POEME DE ILYA EHRENBURG

Din revista

 Născut la Kiev, unde a şi copilărit. Învaţă la Gimnaziul Nr.1 din Moscova, din care este exclus din cauza că frecventa un cerc de revoluţionari. În 1908 este arestat, eliberat pe cauţiune, dar, fără să aştepte procesul, fuge în Franţa. Decepţionat de ideile bolşevismului, se dedică exclusiv literaturii. Debutează cu volumul „Poezii” (1910), la Paris, unde, an de an, publică pe cont propriu alte plachete, expediindu-le prietenilor şi cunoscuţilor în Rusia („Vieţuiesc”, 1911; „Păpădii”, 1912; „Cotidian”, 1913...). Abia în 1916 editează cartea pe care o consideră reprezentativă – „Versuri despre ajun”, remarcată de V. Briusov, N. Gumiliov, S. Gorodeţki. Iar A. Blok, în articolul „Dandismul rus” (1918), se referă chiar la „o modă Ehrenburg”. Traduce din poezia franceză şi cea spaniolă, frecventează cercurile boemei pariziene, împrietenindu-se cu P. Picasso, A. Modigliani ş. a. E de presupus că se întâlneşte şi cu unii dintre intelectualii români, reprezentanţi ai avangardismului european, aflaţi şi ei în capitala franceză, drept argument putând servi şi un poem din 1914, care începe chiar aşa: „Aceiaşi români... Vin greu, ca mierea”. Revine în Rusia, însă revoluţia bolşevică o întâmpină cu ostilitate. Din 1921 locuieşte la Berlin. Dar, peste un timp, are şi o perioadă de creaţie pronunţat „sovietică”, în special în publicistica din anii celui de-al doilea război mondial.

Chiar dacă nu este subliniat în mod special ca aparţinând avangardei, o parte din poezia sa, precum o demonstrează şi mostrele traduse aici, ţine tocmai de spiritul modern, novator, care a caracterizat literatura începutului de secol XX.

*     *     *

Să aştepţi, până moare chiar şi memoria,

Ca ziua să devină de nestrăbătut,

Să te stingi lângă numele scump,

Alergând să ajungi umbră străină,

Spre a nu te încrede oglinzilor,

Până şi de perna ta tăinuind

Că lumina dragostei e de-ngropat,

De ascuns, de adumbrit,

Ca, întâmplător, degetele să nu trosnească,

Însăşi respiraţia să fie strânsă în pumn.

Să aştepţi astfel, încât, şi mort, să simtă el

Peste obraji trecându-i vântul fierbinte.

(1912)

*     *     *

Când se-nstăpânesc neguri cumplite

Şi vântu-mi stinge flacăra din vatră,

Ca în delir, eu, Rusie, îţi văd

Pustiile întinsuri nepopulate.

În semiîntunericul mansardei,

În zvon de caldarâm parizian,

Tu mi te-arăţi de-a dreptul necuprinsă,

Dar la fel – şi spaţiu fără viaţă,

Tăinuind o crudă nepăsare,

Blestemul nedorinţei de-a trăi,

Încât mă tem ca nu cumva să-ţi tulbur

Grandoarea cu atare tânguire.

(1912)

 

SEARĂ DE FEBRUARIE

Aceiaşi români*, rece lumină de gaz, palidă,

Vin greu, ca mierea.

Şi în inimă aceeaşi disponibilitate

De-a muri chiar în acest moment.

Venit-am la tine. În odaie – întuneric era...

Nu plângeai. Priveai prin geam.

Priveai spre felinarul galben-veştezit

Şi drept răspuns îţi zâmbea februarie.

Mi-ai cântat o melodie drăgălaşă

Despre un oarecare om străin,

Care curăţa trotuarele de zăpadă

Şi despre ce sensibilă şi luminoasă era

Raza ce alerga pe faţa zăpezii.

(1914)

______ 

*Aceiaşi români – e de presupus că, în periplul său european, 

Ilya Ehrenburg s-ar fi întâlnit cu unii din intelectualii români, 

inclusiv cu reprezentanţi ai avangardei.

P. S.

Presupuneau că dimineaţa va chema

Această chinuitoare seară;

Că oarecare păsărea

Îmi va ciuguli din ficat;

Că, sfârtecat în patru sferturi,

Voi face ceea ce se cade

Şi ce nu;

Cu paşi mărunţi,

Să sar o coardă scurtă,

Să vorbesc cu voce oarecum dresată

Despre tristeţea mea,

Să recitesc vieţile anumitor mucenici

Exclamând: a-a! cu-cu!

Prost-prost! Mărunţel-mărunţel!

Presupuneam –

Şi totuşi, când a fost iubirea să apară,

Nu pricepui – Unde-i asta? Ce-i asta? Ceea sau aceasta?

Izbucnii în plâns şi Madonei de carton îi cedai

Cheia cetăţii ce îşi vedea propriul sfârşit...

(1915)

AJUN

În piaţă cânta cocoşatul,

Grăbind pasul, se cruceau trecătorii:

„Ţie mă închin, năvalnicule ajun

De An Negru!

Monahii îşi desfăceau arzătoare sutane,

Arătându-şi pieptul păros.

Însă pământul era istovit de secetă

Şi se tocea fierul plugului de argint.

Spuneau vorbe îndrăzneţe,

Pomeneau numele Lui.

Stă întins şi geme, gura – deschisă,

Uscată, întunecată.

Se apropia seara.

Ţipă bufniţa.

Pe ea aţi fi vrut să o adăpaţi

Cu sânge omenesc!

Grei sunt ciorchinii viilor,

Recoltată e holda.

Un copil duce orbul de mână,

Toate oraşele le-au cutreierat.

De la un pumn de ţărână i se trage orbirea.

Îl presărase pe înfierbântaţii ochi,

Stinsu-i-s-au.

Vedeţi – nopţile au devenit albe

Şi cu negreaţă zilele s-au acoperit.

Împărtăşiţi-vă marea credinţă,

Să se facă pustiu în inimi!

Şi ca pe nişte deschizături în întunericul nopţii

Sărutaţi urmele orbului.

Nu tăinuiţi nimic – căci e timpul

De-a ne împărtăşi cu altă fericire!”

Şi cânta cocoşatul despre ziua Adormirii

Cuvioasei sale mame.

(1915)

*     *     *

La vilă era întuneric şi jilav.

Vântul despărţea pânzele grele.

Şi tu îmi aplicai

Un ciudat tatuaj.

Mai întâi ai pus inima

Printre flori dalbe,

Două porumbiţe, pucioasa – sigură,

Precum în almanahurile anilor treizeci

Ai secolului trecut.

O, sufleţelule, eşti superbă,

Dragă,

Eu într-o neagră dumbravă

Te voi silui.

Cel mai bine-i să asculţi ce-ţi spun,

Suflete, sufleţele, sufleţele, sufleţele!

După aceea ai desenat o corabie.

Luai de pe poliţă Bedeker-ul.

E bine! Eu sunt corabia

Care va vâna urşii dresaţi.

Hotelurile Karlton, Mirabeau şi Victoria.

Uscatul – deci uscat să fie, marea – mare, ce mai!

Iar în stânga pieptului, în locul pe care

Îl sărutaseşi adineauri,

Ai pus o cruciuliţă

Şi ai izbucnit în râs.

Doamne, Tu ne-ai lăsat la vilă

De pe somn

Să căscăm şi să ne legănăm

La balconul întunecos.

Pentru ca ambii

În libertate

Această carne uriaşă durdulie

S-o îngrijim.

Truditorii Domnului –

Înmulţească-se făptuirile lor.

(1915)

*     *     *

Prin umbra ta îmi împleticeam picioarele.

Pisica venea după mine

Mieunând.

Nu te gudura, nu cânta, nu scânci!

Nepreţuita mea –

Vede Dumnezeu –

Torta nupţială

E condimentată cu şoricioaică.

Ea are sertăraşe simpatice,

În fiecare – câte un inel.

Iar în ultimul plânge şoricelul,

Plânge, se zbate.

Dansează tu cu el puţin,

Mângâioaso, joacă-te cu el!

Iar pe mine lasă-mă să plec acasă

În rai...

(1915)

 

 

AUGUST 1914

Căinându-se parcă-a pieire,

Se perindau trenuri după trenuri

Şi în lungul şinelor, pe fugitive coline,

Răcneau suferindele soţii.

Iar în vagoane fiece zuav

Intona imnuri înalte.

(Şi nimfele

Gemeau prin rare crânguri.)

„Ah, o iubesc pe Marietta, Marietta,

Numai şi numai pe ea”.

Mă tot ţin pe urma ei.

Unde ne aflăm? Unde ne aflăm? Unde ne aflăm?

Pe baioneta mea voi trage-n piept

Cam la zece nemţi!

Cucoanele pe baionete-au înşirat

Flori din ţări străine – crizanteme:

„Unde ne aflăm? Unde ne aflăm?”

Şi, potolindu-şi aleanul, cineva răspunde:

„În rai”.

(1915)