ELENA GURO (din revista "Argeş")

ORAŞUL

Dinspre abator miroase a sânge şi ruşine,

un câine fără coada s-a dat la gard cu dosul ridiculizat.

Închisorile sunt drepte şi liniştite.

Pălăriile damelor – garnisite cu flori în horbote de fum.

Priviri de pe trepte, de pe prag – deznădăjduite priviri.

Pietrele imploră, pe călău îl imploră...

Îmbulzeală, tramvaie, automobile

nu te lasă să priveşti în ochii ce plâng.

Trec, trec gri-întâmplătoarele,

fără a-şi schimba vreodată văzul de carton.

Şi spusese oroarea şi spusese taina:

„Se apropie ceasul şi dezonoarea cuiva”.

Frumuseţe, frumuseţe-n freamăt de seară

ce creează din dragoste şi creează din visare.

Transmite în fiecare respiraţie

imaginea batjocoritei înălţimi.

... Aşadar, întâmpinaţi cu batjocură orice poet!

Biciuiţi-l! Pentru ca el

să-şi asume propriul cântec ca pe o jertfă necesară.

Spre împărăţia puterii voastre merge cu chipul însângerat!

Pentru ca la ora când în faţa străzii lătrătoare

de pe obraji i se va prelinge sângele

să înţeleagă că în lumea măcelarilor şi automatelor

el veni să predice iubirea!

Pentru ca iubirea sa, eterna iubire s-o vândă

ca pe o rătăcită-scuipată, luată-n derâdere, –

iar în jurul său să hohotească, să hohotească în tâmpă disperare

cei împuterniciţi cu dreptul de-a ucide, jovialii!

Pentru că atunci când totul săvârşind, deja extenuat,

el, de râsul lumii, să cadă pe pietre ca într-o semiturmentare, –

pălării la modă, în ochii ce râd fără a clipi

s-a oglindit acelaşi vid de carton!

(1910)

VASILI KAMENSKI

                    Pentru N. S. Goncearova

Cearn-cealli-ai.

Din îngălbenite vremuri fălcoase

Ca un Curcubeu al Renaşterii

Se arcui surâsul bărcii cu pânzele-n vânt

Şi ososul grumaz bronzat.

Nisipurile fierbinţi

Mişcătoare sunt şi-mpotmolitoare,

Iar pietrele le-au deprins cu duritatea.

Liniile-s trasate de-o rariţă.

Cearn-cealli-ai,

Aprig sultan.

În haremuri tihnite covoare,

Purpurii mătăsuri

Abia de-nfăşoară trupul,

Ca prăpastia – smoala pletelor.

Ochii – fântâni. Sprâncene-ngemănate

Şi buzele – însângerate.

Al braţelor trosnet şerpesc,

Desen precis în colţul gurii,

Cearn-cealli-ai.

Dă-mi.

Ia.

Saadet? Ceriban? Ramzie?

Fii o narghilea

Neauzită,

Topeşte-te,

Dispari.

Dă-mi.

De eşti îndemânatic – ia.

Cearn-cealli-ai.

CONVALESCENŢĂ

Poftă de însănătoşire,

Somnul – un şir de fântâni fără fund

Şi oră de oră să suporţi muţenia bufetului şi sobei.

Ştiu, cei care iubesc am fost revocaţi de la dezlegare...

Picioare moleşite, coate vlăguite,

prelungi amurguri, ca o tânjire.

Corpul stă întins greoi şi neted

şi dorinţa de-a auzi spuse cu voce tare

două-trei cuvinte, pentru-a ne aprinde fantezia

cu o lumină-atât de dementă şi sonoră...

În pat, neascultător e moleşitul trup,

sclipirea vieţii doar pe jumătate-i pe înţelesul minţii.

Şi în acelaşi loc, neschimbat, lugubru,

din nou apare paloarea felinarului...

.........................................................

Din nou în vălmăşagul interminabilelor amurguri...

Aiuritoare înserări,

mă tem de voi.

(1913)

CÂNTECELE ORAŞULUI

Era dimineaţă, din pereţii de piatră

game de stropi cădeau în ceaţa ploioasă.

După sticla geamurilor, în stradă se întunecau

grele vegetaţii petersburgheze.

Gândeşte-te la stele, gândeşte-te!

Şi nu te teme de demenţa lămpilor radioase,

visează la febrilitatea ochilor şi a creierului,

la degetele trepidante ale muzicantului înainte de concert;

crede în ferestruicile însingurate

luminate peste oraş în noapte,

crede în menirea lor…

În veghea neliniştită de scânteia electrică!

Gândeşte-te la posibilitatea apropiatului eveniment,

la frământul scenei te gândeşte.

……………………………….

Felinarele au început să se aprindă,

se luminează bucătăriile din apartamente…

Eu îi şopteam omului cu plete lungi;

el se lipise de geam, nemişcat,

dintr-o dată auzind glasul promisiunilor copilului care a fost

şi simţind înfrigurările ce începuseră cândva noaptea.

Şi când, palid, se întorcea spre casă,

hălăduindu-şi ziua, semidement,

deja prin oraş mirosea a teatre –

se grăbeau caretele cu felinare;

şi în toate casele cu multe etaje,

pe pătratele arzătoare ale ferestrelor,

erau în toi reprezentaţiile vesperale:

se chirceau frunzele diavoleşti,

făceau semn palmierii fantastici,

tainice caricaturi –

se emoţionau umbrele chinezeşti.

*     *     *

În salonul alb, obidit de trabucurile

Comisionarilor, împărţiţi pe la mese:

Pe perete e răstignită o frescă,

Dezbrăcată de ochi mijiţi, priviri şterse.

Ea seamănă cu îndepărtata grădină

A îngerilor albi. Însingurată ca

O împărăteasă forţată de la tron să abdice,

Palidă, ea va suferi, va tăcea.

Calculate sunt foloase şi procente.

Despre procente, foloase au tot tratat.

Toţi socotesc şi vând voluptuos.

Şi doar de frumuseţe nu s-au interesat.

Însă ea se mai înfioară pe perete.

Ea mai respiră în fiece clipă, tainică,

Iar la picioarele ei se împart pământuri

Şi se pune-n mişcare pianina mecanică.
……………………………………….

Apoi pe uliţă mai e şi un felinar –

Neaşteptat de clar,

Nelalocul lui, parcă, de curat ca a Crăciunului Stea!

Dar nimeni din trecători nu observă

Cum, irezistibil de naiv, felinarul

Le zâmbeşte cu lumina sa.

……………………………………………….

Dar cei care vin aici

Viaţa să-şi dea în economii –

Ca să-şi înfăţişeze sufletul în casa lui Hristos –

Trebuie să-şi aducă aminte că

În cafenea

Fresca se topeşte de dor

Şi felinarul din stradă luminează

E ca o stea.

*     *     *

Pe nuieluşe lungi, se veştezesc condurii-doamnei.

Miroase acut arsura mocnită a zăcămintelor de turbă.

Însingurate, se plimbă suflete profunde.

De atâta arşiţă, vara s-a răscopt.

Nu mă atinge cu curentul tău urât...

Printre freamătele şi miroznele de răscopt

ale verii pe ofilite rătăceşte o privire îngândurată,

interogatoare şi tihnită.

Tânăr – cu eterna tinereţe a îngerilor – şi înţelept.

Impregnându-se întristat de apropiata sosire a nevolniciei,

de închisoare şi vlăguita izgonire din ţara verii.