PRO METAFORA

Leo BUTNARU
                             din

În ultimele trei decenii ale secolului trecut, se intensificaseră până la – pardon – dezmăţ (cel puţin, aşa mi se părea mie) atacurile meta-literaturologice la adresa metaforei (se intensificaseră – la trecut? Totuşi, încă nu se poate vorbi oarecum... „inactual” despre acest fenomen, ceea ce se va înţelege din argumentele prezentate în continuare). Şi, curios, nu o singură dată, prea săreau peste cal sau îşi făceau cal de bătaie din acest subiect unii dintre cei care, se părea, trebuia să fie, din contra, pro-metaforişti, adică – unii autori de versuri. Poate şi din motivul că, în textele lor seci, rectilinii, căzute în oralitatea narativului ordinar, intimist-jurnalistice, să le zic, cam zburdau caii verzi pe pereţi. De regulă, aceştia erau (mai sunt!) autorii slab culturalizaţi şi, poate, sărăcăcios dotaţi cu har artistic, care nu au o unitate de conştiinţă de creaţie, ca să nu mai vorbim şi de una teoretică, şi care nu se pot remarca prin careva trăsături de stil/ stiluri distincte, nu propun nimic nou (neavând de unde!), nu tind spre primenirea artei întru perpetua ei contemporaneizare, nu vădesc virtuţi întru originalitate, ci parazitează, eclectic, păscându-şi caii verzi pe... pajiştile pastişelor sau, cu şi mai adâncă inconştienţă, pe brazdele trase de predecesori, de care, cu şi fără ocazie, încearcă să facă abstracţie. Ei nu sunt în stare să dea o palmă gustului public (ca să ne amintim de un manifest al futuriştilor ruşi, din 1912), ci, chiar de primesc destule palme, nu-şi potolesc aroganţa şi retorica... fără obiect, de fapt (odată ce exclud metafora din ecuaţie). Am impresia că, indirect, tocmai la ei se referea, acum zece ani, regretatul coleg Ion Stratan, care avea de camarazi/ prieteni mai mulţi narativi în prozodie, mai mulţi nemetaforişti, spunând într-un interviu: „Mie metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism (...) poezia trebuie să fie, într-un sens, cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarealitate, este una dintre căile regale ale literaturii”.

Nu i-am înţeles nici pe unii confraţi mult mai elevaţi decât herghelegiii cailor de clorofilă ce discreditau sau mai discreditează metafora,
precum ar fi, spre prim exemplu, P. Emmanuel, care să vedeţi ce metaforă memorabilă realizează atunci când atacă... metafora (ceea ce aminteşte de copilul Horaţiu, care, somat de tatăl său de a se lăsa de poezie, jura în versuri că nu va mai scrie versuri!): „Poetul tânăr şi-ar da viaţa pentru o metaforă, uitând că în felul acesta pierde poezia, ca act esenţial, transformând-o în leu drogat pentru comodităţile menajeriei publice”. Ei bine, îţi zici, de ce autorul nu a spus ne-metaforic ceea ce a spus... metaforic: „leu drogat pentru comodităţile menajeriei publice”? De ce a apelat la metaforă, în acelaşi timp dând tare în ea? Apoi, apropo de grădina zoo: în excepţionalul, inegalabilul, aş putea spune, poem Menajeria, Velimir Hlebnikov oferă o adevărată Niagară (sau Victorie, dacă e să ne referim şi la impresionanta cascadă africană, una dintre cele mai mari în lume) metaforică, a cărei revărsare semantică nu o poate compensa niciun fel de alt „act esenţial”, pe care autorul sus-citat îl crede poezie. Implicit, pe versantul pro metafora se situează şi Mircea Martin, care scria că „păcatul cel mare al poeziei lui (A.E. Baconsky, n.a., L.B.)” pare a fi literaturizarea obsesivă, cu orice preţ, inclusiv prin deprecierea metaforei, neglijarea ei, ajunsă, spuneam, acum vreo trei decenii, un fel de modă păguboasă. Pe când, contrar poziţiei uşor snoabe, posibil, a lui A.E. Baconsky, era, din contra, timpul afirmării şi expansiunii metaforei în confruntare cu racilele proletcultismului devitalizant, plat, anost chiar. Prin urmare, „Baconsky e mai degrabă un poet discursiv decât sugestiv. Judecată de situare, nu de valoare, căci există mari poeţi discursivi”, mai constată Mircea Martin, căruia îi păstrez opinia dedublată, însă fiind convins că totuşi metafora îşi supravieţuieşte sieşi şi îi supravieţuieşte pe „marii discursivi”, care n-au oferit poeziei suficientă fineţe, nobleţe, ingeniozitate şi prospeţime. Sau, poate, mai aproape de adevăr e John Fowels, părând a împărţi dreptate pe ambele versante, susţinând că şi „discursivii” nu sunt chiar aşa cum se cred, deoarece: „Nu poţi descrie realitatea, nu poţi decât să foloseşti metafore pentru a o indica. Toate modelele de descriere (fotografic, matematic şi celelalte, inclusiv cel literar) sunt metaforice. Chiar şi cea mai exactă descriere a unui obiect sau a mişcării sale este o ţesătură de metafore”. O atare poziţie particulară oarecum conciliatoare (ştiinţa logicii o numeşte: subcontrarie­tate – ca raport între judecata particular-afirmativă şi cea particular-ne­gativă, ce admite că ambele pot fi adevărate), fie cea a dlui Martin sau cea a dlui Fowels, pare a se fila, implicit, încă din adânci antichităţi, când atât Aristotel, cât şi Teofrast susţineau, spre exemplu, că, uneori, metaforele, imaginile poetice sunt prea exuberante, prea îndrăzneţe, prea... neverosimile (probabil), şi ar fi bine ca ele să fie... temperate, potolite, pentru a se da de înţeles că, de fapt, nu e chiar aşa, ci e, pur şi simplu, o zicere poetică, dânşii recomandând ca, după vreun trop dur, să urmeze expresii de genul „ca să spunem aşa”, „dacă ne putem exprima în aşa fel”, „s-ar putea spune cu oarecare îndrăzneală”, ceea ce, peste secole, îl făcu pe Boileau să nu prea fie de acord cu iluştrii predecesori, la rândul său precizând: „Sfatul este excelent, însă nu poate fi urmat decât în proză, pentru că aceste justificări sunt rareori suferite în poezie, unde ar avea ceva sec şi lânced, căci poezia poartă în sine propria-i justificare”. Ba mai mult, chiar şi în proză, însăşi metafora conţine în sine propria-i justificare (ca să zic aşa...). Contra retuşurilor antimetaforice de orice fel pleda şi Benedetto Croce, menţionând: „Dacă în poezie şi în artă, în general, creaţiile sunt apoi admirate pentru «realitatea lor vie», pentru «fidelitatea lor faţă de natură» şi pentru altele asemenea, aceasta se datorează uzualei şi nereprobabilei metaforizări, care nu poate fi şi nu trebuie reprimată în vorbitori, deşi este necesar să se pretindă, şi pe bună dreptate, ca acele cuvinte să fie considerate în valoarea lor exclamativă, de admiraţie pentru perfecţiunea poetică şi artistică, şi nu înţelese greşit ca definiţii ale poeziei sau artei şi ca interpretări critice ale operelor”.

Astfel că nici neo-post-tentativele de temperare, potolire metaforică nu ne pot face mai puţin neîncrezători faţă de versificaţia nominalistă, enumerativă, căzută în oralitate, banal narativă, fără adâncime şi coloratură estetică, eu unul fiind de acord cu fulminantul verbodinamist (ca să-i zic aşa...) Marcel Moreau, care, în aventura cunoaşterii, înnobilării şi delectării prin scris, consideră că „metafora e girantul magiilor esenţiale. Există metafora care procură o plăcere intelectuală ori subtil emotivă, sau cealaltă, care se investeşte cu puteri ciudate, emoţionale desigur, dar penetrante explorării. Ea face să apară adevărul fiinţei nu doar prin brutalitatea ascuţită, ci şi prin natura sa de sortilegiu. Ea relevă lumii, electiv, formele cele mai tenebroase ale eu-lui nostru, fantomele surghiunului care ne bântuie singurătatea [...] Altfel trezeşte ea puterile mitice care dorm în noi sau pe care nu le mai putem resimţi ca atare din pricina loviturilor primite de la civilizaţia maşinilor”. Din memorabilul său elogiu temperamental să mai reţinem că metafora „ne repopulează cu mituri. Mituri scoase de ea din întunecimea veacurilor, imagini care urcă din nou, violent, lunga filieră a strămoşilor, toate încercate de secreţii majore, de mizerie, de durere, de speranţă. Metafora, oricât de puţin se smulge din măruntaie, pare să zguduie întreaga noapte anterioară, plină de morţi care, înainte de a muri, au suferit, au sărutat, au ucis, au iubit şi au crezut în Dumnezeu ori în diavol cu gesturi ajunse spasmodic până la noi şi cărora le celebrăm ultimele avataruri. Prin ea, spiritul întreg se redeschide celor mai vechi rituri ale umanităţii, incantaţiei strămoşilor, dorinţelor crepusculare ale sclavilor. ...Fără a părea să aibă vreo legătură cu toate astea, furoarea noastră metaforică recompune, în liniile sale esenţiale, o istorie a trecutului nostru ascuns, pe care se aplică fără greutate chipul nostru prezent, mereu reînceput” (în eseul Artele viscerale).

Dar e necesar să ne întoarcem cu mult în adânc de timpuri, precum face Jean Baudrillard, când aminteşte că „sfera pasiunilor sufletului, care au alimentat cronica romanescă şi psihologică vreme de două sau trei secole (periodizare foarte subiectivă, totuşi, exagerată ca durată, n.a.), s-a îngustat în mod deosebit (...) Ce mai rămâne?” Probabil, cel mai imprevizibil – încă ieri! – răspuns poate veni, indirect, chiar din tendinţa spiritului contemporan elevat de a re-aborda metafora drept modalitate de diversificare a aspectelor şi modalităţilor prin care pot fi văzute realitatea şi arta, spre a se re-îmbogăţi, re-împlini (în confruntare cu monotonia, indiferenţa şi banalul) „evantaiul mişcător al sufletului”. Revenirea la metaforă poate atenua crudul adevăr din continuarea remarcii lui J. Baudrillard conform căruia obiectivul artei moderne ar fi literalmente „de a deveni de neprivit (şi de necitit, n.a.), de a sfida orice seducţie a privirii. Arta modernă nu mai exercită decât vraja dispariţiei sale”. Fără exces de optimism, se cade să înregistrăm şi faptul că, a s t ă z i, sub influenţa revigorării metaforei, din necesitatea acesteia, resimte o nouă nuanţare conceptuală însăşi antropologia ca ştiinţă. Profesorul clujean Mircea Borcilă sublinia că deja s-a ajuns a se consemna, la nivel internaţional, o spectaculoasă „c o t i t u r ă   m e t a f o r i c ă” în domeniul antropologic, prin redescoperirea „dimensiunii cognitive” a expresiei metaforice din viaţa noastră cotidiană, ca şi a celei situate în spaţiul „artei verbale” din textele „poetice”, în ansamblul acestora. Acesta este sensul în care cei mai pătrunzători dintre exegeţii actuali nu s-au sfiit să proclame că „trăim chiar momentul metaforic în ştiinţele umane” şi să anticipeze „amorsarea unei noi paradigme” în acest domeniu, întemeiat nu pe categoria semanticului sau a simbolicului, ci pe cea exponenţială şi transgresivă, a metaforicului. După care autorul remarcă o conexiune axială Lucian Blaga–Eugen Coşeriu tocmai în contextul cunoaşterii metaforice, spre ei putând fi identificat traseul unei ascendenţe de principiu foarte important, ce permite a se vorbi (fără suspectare de protocronism, sperăm) despre soluţia românească „în metaforologia contemporană de orientare antropologică” ce prezintă „două avantaje capitale în raport cu marile direcţii actuale, de origine semantic cognitivă ori hermeneutică”, deoarece „ea beneficiază, pe de o parte, de o explicaţie incomparabil mai profundă a «creaţiei metaforice» (ca înrădăcinată) în mediul cognitiv al limbajului, pe care o furnizează teoria lingvistică, pe de altă parte, de o aproximare esenţială a spectrului creaţiei metaforice în poezie, pe care o furnizează teoria blagiană a dimensiunii «revelatorii» a textelor culturale”, pentru ca doleanţa-concluzie să fie şi ea demnă de a fi reţinută, în speranţa că, într-adevăr, alianţa fericită între profunzimea intuiţiei, din opera teoretică a unuia dintre cei mai mari poeţi şi filozofi est-europeni ai veacului încheiat, şi rigoarea conceptuală a celui care a fost numit, cu temeinică justificare, în Japonia, „lingvistul secolului XXI”, ne îndreptăţeşte să credem „în şansele unui nou început de drum, sub astfel de zodii înalte şi de cel mai bun augur pentru viitorul ştiinţelor noastre umane”. Deopotrivă de întemeiată ar fi părerea că acesta nu ar constitui, probabil, un început de drum, o deschidere nouă, ci, mai curând, o re-luare de cale, o re-deschidere, o re-venire la un concept sau un florilegiu conceptual ce ispitise, cândva, cunoaşterea umană. Fiindcă ceea ce s-ar numi amorsarea unei noi paradigme sau cotitură metaforică nu poate să ne ducă gândul chiar spre începuturile mitologice ale cunoaşterii umane ce presupuneau, înainte de toate, metafora ca element activ în tentativele de receptare şi explicare a existenţei în generalitatea ei cosmică, dar şi în particularităţile-i ce ţineau de condiţia omului firav (dar trestie cugetătoare, totuşi!), ce trăia surpriza de a-şi „descoperi” propria conştiinţă şi, prin ea, – a se releva sieşi la prima mare răspântie a cunoaşterii: eu – tu, eu – altul. În ce priveşte timpurile şi artele contemporaneităţii prezente, sau celei abia convertite în trecut... recent, în primă şi uşoară brumă de istorie, în lumina (sumbră) a consecinţei «izgonirii» metaforei, o vreme, sau, ca să nu fie prea dur spus, – doar a neglijării ei, să ne întrebăm asupra agoniselii poetice a postmodernismului (de când se tot vorbeşte de atare stare textuală/ textualistă, care nici tu şcoală, nici tu curent, nici tu formulă cât de cât explicită şi credibilă nu e – până în ziua de azi). Deci, în atâta durată de timp – că tot se vorbeşte de câteva decenii de postmoderni­tate – respectiva agoniseală ar fi putut obţine deja statutul de... moştenire. Însă, ca valoare (nu ca extindere), sub specia logicii şi iminentei „clasicizări” de gen, postmodernismul nu prea are cu ce se lăuda. Probabil – pe lângă mai multe motive – şi din cauza că a cam neglijat respectiva figură de stil („«Atenţie, aici e o figură!» strigă atunci un expert în lingvistică, făcând o mutră bănuitoare”, precum spune un vers de Michel Deguy) şi (încă?) nu a lăsat în memoria culturală a lumii metafore-unicat; ceva asemănător a ceea ce Gh. Ayghi numea: „bârne (grinzi)-metafore consistent luminoase/ de o sonoritate imens-naturală/ precum văzduhul”. Spre deosebire de suprarealism, care este ceea ce este şi deloc de neglijat, şi deloc puţin (Breton, Apollinaire, Aragon, Eluard, Char, Alberti, Quasimodo, Dalí, Gherasim Luca etc.), şi graţie preocupărilor şi elaborărilor sale metaforice, Jovan Hristić, cunoscut exeget al literaturii moderne, în aprecierile sale apăsa serios condeiul când, acum 45 de ani, scria: „S-ar putea spune chiar că o antologie autentică a suprarealismului nu ar fi o antologie de texte, ci una de metafore.” Ei bine, să nu uităm că apetitul pentru această celebrissimă figură de stil (figura figurilor! deoarece noţiunea în cauză – metafora – e utilizată şi pentru generalul: figură de stil) suprarealiştii l-au moştenit de la simbolişti*, care au lăsat şi ei – nu? – ceva zestre (Rimbaud, Mallarmé, Verlaine, Claudel, Rilke, Trakl, Block, Ahmatova, Ungaretti, Dario, Machado, Macedonski, Bacovia etc.)**. Este important să mai subliniem că suprarealiştii au introdus în literatură unele teme poetice prin excelenţă („genetic”!) stimulatoare de metafore, printre care cele ale visului şi subconştientului, secundul fiind, de fapt, spaţiul (şi mediul) operaţional predilect al fiinţei creatoare ce mai crede (şi) în inspiraţie şi intuiţie. Fiindcă subliminalul, drept cod ontologic, transcendental, predestinat individului, este, şi mai simplu spus, însăşi esenţializarea, în perspectiva unei dezvoltări; esenţializarea unui proiect semantic în principiu alegoric, sugestiv, sinestezic, simbolic şi, bineînţeles, parcă „din oficiu” supra(i)realist, toate astea, în generalitatea lor –, afine metaforei sau chiar metafora propriu-zisă. Altfel spus, însăşi starea de creaţie fiind de artă, de literatură, de poezie sau, mai general, poate că starea estetică de mister care se deosebeşte calitativ, afectiv, tensionat-emotiv de „starea pur disponibilă şi superficial acordată cu mediul exterior, care este starea medie (şi a... mediului! – n.a.) fiinţei noastre, starea de indiferenţă a schimbărilor” (Paul Valéry). Adică, diferenţa de cotidian, de starea gri a existenţei maşinale de zi de zi, în comun şi în comunitate.

Prin urmare, oricât ar fi evoluat ştiinţele lumii, „exacte” sau... simili­poetice, oricât ar fi ele în stare să explice câte ceva (doar)... cumva, niciodată cu deplină certitudine, nicicând cu probe imbatabile, din preajma – sau chiar din interiorul! – lor nu trebuie izgonită nici ideea de mister care ar fi prezent în umbra şi alcătuirea fiecărui fenomen sau obiect (omul îl trec la... fenomene...); în însăşi fiinţa umană, atât de tainică şi foarte parţial revelată sieşi. Misterul ca sens/ semnificaţie în sine, punct în care Blaga se apropie de Kant. Sau de Dilthey, care se referă la însinele lumii ca mister, acest autor fiind din ordinul aşa-numiţilor filozofi ai vieţii ce s-au arătat adversarii logicii, în special a celei a intelectului, din motivul că el, intelectul, sau conştiinţa umană nu se poate cunoaşte pe sine, nu reuşeşte a-şi dezvălui sieşi „însinele inefabil”. Logica poate fi de oarece folos numai la cercetarea materiei inerte, anorganice, nu şi în edificarea sa asupra „materiei cenuşii”. Consecvent în opţiunea sa axială, Blaga subliniază că niciodată „misterul nu e convertibil în nonmister”. Iar misterul e chiar metafora sui generis, esenţializată, autotelică, nedezvăluindu-se (încă?) înţelegerii umane. Pentru că, şi astăzi şi încă într-un infinit şir de mâine, conştiinţa oamenilor ce au atins niveluri exemplare de inteligenţă este/ va fi nevoită să constate – chiar în funcţie de prestaţia proprie! – că necunoscutul, enigmaticul, (încă) neaflatul îi depăşesc (mereu, perpetuu) fabulos posibilităţile de elucidare ale logicii sale, capacitatea-i de a raţiona şi chiar de-a... aproxima! (Există o anumită limitare până şi în, părelnic, deplina dezinvoltură şi libertate a fanteziei umane...)

Deci, ce-i de făcut în această situaţie s-ar spune fără ieşire, de – ca terminologie de şah – pat hermeneutic? Analizând teoria blagiană referitoare la mister ca ceva transcendent, Al. Surdu invoca necesitatea de transcendere şi a funcţiilor (şi funcţionalităţii!) logice ale inteligenţei; când „intelectul însuşi trebuie să se găsească într-o stare acută de criză pentru a renunţa la funcţiile sale logice, fără să se autoanalizeze”, ci doar „să evadeze din sine”, această evadare însemnând amplifica­rea, potenţarea, extinderea cuprinderii (lămuritoare, luminătoare) a intelectului, „dar în alte formule, mai ales în formule care, prin structura lor, sunt inaccesibile logicii”. Aşadar, în acceptul antropologiei metaforice, şi metaforele pot fi considerate formule care nu ţin cont, obligatoriu, de formulele raţionale, logice. Adică – deloc neimportant! – şi metaforele pot contribui „la depăşirea” intelectului de către sine însuşi, prin sine însuşi. Metaforele care, după Vico, sunt de asemenea şi forme gnoseologice (închise, mai adaugă exegetul). Însă conştientizarea de către... conştiinţă a posibilităţii (în pofida obstacolelor transcendentale, de augmentare, a misterului) sale de... înaintare, de expansiune nealinată totuşi de cea mai cutezătoare năzuinţă – că, chipurile, cândva, ea, conştiinţa, va putea atinge înţelegerea absolută (dacă am zice doar supremă, ar fi parcă ceva mai puţin spus...), ci în funcţie de perpetua limitare a sa, pe care Blaga o definise ca „fază de acută şi veşnic reînnoită criză”. Iată, aşadar, cum concordă părerea filozofului şi poetului nostru cu o mai generalizată, mondializată opinie relativ comună conform căreia şi noul apetit pentru metaforă poate fi explicat şi ca reacţie contra pozitivismului sec şi practicismului obiectiv, devitalizator la nivel de emotivitate şi diversitate epistemologică şi expresie, manifestându-se ca acută fază de criză.

Bineînţeles, artistul, personalitatea creatoare (re)trage concluziile sale din această fază de acută recesiune şi în planurile turbulenţelor, confuziilor, relativităţilor ce prea împing spre amatorism şi primitivism, spre kitsch sau chiar mai jos de acesta – spre ceea ce, mai recent, se înţelege prin noţiunea de trach (rămăşiţă, gunoi) ce caracterizează deruta contemporaneităţii, impact care, e de presupus, nu va putea fi depăşit decât dacă lumea îşi va regăsi un limbaj poetic („de care omului modern îi este atât de ruşine”, constata Mircea Eliade), în care o prezenţă şi funcţionalitate pe potrivă să-i revină metaforei, considerată, cândva, instrument maxim de investigaţie şi reflexie spirituală. Ortega Y Gasset chiar aşa o şi definise: „un instrument mental indispensabil... o formă a gândirii ştiinţifice”. Cu atât mai firesc, această formă gnoseolo­gică, ca şi cum – predestinat – de natură estetică, se identifică însăşi plăsmuirii artistice ce nu poate fi concepută în afara unui spaţiu proiectiv, imaginar, sinestezic, de o semantică simbolică, precum e cel al metaforei. Metaforei ce suscită, astăzi, interesul care ţine, e de presupus, şi de nepieritoarea speranţă a omului/ artistului de a redescoperi energia estetică, omniprezentă, dar discretă, a lumii.

________________

*Acelaşi Jovan Hristić mai specificând că: „De la simbolism şi până în prezent, metafora e nu numai un instrument de bază, ci poate şi cel mai puternic instrument poetic; nu numai elementul prin care modalitatea poetică de expresie se deosebeşte de cea în proza narativă, ci şi o modalitate de relevare (sau cel puţin de intuire) a esenţei enigmatice şi a unităţii cu nimic mai puţin enigmatice a lumii. Nu există nicio îndoială că toată poezia modernă se întemeiază pe capacitatea poetului de a crea şi de a utiliza metafora, care, prin ceva esenţial, se deosebeşte de tipul tradiţional de metaforă, despre care vorbeşte Aristotel în Poetică (...) metafora modernă reprezintă un instrument de revelaţie”.

**După enumerarea atâtor nume mari, unele de-a dreptul gigantice, îţi dai seama că, în contrast cu simbolismul, care profesa supraintelectualismul şi rafinamentul estetic, în raport cu suprarealismul, şi el de o inteligenţă acută ce încerca să sondeze subliminalul, postmodernismul e mult mai permisiv, în special pentru destui neaveniţi şi diletanţi ce-şi arogă titulatura derivată prefixat din acest nu se ştie ce (curent, şcoală, dulce zăbavă?).