DRUMURI, BIBLIOTECI: 1994

28.VIII.1994

Pe 13 august, când eram la Satu Mare, am auzit dramatica veste despre uraganul care a trecut peste raioanele Drochia şi Râşcani. Se spune că satul Sofia a fost pur şi simplu spulberat…

Motivele? Fireşte, cele naturale, decalajul dintre vipia terestră şi frigurile cereşti. Dar oare această parte de popor nu poartă şi ea o vină? Pentru că nu doreşte să se reîntoarcă la Patria-Mamă România; pentru că a pledat, la alegeri, tot pentru antihriştii de comunişti care, până acum câţiva ani, distrugeau bisericile, judecau şi întemniţau credincioşii, pentru că satele au permis să intre în altare, în sutane preoţeşti, păcătoşii – ca mai deunăzi, aceştia fuseseră… poliţişti, tractorişti şi cine mai ştie ce. O pedeapsă vine şi din cauza că, sosind timpul ca biserica să revină în albiile sale, cele româneşti, cinicii, bicisnicii şi obedienţii popi basarabeni pledează, în majoritatea lor, pentru jugul clerului rus. Oare nu sunt prea multe relele mincinoşilor, făţarnicilor alde S., care îngenunchează la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, apoi se dezice de românism, nefiind altcineva decât un coţcar antipatic şi… naiba să-l ia.

Consider că aceste calamităţi vin ca o pedeapsă, dar şi ca o preîntâmpinare pentru această gloată basarabeano-moldavă degradată, prostită şi ignorantă. Dar, îndură-Te, Doamne, şi cruţă-ne. Poate că ne revine credinţa în suflet şi mintea în cap…

Păi da, când nu cunoşti limba interlocutorilor, nici ei pe a ta, – apelezi la gesturi. Cineva, în România, povestind despre o vizită a sa la Moscova, conchide: „De cât am tot vorbit ruseşte, mă dureau mâinile”.

La Galaţi, la Festivalul Grigore Hagiu.

Citesc într-un săptămânal literar: „În epoca cultului şi a incultei”. Pictorul Tony Bejan din Galaţi îl numea pe cultul: Ceaunel. Şi dânsul, dl Bejan, pictor bun, fusese activist de partid. Căsătorit cu o ucraineancă tuciurie, din familia Zemcenko. Soţia, angajată la o firmă, mă întreabă dacă am văzut cele circa 40 de lucrări ale lui Tony din interiorul restaurantului cutare (n-am reţinut numele). Nu, n-am ajuns acolo. „Şi cât i s-a plătit, doamnă, pentru atâtea picturi sau lucrări de grafică?”, întreb într-un mod firesc. „Ei, aceasta ţine de ceea ce nu se spune”, răspunde doamna. Apoi, cu mândrie discretă: „Cifra ţine de ordinul milioanelor…” Să fie sănătoşi şi să le meargă.

Volubil şi antrenant ca totdeauna, Sterian Vicol ţine să-mi facă cadou câteva cărţi, pe care urmează să le aleg eu de la „Anticariat” (suntem în dou’ şi trişti august). Deci, aleg: Mario De Micheli, „Avangarda artistică a secolului XX” („Meridiane”, 1968) şi procurată, îmi spune o notă de pe pagina de gardă, în mai 1969, de Vlad Eugenia. Traducere Ilie Constantin. Alt volum, masiv, ca şi cel despre avangardă, e „Nuvele italiene contemporane”. Apoi trei volume de „eseuri rostite” de Mircea Maliţa (mi le recomandă insistent Sterian).

Generos, Lică Rugină, prozator din Galaţi, îmi dăruieşte aproape o raritate bibliografică – romanul lui Gh. Bujoreanu „Demonul”, apărut în 1936 la Bolgrad în Tipo-Litografia Şcoalei de Arte şi Meserii. (Să ne amintim că, în acele vremuri, la Bolgrad apăreau vreo 4-5 reviste literare româneşti!)

28-31.VIII.

Zilele bibliotecii „Transilvania” şi Ziua Limbii Române. Fariseii din vârfuri, bineînţeles – „în coadă”,  absentează. Umblă la cravată şi în cămaşă imaculată pe marginile zonelor sinistrate şi, cică, ajută populaţia… Prin demagogie?... Au uitat de legea referitoare la Sărbătoarea Naţională Limba Noastră. Dacă la aceste manifestări s-ar fi dansat „Kazaciok”, venea şi Snegur, şi Sangheli. Lucinschi e mai viclean… Să nu vii tu, preşedinte împeliţat ce eşti, la solemnităţile dezvelirii monumentelor lui Coşbuc şi Eliade? (A fost, de altfel, multă lume.) Faţă de calamităţile naturale, care pot fi atenuate mai uşor, acestea, politice, sunt cele mai dezastruoase intemperii ce atacă sufletele oamenilor. Viituri tulburi, potopitoare, de o scârnăvie ideologică neocomunistă şi neocolonialistă, năvălesc peste biata conştiinţă derutată a bleguţilor noştri conaţionali…

La festivităţi, dintre oaspeţi – Constantin Cubleşan, Zărnescu, Traian Brad, Teodor Tanco, Dan Mănucă, Petru Ţăranu (primar de Vatra Dornei; interviul cu el l-am publicat în „Viaţa satului”); tineri poeţi clujeni de la „Zamolxis”, Horia Muntenuş şi Ionuţ Ţene. Bibliotecari, câţiva interpreţi de muzică folclorică.

2.IX.1994

Îl petrecem pe ultimul drum pe poetul Paul Mihnea. Suntem cam vreo 20-25 de colegi şi cunoscuţi de-ai săi. Nici în viaţă, poetul nu a prea căutat gloata, nici gloata nu l-a căutat pe el. Am rostit şi eu un cuvânt de adio… Mihnea, numele căruia totdeauna mi s-a asociat în percepţia mea cu: mâhnirea. Mihnea = mâhnire… Nu l-am văzut niciodată să zâmbească. Într-o tăcere şi o solitudine neafişate, a sfidat anturajul social care, mereu şi oriunde, este împotriva poetului adevărat. S-a izolat conştient, fără regrete trâmbiţate de prostia şi fariseismul de pe aici.

Este unicul scriitor de la noi şi, posibil, din întreaga Europă, care, în plin secol XX, deja pe sfârşite, a refuzat să aibă acasă un post de telefon! Dacă aveai o problemă cu Paul Mihnea, erai obligat să-i treci pragul… Eu i l-am trecut de 3-4 ori. Numai cu intenţii şi veşti bune…

7.IX.1994

Nenumărate exemple, pentru a da în vileag cărpănoşenia unor „lideri” de tot soiul, inclusiv scriitori, în a recunoaşte şi partea de merit a altora în ceea ce monopolizează ei în mişcarea naţională generală. Poltronie bleagă…

Îmi telefonează Agnesa Roşca. Problema: să-i împrumut pe câteva zile volumul de versuri ale poeţilor din stânga Prutului, apărută acum doi ani în Turcia. La ce i-o fi trebuind? Pentru tratatul de pace, prietenie şi colaborare cu găgăuzii?

Citesc în jurnalul lui Dumitru Ţepeneag „Un român la Paris” despre un domn Tacu „care s-a descurcat la Paris cu ajutorul femeilor”. Aha! Au n-o fi el dl Constantin Tacou, sub direcţia căruia apare seria „Caheres de L’Herne”? Acum doi sau trei ani, când Mircea Nedelciu adusese la Chişinău câteva volume din această colecţie şi, fiind generos, mă împroprietări şi pe mine cu vreo 7 titluri, găsisem de cuviinţă să-i scriu dlui Tacou (transcripţie franceză, nu?), pentru a-i mulţumi şi a-i solicita, dacă este de acord, un interviu. Poate că scrisoarea mea nici n-a ajuns la Paris. Dar chiar de-ar fi ajuns, geaba aş fi aşteptat răspuns de la dl Tacou care, sunt aproape sigur, e chiar acel domn Tacu, despre care D. Ţepeneag scrie următoarele: „Am avut un moment de slăbiciune şi i-am dat – cu vreo două săptămâni în urmă – unui oarecare Tacu câteva din nuvelele mele. Acest Tacu (de fapt Tîcu) e un român macedonean plecat prin ’48 din România, unde are o soră pictoriţă – Sultana Maitec –, şi care s-a descurcat la Paris cu ajutorul femeilor, una din ele devenindu-i nevastă şi aducându-i ca zestre o avere bunicică, plus o sinecură în întreprinderea socrului etc. Tacu e prieten cu Pârvulescu (…) şi m-am gândit că ar putea să mă ajute. Bineînţeles că nu a făcut nimic, susţine că traducerile sunt proaste. Nici nu a venit la ultimul randez vous.

În afară de Cuşa (şi bineînţeles de Val Pastia) niciun român de aici nu m-a ajutat efectiv. Au păstrat în exil aceleaşi defecte „româneşti”, dintre care cel mai inofensiv e nepunctualitatea.

Ce să mai vorbim de solidaritate… Toată «lupta» lor se reduce la un soi de pălăvrăgeală de cafenea mai mult sau mai puţin incoerentă”.

Mai are rost să comentez şi eu? Ce să fi aşteptat de la un macedonean român, dacă uneori chiar românul – român e altul, decât sperai tu că ar putea fi?

Jurnalul lui Dumitru Ţepeneag îmi reaminteşte o butadă pe care am făcut-o, după ce am citit atât de straniu-înduioşătoarea (sau poate ilar-sentimentala?) piesă a lui Eugen Ionescu „Scaunele”. Îmi venise să zic şi am zis: nu masa populară, ci scaunele populare. (Chiar dacă masa populară şi masa de bucătărie sunt verişoare de-a zecelea…)

21.X.1994

Ieri, la Biblioteca Naţională, seară de comemorare Aurel David. 10 ani de la tragicul şi enigmaticul său deces. Participanţi – Glebus Sainciuc, Gheorghe Vrabie, Andrei Burac, Lică Sainciuc, Tudor Braga, Filimon Hămuraru, Bolboceanu etc.  Iniţiativa şi fructificare ideii îi aparţin dnei Ursu, şefa secţiei arte. De altfel, artele bibliotecii au trecut în clădirea vecină, fostă a Politehnicii, dar până la asta – a Mitropoliei. (Rememorez cum, la Sibiu, Î.P.S. Antonie Plămădeală şi dl Sârbu îşi aminteau de capela de aici, de la seminar, adică, de intimitatea evlavioasă pe care ţi-o crea acel spaţiu care, fireşte, nu mai există…)

Astăzi, mitropolia revendică această clădire şi bibliotecarii stau cu frica în sân, derutaţi pe la răscrucile incertitudinii.

Cu Alexei Rău am pus la cale editarea unui pliant poetic cu câteva texte de ale mele în limba franceză, precum îmi sugerase Costică Frosin, traducătorul.

Împreună cu Popică, ne vânzolim de a ne scoate paşapoartele pentru străinătate: la jumătatea lui noiembrie, o vom lua spre ţări mai calde, inclusiv Grecia. Până atunci însă, pe la sfârşitul lui octombrie, mergem la Bacău – Festivalul Bacovia.

Alaltăieri, o lansare de carte („Spunerea de sine”) la jurnalistica Universităţii. Dumitru Coval, Efim Romanciuc, Ion Madan, vreo 50 de studenţi, din care masculinul acestui substantiv la plural îl îndreptăţeau doar vreo 3-4 post-adolescenţi. E o facultate feminină şi… şi… Noi eram juma-juma. A ieşti bine, însă doar cu 8 exemplare de carte vândute. Bieţii studenţi… bursă mizeră, cerinţe (existenţiale) mari, de piaţă…

4.XI.1994

Nu-mi mai amintesc din ce anticariat am procurat volumul de „Confesiuni literare” (dialoguri) al lui Matei Alexandrescu, însă, abia după ce-l termin de citit, reuşesc să descifrez, parţial, autograful scris în 23 martie 1971: „…poetului N. Crevedia (!!) cu aceleaşi gânduri cu care l-am (…m. d. – indescifrabil)” (şi semnătura autorului). Acest autograf are o oarecare valoare.

13-25.XI.1994

Perioadă în care, aici, în jurnalul propriu-zis, voi fi cât se poate de sumar şi „întâmplător”, deoarece substanţa acestui interval cronologic mi-am zis să o regizez într-un jurnal de călătorie care, fireşte, se deosebeşte în mai multe privinţe de jurnalul intim (în cazul meu, acest „intim” – destul de relativ, deoarece nu îmi fac o autoscopie la sânge, în nuanţe şi indiscreţii). Este perioada în care, împreună cu circa 400 de scriitori-colegi din mai multe ţări, vom avea un periplu, în mare – pe mare, dar şi pe uscat, bineînţeles, în baza proiectului „Valurile Mării Negre” („Waves of the Black Sea”), cu toate că vom pluti şi pe alte două mări – Egee şi Marmara.

Deci, note (foarte) disparate. Când, pe 17 noiembrie, am debarcat cu toţi la Constanţa, de unde am luat-o spre Murfatlar, în autocar se iscă un joc de nuanţe în baza aceluiaşi cuvânt/ toponim: Murfatal un pic fatal, iar când este Multfatlat, se ajunge la Mort-fat-lat etc.