sâmbătă, 29 noiembrie 2014

FAPTE DESPRE UN ROMAN-FAPT DIN


Leo BUTNARU

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI 
ŞI CUTREMUR DE DESTINE

Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a  opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177).  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune problema integrităţii sale, fără acel „n” de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce, firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

Textul e mereu vârstat de amarele, obsesivele mărturii despre anevoioasa cale de devenire, ca personalitate, a celui care a simţit ostracizarea ideologică încă de la prima sa nuvelă publicată, când abia începea să creadă în şansa autoconstrucţiei, autoedificării prin scris, prin polivalenţele şi sugestiile cuvântului, care să-i asigure avansarea spre alte niveluri de înţelegere, reflecţie, cultură şi civilizaţie. În pofida cenzurii draconice, tânărul venit la oraş din patriarhalismul, incertitudinile şi confuziile satului postbelic nu renunţă de a-şi asuma scrisul/ literatura ca pe o condiţie supremă a destinului său, ca pe o profesie, cu anii având tot mai mult certitudinea că-i este predestinată şi pentru care se instruieşte, dar şi combate mereu. Astfel, condiţia scriitorului tânăr obligat să treacă prin vămile necruţătoarei cenzuri îi prilejuiesc autorului tot alte şi alte autoproiecţii interogative în interiorul propriei sale firi, dar şi în lume. Iar derularea exemplelor, imaginilor, interogaţiilor evocative fac discursul unul melancolico-sarcastic, al rezistenţei şi regretelor, al suspiciunii faţă de ceea ce regimul sovietic şi servii săi dădeau (belicos!) drept adevăr. Ar fi aici ceea ce s-a numit „suspiciunea intelectuală”, care i-a avut de primi-protagonişti pe Marx, Nietzsche şi Freud, dintre care cel de-al doilea a fost şi cel mai radical.
Totul se întruneşte şi se procesează ca într-o alchimie a spiritului de om şi de scriitor al lui Serafim Saka, pe care colegul Arcadie Suceveanu l-a definit Cavalerul lui Altceva (un excelent portret de creaţie, dar şi psihologic, spre care îmi face plăcere să trasez această trimitere bibliografică), eseu iconic din care citez: „Serafim Saka reprezintă altceva şi ca temperament şi caracter, ca personalitate şi (dacă-mi îngăduie) ca personaj. Stilul Saka este acelaşi cu omul Saka şi invers – omul Saka este identic cu stilul Saka. Adică, plin de vervă, polemic, subtil, rafinat, incendiar, stăpânit de conştiinţa ironică a realităţilor vieţii, şi, bineînţeles, incomod. La Chişinău se ştie bine şi de foarte demult că Serafim Saka nu poate fi decât, în chip funciar, un om al opoziţiei: opoziţie faţă de neadevăr, incompetenţă, marasm şi mitocănie; dar şi opoziţie faţă de... orice şi oricine. Chiar şi faţă de sine... Şi aşa cum de sub limba sa izvorăşte mereu muştarul lui Juvenal, el rămâne în continuare un mare incomodus. Atât pentru «meseseriştii» (după cum i-a botezat pe vechii «patrioţi» comunişti) de până la perestroika, cărora le-a dinamitat fotoliile şi i-a stigmatizat în articole de o extraordinară forţă publicistică şi penetraţie analitică publicate în anii ’87-’91, cât şi pentru independentiştii de azi. Este un incomodus uneori şi pentru conducerea Uniunii Scriitorilor, şi pentru colegii săi de ieri şi de azi. Dar, trebuie să recunoaştem, micile sale «cruzimi» sunt de cele mai multe ori lipsite de agresivitate, instructive, ba chiar «sublime» prin spectaculozitatea şi pitorescul lor”.
Acest/ acel altceva rămâne a confirma că pe Serafim Saka nu-l interesa atât prezenţa în literatură, cât literatura ca atitudine intrinsecă, în linie ontologică, de apărare a însăşi literaturii ca artă, ca estetică; apărând-o de implicări politico-sociale amatoriste, tendenţioase, corupătoare; apărând-o de mers contra adevărului, precum îi cerea nefasta „metodă” realist-socialistă umilitoare de individualităţi. Iar (de la Saka cetire) „Blamarea, denigrarea şi neacceptarea era condiţia artistică a celor care refuzau să se conformeze. Dacă se va spune vreodată adevărul întreg şi până la capăt despre aşa-zisa literatură realist-socialistă moldovenească, se va afirma negreşit că nicăieri altundeva pe răsîntinsul spaţiu sovietic nu s-a atins nivelul nostru de retardare, aici fiind locul unde s-a spus atât de plastic – chit că a ieşit din gura întredeschisă a unui scriitor de talia lui Lev Barschi – că conflictul principal în literatura noastră trebuie să fie lupta dintre bine şi foarte bine” (p. 213). Astfel că: „La o atare fază, un text mai intelectualizat, un vocabular mai elevat şi ideile ieşite cât de cât din comun nu puteau să fie pe placul – că, până la urmă, era vorba de  a plăcea  sau a displăcea! – celora care stăteau de strajă metodei realist-socialiste, atotcreatoare” (p. 213). De unde şi consecinţele acide în referinţele lui Serafim Saka la adresa ştabilor realist-socialişti, sau că lipsiţi de talent, sau care şi-au pervertit harul, cum ar fi fost cazul lui Bogdan Istru care „şi-a valorificat după război mai mult calităţile de activist şi poet combatant, pus pe întrecere cu neîntrecuţii Bucov şi Lupan, cărora neputându-le ieşi înainte, a luat-o pe de-a dreptul prin mlaştina literară locală” (p. 262), încât, în atare stare de sârg pus în serviciul neadevărului, social şi artistic, să „avem tot ce ne trebuie pentru a fi ceea ce nu eram” (p. 219). De unde şi portretele în alb (foarte puţin) şi negru apăsat, unul dintre care e până şi al celui care, de unii colegi, era crezut drept stătător la balanţa valorificărilor mai mult sau mai puţin juste, Vasile Coroban, om instruit, parcă, însă „cunoştinţele dumnealui nu făceau niciun bine literaturii locale, moldoveneşti, pe socoteala căreia putea să se distreze o seară întreagă (oral şi între amici), ca s-o ia la lăudat a doua zi, dis-de-dimineaţă. Putea, dacă avea chef, să te compare cu un munte, ca să-ţi demonstreze apoi că nu eşti decât un şoricel plouat. În loc să se bucure sau să se întristeze cum au ştiut să se bucure sau să se întristeze marile conştiinţe ale neamului, Vasile Pavlovici (Coroban) se mâhnea (asta în cel mai bun caz) când descoperea un scris/ o scriitură puţin mai altfel de cum ştia dumnealui că se scrie în RSSM” (p. 217); „Nimic mai inversat, mai contradictoriu şi contorsionat decât acel Vasile Pavlovici al nostru!” (p. 216). Implicit, concluziile autorului sunt bazate şi pe unele spuse-aprecieri ale criticului care greşea şi în interviul pe care i-l acorda lui Serafim Saka în 1973. Atunci, la întrebarea (provocatoare?): „Ce vârstă credeţi că are literatura sovietică moldovenească?”, Vasile Coroban răspundea de-a dreptul în stil proletcultist: „Are mai multe vârste. Procesul literar nou începe cam de prin 1924. Urmează perioada de după război. Unul dintre reprezentanţii ei de vază este Andrei Lupan. Lumina, de exemplu, nu este o piesă în toată accepţia cuvântului, dar era prima piesă sovietică moldovenească, care venea cu anumite caractere omeneşti. Tuşa, Stropşa, Iordache se mai ţin  minte şi azi. Îmi amintesc câtă vorbă s-a făcut în jurul poeziei Hat în hat…” Complet fals! Unde mai punem că, ceva mai sus, cel întrebat declarase drept operă rezistentă textul lui Em. Bucov „De vorbă cu Dumnezeu” care, cică, ar fi avut „valoare estetică”. Însă, fără a se rezuma doar la atare ipocrizii (să le credem involuntare?...), înşiruind şi alte titluri de texte „literare” complet ratate, sub orice nivel din toate punctele de vedere şi de apreciere: „Nu era înţeleasă, pe atunci, poanta umoristică a poeziei. Apoi Ţara mea de Bucov, Pohoarnele de Istru… – toate intrate azi solid în istoria literară”. Tot ce zicea criticul, în 1973, că ar fi „intrat solid”, azi se poate spune cu amară certitudine că sunt, de fapt, completamente şi... solid ieşite din istoria literară, la ele revenind, necruţător, dar îndreptăţit de criteriile valorice, Serafim Saka în „Pe mine mie redă-mă”. Au ieşit din neatenţia contemporaneităţii nu doar „opere”, ci şi… operatorii lor. Astfel că până aici am dat doar unele nume cât de cât demne de a fi amintite ca nume de scriitori (cărora, în incertitudinea axiologică, li s-a alăturat P. Boţu, I. C. Ciobanu, V. Malev…), pe când în naraţiunea în cauză apar şi din cele ai căror purtători se pare că nici nu mai pot fi consideraţi că ar fi fost, totuşi, poeţi sau prozatori, că ar fi avut atingere cu arta, în general, – Darienco, Şleahu, Barschi, Cruceniuc, Lipcan, Gaisaniuc etc.
În momentele în care ţi se pare că Serafim Saka e prea necruţător în argumente, subiectivitate, îţi poţi aminti, oarecât consolator, de remarca lui Francois Clement: „Oamenii sunt în acelaşi timp ei înşişi şi contrariul lor”. Însăşi viaţa, totdeauna, deci şi astăzi, a fost şi este un angrenaj dur de contradicţii, un sistem de polarizări şi disensiuni de neevitat. Iar omul trăieşte această viaţă parcă dihotomic – viaţa în general/ viaţa sa proprie – tocmai ca expresie a unităţii şi contradicţiei. Neputând exista unele fără altele, contrariile se completează reciproc (oppositorum coincidentia), formând totul/ întregul: viaţa, omul. Sau, precum cumpăneşte generalul Schtumm în romanul lui Musil Omul fără însuşiri: „Secolului nostru îi sunt date câteva idei mari şi fiecărei idei, din mai speciala milă a destinului, îi revine imediat şi o anti-idee, astfel că individualismul şi colectivismul, naţionalismul şi internaţionalismul, imperialismul şi pacifismul, raţionalismul şi superstiţia se simt în el la fel de bine, la toate astea mai adăugându-se resturile atâtor nenumărate contradicţii neconsumate, care au pentru contemporaneitate aceeaşi importanţă sau una de o valoare mai mică. Asta se pare la fel de firesc, ca şi existenţa zilei şi nopţii, jarului şi gerului, dragostei şi urii, iar pentru fiecare muşchi ce se încordează în corpul omului există unul contrar, predispus să se relaxeze”.
Avansarea în lectura romanului-fapt duce la gândul că posibilul paradox al receptării scrisului minuţios regizat, înalt-stilizat ostentativ al lui Serafim Saka, ar consta în faptul că acolo unde un cititor mai puţin pretenţios (versat) nu s-ar arăta încântat, cititorul instruit, subtil, ar aplauda. Şi invers. Pentru că inversiunea de efect în frazeologia/ stilistica lui Serafim Saka, în general, dar mai special în „Pe mine mie redă-mă”, are o frecvenţă impresionantă. Acestui procedeu preferenţial de altfel de alcătuire a sintagmelor eu i-aş zice rocadă semantico-ideatică de genul: Meyer, „dacă nu se trăgea din nemţi-şvabi, atunci, mai mult ca sigur, era din evrei-nemţiţi” (p. 36); „plângându-i pe cei morţi şi deplângându-i pe cei vii” (p. 39); ziarele sovietice, „Dacă scriu că este, înseamnă că nu-i” (p. 43), de unde cei atenţi şi ne-sovieticeşte orientaţi citeau acele ziare „rând cu rând şi chiar printre rânduri, dar asta nu pentru a spune ceea ce scriau, dar ce nu scriau” (p. 43); „întâmpinând muribunzii aduşi şi petrecând morţii duşi” (p. 44).
Paradoxal-aforisticul a fost, iniţial, un adevărat festin, un adevărat deliciu al scriitorului, în timp ce-şi crea/ recrea naraţiunea, chiar dacă, de cele mai multe ori, un deliciu amar, chiar sugrumător, pentru ca, ajuns pe fila tipărită, să desfete, uneori până la răsfăţ, cititorul care nu ştie a aprecia doar tema-subiectul, ci şi coloratura emotiv-sugestivă a sensurilor ei ca expresivitate, posibilele exemplificări abundând în continuare: „Totul se preface în altceva pe lumea asta când nu este lăsat să fie ceea ce este” (în contextul asupritoarei puteri bolşevice, deformatoare de om şi de realitate, de istorie şi geografie, de caracter şi limbă naţională etc.), astfel că „vremurile făceau din om tot ce voiau, şi omul nu putea face nimic” (p. 45); „când se vede şi aşa că nu mai este ce să se vadă” (p. 46). Să se observe, apoi, că, aşa cum sunt culese, disparat, de pe diverse pagini, aceste – să le zic – contrastante constructe idiomatice… bruşte, „abrupte”(!), odată  alăturate aici, ca citare mai mult la întâmplare, parcă îşi leagă sensurile „segmentate”, generând o noimă mai amplă, de o anumită coerenţă şi, neîndoielnic, expresivitate, pe care le-a oferit-o autorul: „Dacă nu ştim câţi am plecat de acasă, de unde să ştim câţi ne-au venit în casă?” (p. 49) – şi „Viaţa trecea în mâna acestor oameni de oriunde şi de nicăieri sau, dacă doriţi, de niciunde, dar de peste tot” (despre puhoaiele de venetici din imensităţile euro-asiate sovietice oploşite pe la noi; p.50) – încât „s-a ajuns cu anii că minciuna şi lichelismul au trecut din categoria viciilor în cea a virtuţilor omeneşti” (p. 52) – „s-a sfârşit lumea. Lumea noastră, că lumea lor abia venea!” (p. 61) – „Noii stăpâni îşi trăiau viaţa din plin, iar plinul trebuia să dea peste maluri, altfel nu era plin” (p. 62) – „orice măsurare cu ziua de ieri nu este în favoarea zilei de azi, când este ce vrei şi omul n-are nimic, spre deosebire de cândva, când nu era nimic şi omul avea de toate. Un mare secret sovietic rămas în arhivă” (p.68)… Să se observe câtă condensare, focalizare de nuclee intens-radiante ca semnificaţie sunt în aceste constatări sau definiţii socio-umane (inclusiv despre… antiumanism!) în diversitatea şi specificitatea lor  – ontologică, psihologică, naţională, politică etc., la rupere de vremi şi cutremur de destine, când, după „războiul pentru apărarea patriei altora”, România s-a pomenit dezmembrată şi invadată de puhoaiele roşii, sub diavoleasca lor ocârmuire, când se „Făcea ceea ce putea să rămână nefăcut şi (se) desfăcea ceea ce era făcut să dureze” (p. 71) – pentru că „Aceştia erau bolşevicii, gata să se înfrăţească şi cu dracul până treceau puntea, ca să ajungă acolo unde le trebuia lor, iar unde le trebuia lor, niciodată nu le-a trebuit şi celorlalţi oameni” (p. 93).
Exemplare, memorabile aceste mostre laconic-narative alcătuite (deduse!), parcă, prin rocade semantice, paradoxale sau simplu-surprinzătoare, ca o luptă a contrariilor în structura aceleiaşi fraze: „Ei, dar aici mă văd nevoit – spre dezamăgirea cititorului – să spun ceea ce mi-ar fi plăcut să nu am a spune” (p. 100) – „mie prinzându-mi, parcă, mai bine nu ceea ce am învăţat (în şcoala sovietică – L.B.), dar ceea ce reuşeam să nu învăţ” (p. 100) – „Timpul, precum s-a dovedit, nu mai avea răbdare, toate făcându-se fulgerător şi desfăcându-se la fel” (p. 115) – astfel că, zice protagonistul-narator, „toate s-au inversat, devenind în capul meu interogaţii” (p. 176). Implicit, în jocul libertăţii asociative, nu greşesc, cred, spunând că romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă” este, în subtextele sale structurale o naraţiune a interogaţiilor. În special, interogativul este prezent, direct sau implicit, în filonul eseistic al textului care, e necesar să subliniem, concordă întru totul cu rigorile de gen ale romanului ca pânză sui generic artistică. Se produce inter-operativitatea dintre memorialistică, eseu şi ficţiune artistică, stratificarea şi întrepătrunderea inter-genuri care şi sugerează-generează definiţia de roman-fapt, de care Serafim Saka era mândru că a lansat-o, însă, la un moment dat, după ce o destăinuise în presă, pomenindu-se că un alt coleg de generaţie, dar nu şi de formaţie-atitudine, A. Cibotaru, o pusese pe coperta unei scrieri a sale, intitulate „Pe vremea lui Victor Teleucă”. Indiscutabil, prioritatea e de partea autorului romanului-fapt „Pe mine mie redă-mă” şi sub aspect creator-ontologic, şi sub aspect cronologic.
Intervenţiile sociologice şi politologice ar constitui, dimpreună cu alte aspecte-laitmotiv, armatura naraţiunii, apărând, interstiţial, pe parcursul întregii cărţi. De regulă, ele sunt ca nişte accente explicite şi apăsate, pentru a releva dramatismul existenţei în comunism, nedreptăţile, perversităţile, cinismul şi cruzimea regimului: era „o formă camuflată a aceleiaşi politici de sovhozizare, cu care Ivan Ivanovici Bodiul îi fericea în mod forţat de câţiva ani pe moldoveni…. Spre deosebire de colhoz, care era o formă închisă de gospodărie, sovhozul, gospodărie de stat fiind, deschidea porţile până în ţâţâni, ca să poată năvăli barbarii unionali şi să modifice, ireversibil, configuraţia demografică. Astfel, moldovenii se puteau pomeni într-o nefastă zi minoritari în propria lor casă. Ori tocmai acesta era visul de veacuri al tuturor ocupaţiilor istorice ruseşti…” (p. 287); „…în numele unui belşug fantomatic, Moldova era supusă unui distrugător experiment agroindustrial, care avea să ne ducă la pierzanie. Alunecări de teren, spurcarea solului cu tot felul de chimicale, acumulare de mari cantităţi de urină de porc, aceste bombe ecologice, cum le-a numit cineva, aveau să dezechilibreze fragila balanţă ecologică şi să transforme fântânile – în primul rând fântânile de la ţară, cu dulcea lor apă – din izvorul vieţii în sursă de moarte lentă. Ceea ce preziceau cândva ecologii s-a împlinit” (p. 289). Astfel de elemente publicistice, eseistice, intrate organic în naraţiune, fac din cartea lui Serafim Saka una necesară şi viitorilor istorici, sociologi, etnografi. Prin urmare, romanul-fapt s-ar putea numi şi roman-document. Ţinând de literatură, de artă, dar şi de arhivă.
Implicit, cu toate ale sale, eseistică narativă sau naraţiunea eseistică din „Pe mine mie redă-mă” mi se pare definită convingător de o remarcă sagace, stratificată a lui Mihail Epştein: „Eseul este ceva parţial recunoscut ca jurnal, parţial ca articol, parţial ca povestire. Acesta e un gen care se şi bazează pe principiala sa formă care este în afara genurilor propriu-zise. E suficient să atingă deplina sinceritate, francheţea mărturisirilor intime, şi el se transformă în confesiune sau jurnal. E suficient să se dedea raţionamentelor logice, transgresiunilor dialectice, procesului izvodirii gândului, şi în faţa noastră apare articolul sau tratatul. E suficient să cadă într-o manieră narativă, în descrierea evenimentelor, care se dezvoltă conform legităţilor subiectului, şi parcă, vrând-nevrând, apare nuvela, povestirea”.
Iar în romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă” apropierea dintre proză şi eseu, în multe pagini sinteza lor organică, duce la o stilistică, deci şi la o naraţiune aparte, exemplară şi memorabilă graţie tocmai apariţiei-reapariţiei nucleelor adagistice, poate că chiar a proverbelor ce poartă marca Saka. Sunt frazele sui generis dense în esenţe semantice, literare, care au o radiere în preajma lor, să zic aşa, „molipsind” de suflu literar, artistic, metaforic, de sugestivitate şi plasticitate pasaje întregi, în care ele, singulare, tronează orânduitor/ structural, împlinitor. Sunt sintagmele-surpriză, „lipicioase”. Unele dintre ele – un fel de  fraze „du-te-vino” în propria lor structură, un fel de „navetă” a aceluiaşi sens care, ajuns la capătul propoziţiei, revine oarecum modificat, altul în reperele vectorului semnificaţiilor. Sunt constructele ingeniozităţii, inteligenţei în (s)clipita de graţie a creativităţii. Ele ţin de mai multele componente ale naraţiunii, oferindu-i acesteia sarea şi piperul. Iată unele/ altele dintre ele: „pentru că lui Nichita (Stănescu) nu-i place când cineva vorbeşte mai mult decât poate el tăcea” (p. 339); „eu unul manifestând îndoit mai mult interes pentru cei doi, decât ei amândoi pentru mine, unul” (p. 339); „Nu ştiu ce să spun şi spun ceea ce ştiu” (p. 178);  „ne putem permite nepermise libertăţi” (p. 189); „Trăia izolat, singur cu sine, câteodată şi fără” (p. 197); „colegi radiind de fericirea nefericirii confratelui” (p. 214); „La acea oră, o învinuire din cele mai grave posibile, azi – o metaforă de onoare” (p. 215); „scriitorii şi ziariştii să scrie (…) că avem tot ce ne trebuie pentru a fi ceea ce nu eram” (p. 219); „Tbilisi era, mai era la acea oră, un oraş liniştit şi provincial universal” (p. 225); „Ca să-i audă Kremlinul, care dădea dreptate armenilor, dar ţinea cu azerii” (p. 232); „Dacă voi nu mă vreţi, eu cu atât mai mult!” (p. 234); „după destrămarea indestrămabilei Uniuni Sovietice” (p. 240); „mutându-se la Moscova, unde a făcut o faimoasă detestabilă carieră” (p. 242); „…Bogdan Istru. O capodoperă de om, un munte de contradicţii, o inepuizabilă concentraţie de egoism şi generozităţi” (p. 257); „aşa că s-a băut până s-au inversat culorile. Albul înclina spre negru şi negrul se însurea”; „procesul recolorării culorilor” (p. 269); „veneau dintr-o lume în care toate câte erau stăteau cu susul în jos. Sau cu josul în sus, dacă poate cuiva nu-i convenea să creadă că toate au fost altfel” (p. 276); „Dacă-i iei acasă, o faci pe răspunderea ta, aşa mi-a spus Damian să-ţi spun că i-a spus Boţu” (p. 283); „Mai ales în rol de tamada, un fel de paharnic care comenta tot, inclusiv propriul său comentariu” (p. 284); „sărmana Vera Malev, secretara de partid şi mâna când dreapta, când stânga a lui Andrei Pavlovici (Lupan)” (p. 192); „ne muşcam limba şi umblam cu ochii cât mai în patru pentru a face impresia că suntem vigilenţi” (p. 296); „Iar noi, noi uitam, fie şi pe o clipă, unde ne aflăm şi vorbeam liber până şi despre nelibertate” (p. 301); „Trebuia să-l laşi să facă ce vrea, că nu făcea nimic” (p. 306); „venise şi clipa să-l vedem şi pe poet în carne, oase şi restul numai talent” (p.318); „aşa că scriitorii n-au avut cum să vadă ceea ce s-a auzit că vine, dar nu s-a văzut să sosească” (p. 320); „Ca să nu mai zică de Andriţoiu, care este de parcă nu ar fi” (p. 322) etc. Astfel de mostre expresive se pot naşte din inteligenţă, din conştient, dar şi din subconştient, din intuiţia ce declanşează mereu surprinzătorul ei automatism, ca şi cum, acolo, în „adâncuri, unde se produc chimiile omeneşti şi alchimiile scriitoriceşti” (p. 320), scrie autorul, parcă definindu-şi, într-o anumită măsură, metoda-nemetodă de a crea, în ansamblu, dar şi detaliu, în sintagme-construct de mare eficienţă stilistică.
 Nu o singură dată, Serafim Saka a excelat prin lansarea în mediul scriitoricesc, intelectual în general, dar şi în societate a unor noţiuni-diagnostic, să le zic astfel. Pentru a se înţelege despre ce este vorba, să ne amintim că, acum cam trei decenii şi ceva, pe unii, inclusiv scriitori, îi supărase foarte tare faptul că, în presă, Saka îi trecuse în rândul celor care filarmonizează cultura dintre Prut şi Nistru (şi ceva… trans-Nistru). Adică, se cânta, se improvizau texte bizare pentru melodii de (e)stradă, se dansa abitir, toate astea făcute parcă special la indicaţia mahărilor, pentru a se abate atenţia de la esenţial – dezastrul generalizat al societăţii multilateral nedezvoltate, totuşi. Astăzi acea filarmonizare poate fi numită şlagărizare, dominată anost şi excesiv de ritmuri deocheate şi rime pocite, cu idei primare care preocupă, uneori, primarii cine ştie căror sate. Astea, însă, nu sunt suficiente. Nici pe departe. Nici pe aproape. Omul de creaţie, intelectualul trebuie să aibă un alt nivel de a percepe şi de a crea cultura, arta. În detestarea filarmonizării, şlagărizării e subînţeleasă necesitatea vaccinării prin cultură contra nepăsării, superficialităţii, excesului de chef jucăuş, neseriozităţii în abordarea cărţii ca temei de construire de sine a omului, ca individ, individualitate, ca cetăţean. Vaccinarea, vindecarea unei societăţi care două secole la rând a fost asuprită, îngrădită de toate cele ale dreptăţii şi lumii civilizate, societate căreia i s-a interzis să aibă vederi sau chiar viziuni mult-cuprinzătoare şi juste asupra istoriei, civilizaţiei, culturii, ştiinţei etc. Grijile de toate zile – legate de precaritatea existenţei materiale, dar şi de îngrădirea draconică a elementarelor drepturi la şcoală naţională, opinie proprie etc. – nu prea dispunea spuza de intelectualitate autohtonă la gândire abstractă şi aspiraţie la transcendentalitate. Iar despre profunzimile trăirilor religioase nici nu poate fi vorba într-o societate unde nu se mai ţin servicii divine în limba poporului, nu se mai editează cărţi în această limbă sau unde, cum s-a întâmplat după 1944, pur şi simplu totul ce ţine de religie era pângărit, lăcaşele de cult – demolate. Astfel că în societatea pruto-nistreană nu filosofia a fost cea cu camertonul intelectual în mână, nu ea a dat tonalitatea vieţii spirituale, nu ea a trasat (sau doar a visat!) perspectivele culturale, de civilitate; nu ea, filosofia, a năzuit basarabeneşte la o oarecare lume (sau doar societate) ideală sau doar bună de trăit în ea, liber, cu demnitate.
De o mie de ori şi de mii de ani au dreptate cei care au susţinut şi susţin că filosofia te învaţă să cugeţi corect. Şi să exişti corect. Prin fapta spre care te mobilizează ideea. Apoi, filosofia aruncă punţi de legătură între toate componentele existenţiale, de destin ale omului. Le oferă unitate şi coerenţă. Ea demonstrează cum un sens poate deveni o faptă, cum acea faptă naşte un nou sens. Aici e perpetuumul mobile al umanităţii. Aici e miezul miezurilor care se dovedeşte a fi comun spiritului şi trupescului uman. Chiar dacă, luată sub acest aspect (cam exagerat, credeţi?) de panaceu, filosofia ar putea adia puţin şi a utopie. Dar nu e bai să ai un ideal, chiar dacă el nu se împlineşte. Pentru că neîmplinirile (eşecurile întru ideal?) nu trebuie să ne demoralizeze până la deplina renunţare la înalte năzuinţe şi splendide victorii (de sine, cel puţin, dacă cele general-sociale sunt deocamdată imposibile); să nu renunţăm la desăvârşit, perfect, deoarece, chiar şi neîmplinite, idealurile proiectate şi neatinse, precum şi multe altele, au influenţat benefic euristica, însuşi procesul de cunoaştere, practica activităţii (şi avansării) sociale, ştiinţifice, de creaţie etc. (E ca şi după un război pierdut: ţara înfrântă se mobilizează extraordinar, incredibil de mult pentru a-şi reveni: exemplul Germaniei sau cel al Japoniei. Ca şi după calamităţi: oraşe întregi se reconstruiesc într-un timp record după incendii, cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice etc. Să nu ezităm a vorbi de nenorociri, escamotându-le cu filarmonizarea, şlagărizarea: ele există şi, fiind imposibil de a le evita, urmările lor trebuie puse în serviciul dezvoltării excepţionale a inventivităţii, creativităţii umane). Noi trebuie să fim deosebit de atenţi la motricitatea obligatoriu asigurată a mişcării ideii în societate; a ideii ce mişcă societatea, nu o lasă să dormiteze, să vegeteze, să-şi risipească aiurea timpul (istoria!) în proiecte mizerabile, de doi bani, din care lipseşte şi curajul, şi nobleţea, şi aspiraţia la ceva ce depăşeşte parşivenia prezentului. Astea şi altele îţi sugerează textul şi subtextul romanului-fapt Pe mine mie redă-mă.
...Însă timpul nu a mai avut răbdare, Serafim Saka plecând spre pulberea cerului pe când mai migălea la romanul său fapt. Dacă destinul nu l-ar fi grăbit, sigur că autorul ar fi eliminat unele inexactităţi, neconcordanţe, aproximaţii semantico-uzuale, să zic. Spre exemplu, în loc de simplul „a trage frâna de siguranţă” apar construcţii sintactice „şovăielnice”, improprii: „opreau, prin ruperea momentană a manivelei, trenul” (p. 144); „încercă să rupă frâna de rezervă” (p. 153) – fiind vorba de frâna de siguranţă; „flăcăii satului nu-şi dădeau rând la învârtit coarda”, în realitate fiind vorba de: coarbă; manivelă; „Bucovina de Nord” (p. 66 şi în alte locuri) –  în loc de Nordul Bucovinei;  „şosea de prund” (p. 121) – şosea de pietriş; „la volantele moderate de redactorul-şef” (pp. 88, 129); „aşa-zisele, volante de planificări” (p. 169); – ei bine, „aşa-zisele” se numesc şedinţele redacţionale; să fi evitat regionalismul „sarai/ sărăieşi” (p. 125), pentru ca vreun cititor să nu se gândească cumva la „palatul sultanului”; „aceştia s-au cuprins pe de la spate” (p. 135), vorba fiind de a se fi cuprins pe după umeri; de mai multe ori este ortografiat Yalta, când varianta, corectă, nepretenţioasă şi ne-străinizată, e simplă: Ialta. E de revenit şi la notele/ traducerile din subsol, unele dintre care pot câştiga în precizie şi plasticitate: „Mgnovenie dol’şe veka” ar însemna mai curând „Clipa mai lungă decât veacul” şi nu „Clipa cât un veac” (p. 285), precum sună nota; „Inace mojno soiti s uma” poate fi acceptată şi ca „Astfel poţi să-ţi ieşi din minţi” (p. 281), însă tot mai adecvat ar fi: „În caz contrar, poţi să-ţi ieşi din minţi”… Era bine dacă aceste şi alte nepotriviri ar fi fost observate şi evitate la redactarea de la editură, ceea ce s-ar putea face, însă, la o nouă ediţie a cărţii, fapt pentru care le şi remarc aici. 
Pentru autenticitate şi efect stilistic ce ar releva flagelul, autorul respectă nefasta coloratură a macaronismului (şi… străinismului!) lingvistic generat, viermănos, de năpârca rusificării, utilizând multe expresii în formele lor originale sau în cele ale melanjului dizgraţios, toxic. Nu ştiu dacă notele de subsol sunt chiar ale lui Serafim Saka (era posibil să nu fi reuşit să le redacteze). Însă unele din ele, care aparţin redactorului de carte, menţionate cu (n.r.), suferă de inadecvări şi imprecizii. Să zicem, versul de cântec „Şiroka strana moia rodnaia” (p. 61) era cunoscut în varianta românească „Necuprinsă-i ţara mea natală”, iar nota propune varianta tautologică, „incompletă”: „Ţară mare e patria mea”. Tot redactorul cărţii traduce, la subsol, rusescul „Ţari-puşka” prin „Tunul ţarului” (p. 336), ceea ce deturnează sensul, de la Tunul-ţar (adică cel mai cel din toate tunurile), spre cui ar fi aparţinut, parcă. La o adică, toate tunurile erau ale ţarului şi numai colosalul, fabulosul, ca dimensiuni, tun fusese botezat drept tun-ţar. În schimb e salutară intervenţia redactorului când, printr-o notă, face lumină asupra unei substanţe vindecătoare, extrasă din unele din zone alpestre, zisă şi ceară de munte, pe care autorul o consideră „excremente de liliac din peşterile Uzbekistanului” (p. 338).
Ar fi fost bine dacă se observa că, atunci când să intre la secţia raională de învăţământ, protagonistul-narator spune: „Înăbuşeală apăsătoare, dar mai ales cravata pe care mi-am pus-o prima dată mă sufoca” (p. 118), pentru ca, peste trei pagini, după ce iese de la secţie, să scrie: „…am ieşit în oraş. La primul magazin, mi-am cumpărat o cravată şi am rugat vânzătoarea să mi-o lege, nod subţire. Până atunci nu ţin minte să fi purtat treburi de astea” (p. 121). Mă rog, cazuri asemănătoare sunt cunoscute de când literatura, inclusiv la scriitorii mari, cum ar fi, să zicem, Marcel Proust, pentru unele personaje de roman cerneala din călimara lui dovedindu-se a fi cu adevărat apă vie făcătoare de minuni: doamna Villesparisis moare în Captiva, însă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva ieşit din comun, reapare în Fugara. De asemenea, Proust uită că Gottard din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut s-a stins deja o dată, de moarte bună, şi-l mai omoară a doua oară, la război, în Timpul regăsit.
Ce să-i faci, Quandoque bonus dormitat Homerus (Câteodată aţipeşte chiar şi bunul Homer), zicea Horaţiu în Ars poetica, nu a dojană, ci a dezinteresată şi binevoitoare constatare că până şi în opera magnificului rapsod există destule neglijenţe. Apoi în scrisul lor au lăsat diverse erori şi neconcordanţe Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, Ion Creangă…
Voltaire nu găsea potrivit ca autorii să se supere când opera le este citită cu luare-aminte, întrucât: „Trebuie să indicăm greşelile într-o carte folositoare; anume aici trebuie ele căutate. A-i contesta ceva unei lucrări bune înseamnă că o respecţi; altele nu merită această onoare”.
Aşadar, repet: am remarcat inadvertenţele cu gândul ca, poate, la o nouă ediţie a acestei cărţi (o merită cu prisosinţă), noul lector/ redactor să aibă o sarcină ceva mai uşoară la revizia noţională, gramaticală a textului.
În carte există, evident, şi momente care predispun la interpretări dihotomice. Spre exemplu, unor cititori le poate părea cam întinsă şi „buretoasă” intens-dialogica întâmplare cu vizita nocturnă a inoportunului musafir Jorra-Gheorghe-Gheorghieş, scenă mai puţin strunită sub aspect compoziţional/ stilistic. În schimb, alţi cititori ar putea găsi amplul pasaj adecvat în toate. Deoarece romanul-fapt, fiind impregnat cu realitate/ obiectivitate, pentru a ajunge ceea ce este, operă de artă, nu a putut evita o doză mai mare sau mai mică (mai mică, totuşi, dar de neglijat) de subiectivitate. Într-o mai sesizabilă relaxare a grilei rigurozităţilor a ceea ce se spune „acelaşi înţeles cu alt cuvânt”, putem admite că ultimul pe lista sinonimelor subiectivităţii ar fi: estetica. Nu însă şi invers. Pentru că a spune că estetica e subiectivitate (dez)întrupată, mi se pare că am comite o tautologie. Astfel că unii cititori ar putea ajunge şi rămâne doar la „substanţa” realitate-fapt (concret)-obiectivitate, alţii, graţie instruirii şi inteligenţei, să meargă spre subiectiv/ estetic, judecând cât de cât mai exigent-polifonic naraţiunea în cauză. Însă ambele categorii de cititori vor remarca, indiscutabil, plăcerea dialogului a autorului, pasiunea sa pentru ben trovato-ul, neuitând, uneori, şi de o primă componentă a sintagmei italiene care, integral, sună astfel: Se non e vero, e ben trovato. 
Aşa cum se încheie naraţiunea, ea pare nefinalizată, totuşi. Sau cu un final nedefinitiv. Însă intenţia autorului pare a fi înţeleasă şi de asemenea poate fi presupus cu oarecare certitudine motivul inserării aici a fragmentului-capitol „Înapoi la maimuţă”, preluat din mărturisirile regretatului folclorist Gheorghe Spătaru (ni le-a povestit odată şi nouă, când eram invitaţii săi, împreună cu Arcadie Suceveanu şi Mihai Cimpoi), localizată însă inexact: „reproduc interviul cu mucenicul acelor timpuri Gheorghe Spătaru… publicat în volumul «Aici şi acum», în 1976”. De unde în 1976?! A fost un simplu moment de neatenţie al autorului, textul fiind preluat din volumul „Basarabia în Gulag” (1993). Editorii ar fi trebuit să-şi dea seama, că „Înapoi la maimuţă” nu putea fi nu că publicat, ci nici chiar mărturisit în 1976 în necăzătoarea, cum ar fi spus Serafim Saka, Uniune Sovietică.
În privinţa finalului… nefinalizat, din păcate, al romanului-fapt, ar putea exista două ipoteze: sau că autorul dorise să împlinească o acoladă, legând începutul şi sfârşitul cărţii cu pagini despre copilărie, dar pentru asta mai gândind să migălească pe viitor, de care a fost cu mare părere de rău lipsit prematur, sau că fragmentul era trecut provizoriu la urmă, pentru a fi, eventual, introdus în prima parte a cărţii, când Serafim Saka vorbeşte de deportări, de unde şi nota sa la începutul fragmentului în cauză: „Prima deportare, 1941, eu nu am de unde să o ţin minte, aşa că reproduc interviul…”
(Referitor la vârsta precoce a autorului-memorialist, o paranteză necesară. Constatând că „romanul aduce sub lentilele măritoare o mare falie de timp – peste o jumătate de secol!”, la analiza naraţiunii prefaţatorul Eugen Lungu face abstracţie de o componentă importantă a ei, perioada copilăriei – capitolele „Originile”, „Venetic în propria ta ţară!”, „Orfani de război”, „Anii de şcoală”, care nu doar alcătuiesc un sfert din zigzagata confesiune întru redare de sine a autorului, ci constituie, eminamente, împreună cu ultimul capitol, „Înapoi la maimuţă”, un cutremurător document uman din timpurile, când antiumanul bântuia istoria. Sau poate e mai bine aşa, deoarece, cu alte ocazii, când a încercat să opineze despre literatura memorialistică despre copilărie, criticul s-a dovedit în afara temei, emiţând presupuneri ce frizau hazliul, amendabile, îndoielnice din punct de vedere exegetic.)
Aceste şi alte momente tehnice, stilistice neclare până la capăt, unele suprapuneri repetitive de idei, de formule-formulări, dau senzaţia că autorul era încă în proces de finalizare a romanului-fapt, ducându-mă din nou spre unele concluzii demne de atenţie ale esteticianului Mihail Epştein, citat mai sus: „Eseul s-a născut din combinaţia unei filosofii proaste, lipsite de sistem, a unei beletristici proaste, fragmentare, a unui jurnal prost, nesincer, pentru ca, dintr-o dată, să se înţeleagă că tocmai în lipsa sa de nobleţe (prăsilă) acest gen este neobişnuit de mlădios şi valoros. Neîmpovărat de o grea moştenire, el, ca oricare alt plebeu, se adaptează mai bine mereu fluctuantelor condiţii ale vieţii, să anime mai multe personalităţi care scriu, decât genurile care îşi trag obârşia din antichitate. Eseisticul ar fi un amestec al diverselor cusururi şi nefinalizări, care dintr-o dată ne permit să vedem acea parte a întregului, care le scapă iremediabil genurilor mai determinate, ce-şi au un ideal de perfecţiune (poemul, tragedia, romanul ş. a.), care retează totul ce nu corespunde parametrilor lor. Pe când eseul îmbină: autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generalizările raţionale (teoretice), specifice filosofiei, concreteţea imaginativă şi plasticitatea, definitorii pentru literatură”. Mihail Epştein concluzionează că: „Eseisticul reprezintă o orientare mult mai amplă şi mai puternică decât oricare orientare filosofică sau artistică, mai cuprinzătoare decât fenomenologia sau existenţialismul, suprarealismul sau expresionismul ş.a.m.d. – tocmai din motivul că el nu reprezintă orientarea uneia dintre branşamentele culturale, ci întruchipează specificul întregii culturi contemporane, ce tinde spre unitatea neomitologică, spre concreşterea nu doar a metaforei şi noţiunii în interiorul culturii, dar şi spre concreşterea culturii cu existenţa dincolo de spaţiile culturii. Eseisticul e apanajul conştiinţei creatoare la fel de înglobatoare, ce e peste acele curente, care se revarsă în ea, ca şi mitologia, din care toate ele şi-au luat cursul”. Iar eu unul cred că sub lumina acestor idei vine inclusiv elementul explicativ plusat romanului: faptul. Romanul-fapt ca motivaţie, configuraţie, tehnică, stil, libertate de a muta şi de a câştiga pe tabla de şah a fragmentelor/ fragmentarismului. Faptul fiind, implicit, sinonimul literaturologic al eseului în multitudinea ipostazelor şi planurilor sale de manifestare în cadrul unui construct atât de amplu şi de valoros, „Pe mine mie redă-mă”.

Sud-Est cultural, nr. 3-4, 2014


  








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu