66 DE GĂLEŢI CU OUĂ

26.IV.1994

Povesteşte Nic. Marciuc – cât a mai îngăduit cu TIR-ul în vama de la Albiţa, văzu multe. Să zicem, 66 de găleţi cu ouă pe care 33 de ţărani din Cărpineni le duceau la târg la Huşi. Într-un autobuz care nu avea atâtea locuri, 33, încăpuseră bieţii săteni cu cele 66 de găleţi cu ouă, ouă cu care colhozul agrarianului agresiv D. Creţu le plăteşte, în loc de bani, munca. Serviciul sanitar vamal le cere acte care să adeverească buna calitate a mărfii. Ţăranii sunt în derută, neavând atare certificate. Doamna de la control e de neînduplecat: „Vă întoarceţi şi îmi aduceţi actul. Nu vă pot permite, pentru că pot rămânea fără lucru”. Tratative grele, îndelungi. În fine, sentimentul de milă îşi spune cuvântul: cărpinenii sunt lăsaţi să treacă, dar să nu plece mai departe de Huşi, să nu inunde ei România cu albeaţa produsă de găinile colhozului agrarianului Creţu…

4.V.1994

Ieri, telefon de la Laurenţiu Ulici. Problema: să afle cine este ne-onestul director al editurii „Hyperion”. Din nou e revoltat Gellu Naum, care mai avusese conflict pe bază de piraterie cu această instituţie. (Întru aplanarea neînţelegerilor, plecaseră doi reprezentanţi ai „Hyperion”-ului. Marele suprarealist a primit ceva onorariu, în contul muncii prestate i s-a transportat şi un televizor color.) Însă editura chişinăuiană continuă să lanseze opere literare traduse de Naum (de data aceasta un Stendhal), fără să-l pună la curent pe românizatorul lor. Unde mai pui că pentru respectiva lucrare (deocamdată nu ştiu care) distinsul poet are încheiat contract cu editura „Moldova” din Iaşi.

Ulici nu avu cum să găsească pe cineva la telefon, la „Hyperion”. In corpore, personalul e într-un nedeclarat concediu forţat pe cont propriu, din cauza instabilităţii şi tâmpeniilor de piaţă basarabeană.

Îi voi telefona lui Valeriu Matei, să-l pun la curent.

Laurenţiu Ulici îmi spune că marea adunare a scriitorilor români va avea loc pe 16 mai la Teatrul Naţional din Bucureşti. Suntem invitaţi şi noi, vreo 6 persoane, însă pe cont propriu. Cam costisitoarea adunarea, dar să vedem…

12.V.1994

Prin Arcadie Suceveanu, care a fost la Cluj, Virgil Mihaiu îmi transmite (mai) recentul său volum de versuri „Paradis pierdut în memorie”. L-am şi citit. Unele concetti – excelente. Să zicem: „În tot acest crepuscul/ doar flama limbii tale/ îmi luminează cerul gurii” (Epifanie). Sau: „Trăieşte în sărăcie/ ca să-şi poată permite/ a scrie/ cuvinte ce mult au să-l coste”. Iar autograful e următorul: „Invulnerabilului meu amic, poetului de anvergură Leo Butnaru – alte câteva poeme (predate, în majoritate, editurii acum 14 ani). Cu speranţa cât mai multor revederi fericite şi cu cele mai bune sentimente – Virgil, 6 mai 1994”.

Cu Virgil şi alţi colegi dragi sufletului meu e posibil să mă întâlnesc pe 16 mai, la Bucureşti, la Adunarea generală a scriitorilor români (Teatrul Naţional). De la Chişinău, din câte am înţeles, vom pleca o ceată bună, numeroasă şi pestriţă. Eu cu Ioan Mânăscurtă avem treburi cu dl Neţoiu: ne-a spus azi că ne oferă un film, două ale cărţilor pe care ni le încredinţează pentru editare.

Victor Prohin mă întreabă dacă mi-am văzut versurile şi ghicitorile în revista „Liliput”  care apare la Galaţi. Eu – strâng din umeri. Victor îmi arată numerele acestei reviste (le-a procurat de la librăria USM „Luceafărul”) în care sunt reproduse  un poem şi câteva ghicitori, cu menţiunea că au fost preluate din cartea mea „Papucei cu felinare”, tipărită încă în 1989.

Paştele blajinilor la Negureni. O noapte mânem la Orhei, la Costică şi Liduţa Munteanu. Superbă, generoasă familie. Costică – mereu aţos-ingenios, strigă peste gard către un nepot al doctorului Benea, frate cu poetesa Marcela Benea: „Bă Roman, ce eşti tu, bre?” Piciul (n-are nici trei ani împliniţi) răspunde ferm, sonor: „Eu sunt român!” Alte istorioare cu generaţia/ generaţiile în devenire.

14.V.1994

Pe strada Ion Pelivan, fostă a Comunei, în atelierul pictorului Anatol Danilişin, de unde mă întorc, pe la miezul nopţii, cu două lucrări foarte frumoase – un ulei şi o acuarelă oferite respectuos de amfitrion.

15-21.V.1994

Pe 15, duminică, plecăm la Adunarea generală a scriitorilor români, PAZ-ul USM. Echipa: Cimpoi, Vangheli, Suceveanu, M. I. Ciubotaru, N. Popa, Galaicu-Păun, Gârneţ, Ion Ciocanu cu frăţâne-său Vasile, Gh. Marin, Ar. Cupcea-Josu; sosiţi pe alte căi – V. Grosu şi L. Bălteanu, I. Mânăscurtă… Drum aproape bun. La Bârlad, ne aşteaptă editorul german Ulrich Ianetzki cu care ne întreţinem la primăria acestui străvechi târg moldav.

Popas îndoliat lângă crucea pusă pe locul unde s-au săvârşit inimoşii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici.

La Bucureşti, cazaţi în unul din căminele Ministerului Culturii, colţ Calea Dorobanţilor / Ştefan cel Mare, vizavi de restaurantul „Perla”. Condiţii modeste, de campanie, de bivuac literar.

Adunarea – la Teatrul Naţional, sala mare oferită gratis de domul director, prozatorul Fănuş Neagu. (Apropo, F. Neagu, împreună cu ginerele său, regizor aici, cică au întocmit următorul repertoriu de perspectivă: spectacolele „Cinsano de Berjerac”, „Livada cu vişinată” şi „Risling al III-lea”, iar eu plusez: „Aligotello”).

Nu cutez să descriu ceea ce este imposibil de descris: o adunare a scriitorilor. Cvorumul lipsă. Din 1 800 de membri prezenţi circa 500… Derută, confuzie şi niţică speranţă mocnind sub cenuşa pe care prozatorul Dumitru Savu a adus-o într-o pungă tocmai de la Cluj-Napoca, cenuşă pe care fosta conducere a USR să şi-o presoare peste creştet. Fosta, dar şi actuala conducere, deoarece s-a ajuns la următoarea soluţie: îi mai lăsăm pe ei încă pe un an, să-i vedem şi să ne mai vadă…

Chef cu bere la Casa Vernescu. Eu, destul de răcit, cu mutra cam crispată de temperatură. Discuţii cu Ion Stratan (pe cartea sa „Lux” îmi scrie: „Strălucitului Poet şi Om de spirit Leo Butnaru, cu dragoste frăţească şi urări din inimă”); deci, împreună cu Ion Stratan, Eugen Suciu, Lucian Vasilescu, Marian Drăghici stăm la o votcă (eu la o „Cola”) oferită de George Bocşa, „sponsorul tinerei generaţii”, precum îi zic cei de o seamă cu el. Apare şi Marius Moisuc, dintre ultimele cărţi ale editurii „Princeps” oferindu-mi-o pe cea a lui Mircea Ciobanu „Regele Mihai şi exilul românesc”, pe care distinsul autor şi director al „Cărţii româneşti” îmi lasă un copleşitor, măgulitor autograf: „Poetului şi prietenului Leo Butnaru, cu preţuire pentru arta lui”.

Alte îmbrăţişări frăţesc-colegiale şi strângeri de mână cu Ioanid Romanescu (arată trist şi bolnav), Traian Olteanu, Doina Cetea, Horia Bădescu, Florin Muscalu, Ion Cocora, Cezar Baltag, Virgil Mihaiu, Gellu Dorian, Gabriel Chifu, Marius Tupan, Laurenţiu Ulici, Anghel Dumbrăveanu, Horia Zilieru etc., etc.

Unii dintre chişinăuieni depun cereri de a fi primiţi în Uniunea Scriitorilor din România. Deci, pe 16 şi 17 mai 1994 fuzionăm cumva. (Eu am carnet USR din anul trecut.)

Eu cu Ioan Mânăscurtă rămânem în vederea tratativelor cu editurile „Uranos” (datoare nouă, perfida, cu 6 mii de dolari) şi „Colosseum”. Tratative grele, parţial reuşite. Bucureştii – sufocaţi, asfaltul se topeşte, tocurile pantofilor de damă se înfig în clisa neagră-gri a trotuarelor încinse; sute de mii de sticle de „Pepsi”, „Cola” etc. băute de lumea nu prea bogată ca să plătească de la 250 – la 500 de lei per atare recipient…

La „Lăptăria lui Enache” a fost inaugurată şi terasa „La Motor”. Liviu Husar – generos ca totdeauna. Duminică, la Lăptărie-Club de jazz l-am revăzut pe John Răducanu. De data aceasta era mai sobru şi mai în formă.

Pe 19 mai, la 14,20, la Aeroportul Băneasa, aşteptăm să urcăm în avionul de Chişinău. Zborul e reţinut mai bine de 3 ore. Motivul: furtună în capitala de pe Bâc. Un pic afectat de votci mici în această pauză uriaşă, Ioan Mânăscurtă întreabă pe câte vreun angajat la Bănesa: „Domnule, cum e posibilă furtună la Chişinău în lipsa noastră? De obicei, noi punem la cale furtunile de-acolo”.

Iar azi, 21 mai, de comun acord cu Andrei Burac, renunţăm de a încropi dolăraşi pentru călătoria la Taipei. De unde, de la cine adunăm circa 4 mii de dolari de căciulă (de iarnă) sau de pălărie (de vară)? Rămânem la iluziile necesare, gândindu-ne la posibilele şanse ce ne-ar surâde în anii ce vin…

27/28.V.1994

O fascinantă călătorie la Vatra Dornei, prin Ţara Dornelor şi prin cea de dincoace de neguri, în Ardealul Bistriţei, Năsăudului. Invitaţia veni din partea primarului dornean Petru Ţăranu. Echipa – Gheorghe Vodă, Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru, acest coleg dovedindu-se a fi şi un bun şofer de cursă lungă şi sinuoasă pe zigzagurile montane. Cazaţi la hotelul „Bradul” ce e prag în prag cu hotelul „Călimani”. În coasta blocurilor de locuit – izvoare cu ape minerale. Seara, coborând de pe culmi, miroznele de cetini şi răşină îmbălsămează Vatra Dornei.

Multă poezie în toponimie şi peisaj. Călătorie în satele Liniştea, Panaci (acesta, cică, ar putea avea legătură cu panaceul antic; medicul ce caută panaceul). Dl Ungurenu, patron al unor unităţi de producere a brânzeturilor, inclusiv a şvaiţerului, ne sponsorizează prima zi de sejur, ne face o utilă excursie prin încăperile unde se produc roţi mari, unele până la 60 de kilograme, de brânzeturi. Munţii: 12 Apostoli, Ouşorul, Inelul etc. A doua zi, duminica, plecăm la Valea Bârgaielor (îmi vorbise Aurel Rău de ea; vale prin care, după expresia lui Luican Blaga, curge poezia). Plecăm spre Bistriţa, unde ne întâlnim cu dl primar Toniuc, unul din cei care a câştigat alegerile pe lista ecologiştilor. Inginer de profesie, pare a nu se pricepe, deocamdată, la protocoale şi discuţii cu de-ale lumii. Apoi demarăm spre Năsăud, oprindu-ne în Prislop, actuala comună Liviu Rebreanu, vizitând casa muzeu a autorului „Răscoalei”, „Pădurii spânzuraţilor”, „Ion” etc. Ghid ne este dl Marian (?...), pedagog de profesie, născut la Bălţi, plecat de acolo pe când avea doar 2-3 ani.

De aici – spre Hordou, actualmente comuna Coşbuc, la casa-muzeu a Poetului ţărănimii. Popas la Telciu, de unde e familia Gaftone, el – maior, soţia – funcţionară la primărie. Masă bogată, la sora dlui maior. Vizităm biserica din sat. Pe parcurs, găsesc o parafrază dulce-ironică pentru vorbăreţul nea Gicu: Statu-Palmă-Vodă-Cot.

Trecem prin comuna Moisei. Impresionantă biserica-bijuterie, construită sub îndrumarea relativ tânărului paroh Paul Ioan Tomoioagă. Portretul acestuia, ca cel al unui ctitor din vremi apuse, e pe peretele din stânga al pronaosului. Nu ar fi o încălcare de canon bisericesc? Ce să-i faci… Mai întâi zugrăvim, în semn de omagiu, chipul patriarhului României, apoi pe cele ale episcopilor de regiuni şi – de ce nu? – portretele celor mai simpli, mai modeşti slujitori ai cultului. Este, este aici şi o nedorită deplasare de accente… Încolo, parohul Tomoioagă e demn de toată consideraţia.

În faţa bisericii, dincolo de şosea şi de cale ferată, se află monumentul celor 29 de jertfe, asasinate de hortişti în 1944. Monument sumar, realist-alegoric. Sculptorul Gheza cred că a fost un ovreu ungur. Precum la noi monumentele epocii postbelice au fost, în majoritatea lor, executate de alogeni oarecum împământeniţi, presupun că şi cel de la Moisei intră într-un eventual context de conjunctură.