FUMUL ŢĂRII...

               Bunului patriot şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor...

                                                                                                            Constantin Stamati

 Ideea, metafora despre „fumul patriei” se toarce încă de la Homer, care, în „Odiseea” (cântul I, 56-58) spune că Odiseu era gata să moară, dar „să vadă măcar fumul care se înalţă pe ţărmurile natale”, bineînţeles – în Ithaca. Peste nouă secole, ideea e preluată de Ovidiu în „Scrisori de la Pontus Euxinus” („Ponticele”), ţărm de pe care visa să vadă „fumul vetrei părinteşti”, deoarece „pământul natal atrage omul, cucerindu-l cu o inexprimabilă dulceaţă şi nu-l lasă să-l uite”. Se presupune că chiar din versul ovidian vine proverbul latin Dulcis fumus patriae.

Iar Constantin Stamati (1786– 1869) a preluat acest vers (în „Dorul de Patrie”) din poemul lui Gavrila Derjavin (1743–186) „Arfa” (И дым отечества нам сладок и приятен), de altfel citat şi de A. Griboedov (1795–1829) în celebra sa piesă „Prea multă minte strică”.

Cine a fost pe la Orheiul Vechi îşi aminteşte, nu?