fără abis. O exhibiţie de «stări» şi metafore” (p. 68-69).

Pare-se, de ieri-azi mă determin să scriu cu î  din a (Â). Cine şi cât se vor opune acestei revizuiri care, zău, nu-mi place nici mie?

19.II.1994

… Pentru că zice Camus în „Mitul lui Sisif”: „Un om este şi mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”. Şi are oarecare dreptate.

Dar eu cred că n-ar trebui să las completamente sub tăcere anumite întâmplări din ianuarie-februarie. Primo – călătoria, între 17-18 ianuarie, la Focşani, unde mi s-a decernat premiul „Revistei V” (opera omnia). Secundo – 5-6 februarie, împreună cu Arcadie Suceveanu, la iniţiativa lui Mihai Pânzaru, călătorim şa Rădăuţi. Ad hoc, duminica, la librăria centrală din urbe, mi se pune la cale o lansare de carte – placheta „Şoimul de aur”. Arcadie vorbeşte foarte inspirat. Apoi, dl Fodor, activist la Institutul privat Bucovina-Basarabia, dl Gheorghiţă, directorul librăriei…

Dl Fodor, fost aviator, trebuie ţinut minte şi pentru trandafirii pe care, o vreme, călătorind la Chişinău, i-i dăruia dnei redactore de la „FM” Jmereneţcaia (story-ul lui M. Pânzaru).

Ne-am întors duminică. Facem popas la Iaşi, la dna Ioana. Dânsa alarmată de porcăria pusă la cale la Chişinău cu aşa-zisa „Casa noastră…”. Derbedeii politicaştri  se vânzolesc a niţică agonie… „Personalităţi” alde Marian, Suruceanu, ba chiar şi alde Snegur & K^o…